Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Cum s-a vindecat de nefericire Răzvan Exarhu

Răzvan Exarhu

„Fericirea este un ac de siguranță”, spune Răzvan Exarhu în cartea sa apărută la editura „Curtea Veche”. Parcă e prea puțin, ți-ai putea zice până când autorul îți descrie mecanismul de funcționare. „Acul de siguranță nu rezolvă nimic. Acul de siguranță nu salvează lumea, cârpește o chestie mică, dar esențială într-un anumit moment. Este o soluție temporară care te poate ajuta să rezolvi tu mai departe, dacă poți, prin forțe proprii, ce aveai de făcut. Dar e o încurajare, e cel mai mic punct de sprijin”, spune Răzvan Exarhu, în timpul unui interviu în care vorbește despre forța salvatoare a lucrurilor mici și despre cum gesturi mărunte pot aduce schimbările sociale pe care le așteptăm întotdeauna din altă parte.

„Am fost foarte fericit când am încercat să mă ridic dintr-o stare foarte proastă, dintr-o depresie, de fapt, gătind. Așa am ieșit, am reușit să scap de chestia asta. Munceam mult și fizic îmi era greu să duc efortul ăla, dar reușeam să mă bucur de fiecare farfurie care ieșea din bucătărie și care ajungea pe masa cuiva. Și eram foarte încântat să știu că toată mintea mea a fost în farfuria aia și nicidecum la gândurile mele, la tristețea mea, la tot ce era greu, întunecat și deloc vandabil. Era opusul gestului pe care-l făceam și care era luminos și grațios și fericit. Astfel mă simțeam salvat încă un milimetru și încă un milimetru și încă un milimetru. Este un parcurs foarte greu, cred că fericirea vine, în primul rând, când nu te aștepți și, în al doilea, din raportul cu ceilalți, atunci când egoul tău dispare. Dăruiești. Cred că ăla e un moment ca atunci când te întâlnești cu îngerul păzitor. Nu-l chemi la o întâlnire”, povestește Răzvan Exarhu.

Om de radio, jurnalist, jurat al show-ului culinar Masterchef, Răzvan Exarhu pare că a trăit până acum nu una, ci câteva vieți. În cartea sa se regăsesc scene, replici și teme, despre care a scris cu umor și umanitate pe parcursul mai multor ani. Fiecare dintre ele pare extrem de familiară celor care își trăiesc viața în România.

Scriai la un moment dat în carte că „tânjim la nesfârșit după toate cele care ne sunt și ne vor rămâne străine, ca să devenim niște turiști prin existența noastră”. Cât de ușor mai este astăzi să fii fericit când îți privești wall-ul de Facebook?

Mi se pare că e ceva care pleacă din modul nostru narcisist de a comunica, de a ne comunica și de a ne raporta unii la alții. Pentru că imaginea a devenit foarte importantă, oamenii își proiectează în față un fel de holograme. Uite, așa aș vrea să fiu eu de fapt. Comunicăm lucruri care dau bine la CV. Nu poți să spui: Mă omor după tocăniță, că nici n-ai succes. E o gospodină proastă, ce ne interesează pe noi tocănița? Oamenii asociază deja fericirea, cum asociază și restul vieții lor, cu bifarea unor căsuțe. Bifatul ăsta începe să excludă toate formele de autenticitate brută, brutală, mică, nesemnificativă, din felul în care noi ne comunicăm.

Una dintre formele de autenticitate la care faci referire în carte este faptul că ți-ai luat o coasă.

Mi-am luat coasa aia, îmi place foarte mult să cosesc și am fost foarte bucuros, e un tip de activitate care pe mine mă face fericit. E perfect, ești foarte rotund și în armonie atunci când cosești. Dar e o chestie de care oamenii râd. Dacă ești fericit când dai cu coasa, spun că ești nino-nino. Noi judecăm fericirea și fericirea celorlalți după setul de referințe care o înconjoară, care lucrează bine la un nivel de acceptare social. Cred că vrem ca fericirea noastră să fie acceptată de fericirea celorlalți și să se așeze în același raft, precum niște cărți care au aceeași dimensiune, aceeași grosime. Dacă ieși în evidență s-ar putea să dea rău. Nu știm dacă e rău sau bine, dar ne frică.

Care ți se pare că este rolul Facebook în măsurarea fericirii?

E unul care seamănă cu nunțile și botezurile. Acolo poți să vezi ce înseamnă nefericrea lumii, să participi la o chestie care care o detești, dar să trebuiască să ai zâmbetul pe buze. E exact genul ăsta de conveniență socială practicată cu sânge rece și care te duce la o alienare care te face să te îmbeți cu vin prost și să mănânci mizerii. Este exact ca în viață. Pe Facebook nu dai like numai la ce îți place - am pus-o în carte și e foarte bună. E ca la nunți. Vine la mine, mă duc și eu la el. La înmormântări e mai simplu, te duci și știi că ai scăpat de obligație. De asemenea e o formă de expunere deșănțată a aspirațiilor noastre mici, neinteresante, plicticoase, pentru că vrem să fim iubiți, apreciați. Suntem mult prea mulți, nu ne mai vedem bine, nu mai avem timp unii pentru alții, ne e greu să ajungem unii la alții. 

Ne e și frică să părem ciudați, să ne expunem foarte tare, să se vadă cum suntem, pentru că nu suntem bine. Nu e nimeni întreg. Și, dacă arați că ai și slăbiciuni, ai o pisică care arată rău în poze, ai necazuri, lumea zice: Dă-l dracu' pe ăsta. Îl vreau pe unul care e fericit, sănătos, viril. Asta ne trebuie nouă. În același timp, cred că oamenii „fericiți” de pe Facebook sunt și mai nefericiți în momentul în care postează chestii cu ei fericiți. Nu știu dacă cineva ajunge să trăiască în această ficțiune pe care o creează.

Eu nu spun despre mine că sunt fericit, mă interesează chestia asta, dar am reușit să fiu mai fericit decât obișnuiam să fiu descoperind resursele astea mici, contactul uman și părțile luminoase pe care le ignoram total

Există o obligație să fii fericit, pare aproape o obsesie, există acum o întreagă industrie care livrează fericire, o întreagă literatură care îți spune cum să faci asta. Putem spune, parafrazând o expresie din carte, că „Trebuie să fim fericiți chiar cu prețul vieții”? Cât de sănătoasă este o astfel de atitudine?

Când cineva te îndeamnă să fii fericit sau îți arată calea către fericire îți spune din prima: Ești nefericit, ești în ultimul hal. Hai să te ajut. Dacă suporți genul ăsta de abordare, e treaba ta, mie mi se pare o mojicie să-l iei pe om: Haide, voi doi de acolo veniți să vă explic cum să fiți fericiți. Nu poate nimeni așa. Nici Dumnezeu drăguțul nu poate să le rezolve pe toate. Fericirea, ca și dezvoltarea personală, ca și viața sănătoasă, e o marfă modernă, e o obsesie contemporană. Și nu e pentru că oamenii nu ar găsi soluții, ci pentru că s-ar putea să fie destul de greu la nivelul speciei să fii fericit. Eu nu spun despre mine că sunt fericit, mă interesează chestia asta, dar am reușit să fiu mai fericit decât obișnuiam să fiu descoperind resursele astea mici, contactul uman și părțile luminoase pe care le ignoram total, pentru că eram atât de întunecat și sunt atât de întunecat încât nu am cum să le văd. E o poveste în prefața mea cu o tipă care încerca să înece niște pești în cadă. Așa suntem și noi în bună parte construiți atunci când vorbim despre fericire. E tot timpul ca și viața, cum spunea domnul Kundera, în altă parte. Nu ne concentrăm suficient nici pe cei din jur, tot timpul ni se pare că mai e ceva de făcut și amânăm. Trăim din foarte multe amânări, cu speranța că va exista o soluție salvatoare care ne va scuti de toată această căutare. Și ne e și lene, ne e și frică, ne e groază de acest parcurs care este continuu, care ține și de vârste și de tot ce ni se întâmplă și de suma de experiențe pe care o reprezintă fiecare individ, de tot ce se întâmplă în jurul nostru. Suntem foarte solicitați, mie mi se pare foarte greu de trăit. Eu m-am născut într-o lume în care iaurtul era în borcan și nu exista nimic și am ajuns să folosesc instrumente digitale inimaginabile. Am suficientă memorie încât să mi se pară foarte greu de trăit azi. Și mi se pare foarte greu să obții fericirea.

Nu știu cum să vorbesc despre fericire decât așa cum trăiesc eu. Cartea asta e scrisă mai degrabă de o persoană depresivă decât de o persoană luminoasă. Dar care s-a ridicat. M-am tras singur în sus și m-am ridicat.

Cum erai pe vremea aceea în care iaurtul era în borcan?

Eram foarte frustrat. Deși eram un adolescent eram plin de furie și aveam toate motivele, toată lumea era foarte frustrată. Dar exista instinctul de adaptare care funcționa și spunea: Asta este, în acest ecosistem trebuie să fim fericiți. Nu vreau să-mi imaginez cum arăta o carte despre fericire în Coreea de Nord sau în Siria, Doamne ferește, e cumplit. Contează foarte mult contextul. Nu că ar trebui să compari Somalia cu un restaurant din centrul Bucureștiului, dar uneori e bine să ai măsura asta. E o chestie care mă obsedează, că am ars-o mai vegetariano-simpatic într-o vreme și îmi făceam foarte multe sucuri. Și îmi lua foarte mult timp și apă să curăț nenorocirea aia de storcător. Gândindu-mă la seceta din Africa, doar așa, nu folosește la nimic comparația asta, am scris: sunt unii care crapă de sete și noi stăm un sfert de oră și spălăm la sita unui storcător ca să ducem o viață sănătoasă. Care oricum e o prostie asta cu sucurile, ca să fie mai limpede. Nu știu cum să vorbesc despre fericire decât așa cum trăiesc eu. Cartea asta e scrisă mai degrabă de o persoană depresivă decât de o persoană luminoasă. Dar care s-a ridicat. M-am tras singur în sus și m-am ridicat.  Cam asta a fost. Și ăsta a fost și punctul de contact cu Andreea Chirică (n.r. cea care a făcut ilustrațiile din carte). Ea e una dintre cele mai depresive persoane pe care le-am întâlnit vreodată, dar am râs foarte mult împreună, are un umor adorabil după gustul meu și a empatizat cu textele mele și s-a simțit bine. Cred că e destul de greu să fii fericit și, din nou, este vorba despre acest mod automutilant în care preferăm să ne spunem lucruri drăguțe ca să ne convingem singuri că e bine. Nu e bine și nici nu are cum să fie bine la un moment dat. Dar se pot rezolva foarte multe lucruri.

Care sunt acele lucruri mici care te pot face fericit? Care sunt lucrurile mici care te-au făcut pe tine fericit?

Cred că primul lucru este dispariția autoreferențialității. De obicei, în momentul în care ți se întâmplă asta, nu mai ești în contact cu tine. Eu așa văd fericirea. De exemplu, am fost foarte fericit când am încercat să mă ridic dintr-o stare foarte proastă, dintr-o depresie, de fapt, gătind. Așa am ieșit, am reușit să scap de chestia asta. Munceam mult și fizic îmi era greu să duc efortul ăla, dar reușeam să mă bucur de fiecare farfurie care ieșea din bucătărie și care ajungea pe masa cuiva. Și eram foarte încântat să știu că toată mintea mea a fost în farfuria aia și nicidecum la gândurile mele, la tristețea mea, la tot ce era greu, întunecat și deloc vandabil. Era opusul gestului pe care-l făceam și care era luminos și grațios și fericit. Astfel mă simțeam salvat încă un milimetru și încă un milimetru și încă un milimetru. Este un parcurs foarte greu, cred că fericirea vine, în primul rând, când nu te aștepți și, în al doilea, din raportul cu ceilalți, atunci când egoul tău dispare. Dăruiești. Cred că ăla e un moment ca atunci când te întâlnești cu îngerul păzitor. Nu-l chemi la o întâlnire.

Cum ai ajuns, de fapt, să gătești?

E posibil ca acest text, „Fericirea e un ac de siguranță”, care dă și titlul cărții să fi fost o mică revelație pentru mine. Exemplul ăsta mi-a modificat un pic mintea care era setată tot pe lucruri din astea mari, scrise cu majuscule, despre tot ce credem noi că este important în viață, succes, bani, o casă. E posibil ca de atunci să fi început să evit toate drumurile care duceau spre asta, e posibil să-mi fi deturnat traseul, dar m-am ferit ca de dracu' de toate drumurile aste care duceau spre succes social. Aș fi funcționat după o rețetă și în momentul în care simțeam că se întâmplă ceva care mă ducea într-o zonă de superexpunere, aderență la clișee, fugeam. Și am reușit să rămân underground, deși eram foarte vizibil, am reușit să mă feresc destul de bine.

Mâncarea este emoție pentru că este energie, pentru că se naște din gândul cuiva și este o întrupare. E o revelație mâncarea, nu știu dacă putem noi ca oameni să oferim lucruri atât de profunde prin lucruri atât de simple în fiecare zi. Mâncare poate fi un dar suprem.

Poate mâncare să ne facă fericiți?

Da, eu admit că, așa cum plâng la filme, pasaje din cărți, muzică, și mâncarea mă poate emoționa atât de tare. Pentru mine plânsul e o formă de emoție în contact cu sublimul. Dacă auzi o muzică îngerească, se ridică părul pe tine. E posibil să fi fost în pragul plânsului când am mâncat niște lucruri foarte bune. Lucrurile asta nu sunt repetabile, nici la mâncare, nici la concerte. Mâncarea este emoție pentru că este energie, pentru că se naște din gândul cuiva și este o întrupare. E o revelație mâncarea, nu știu dacă putem noi ca oameni să oferim lucruri atât de profunde prin lucruri atât de simple în fiecare zi. Mâncare poate fi un dar suprem.

E mai important să o oferi sau să o primești?

E important și cum o oferi, și cum o primești. E la fel de important. Gândește-te că împărtășania aia nu e un lucru peste care să treci ușor, este esența la nivel uman. Noi așa comunicăm și de aia ne așezăm la aceeași masă, ne ospătăm și împărțim și natura într-un mod în care sacrificiul devine acceptabil și ofranda devine parte din viața noastră. Doar că se petrece zilnic și, dacă mănânci merdenele, probabil că nu poți să ajungi la genul ăsta de discuție.

Acum ești agresat din toate părțile de imagini cu mâncare, treci pe lângă o grămadă de fast-food-uri în drum spre serviciu, deschizi televizorul vezi iar imagini în care ești îmbiat să mănânci. Ajungi să mănânci de fapt compulsiv, iar relația noastră cu mâncarea a devenit opusul a ceea ce spui. Cum putem să ne apărăm?

Trebuie să înveți să te ferești și de tine, și de lume. E ușor să fii ascet în Himalaya, mi se pare că e ușor să fii zen în pădure. Vino, tată, aici, du-te tu dimineața în Unirii și vezi cum e. De asta sunt și atâtea soluții de fericire, pentru că noi suntem incapabili să ne apărăm, dar nu de ceilalți, ci de noi înșine și ni se pare că trebuie să întindem mâna în toate părțile. Și dacă tot e, de ce să nu iau? Nu mai există frână și nu mai există niciun gând înaintea consumului. Mie chiar îmi trebuie asta? Sunt convins că toată avalanșa asta de îndemnuri consumeriste îți creează o foame psihologică care nu are legătură cu starea fiziologică. Nu e numai foame de mâncărică, e foame de toate felurile, vrei mai mult, pentru că e mai mult și nimeni nu se oprește și e o spirală care ne înnebunește. Și ne întoarcem la primul text, la acul de siguranță, care e o unitate de măsură pe care o vedem. E posibil să descoperim asta la un moment dat că mai puțin înseamnă mai mult.

Totul depinde de accesorii. Viața fără accesorii a devenit o imposibilitate.

Vorbeai de cum să fii zen. Care sunt lucrurile care te enervează pe tine?

Mă enervează avalanșa de soluții, care e la fel de sufocantă ca avalanșa de probleme, Ăștia care vor să îți salveze viața te traumatizează la fel de tare ca ăia care te îndeamnă să ți-o pierzi. Sunt unii care zic: Te omor dacă nu mă lași să te salvez. Și toată obsesia asta de a trăi încontinuu cel mai frumos, cel mai perfect, cu ghilimele de rigoare, moment al vieții tale. Toți suntem obsedați să fim încontinuu perfecți, fericiți, ca într-un shooting foto. Iar în metrou văd cu totul altceva. Văd lipsă de speranță, de direcție, de contact, de comunicare. Oamenii trăiesc sub niște pleduri în care li se spune că or să fie bolnavi, că or să fie nefericiți, că trebuie să-și plătească dările și atât și nu e nimic de făcut. Niciodată nu e nimic de făcut. Trebuie să ne înghesuim toți în același loc, să facem grătare, unul lângă altul, strânși așa cum stăm în bloc și pe marginea râului, și în general nu există soluții. Soluțiile vin din: Haide, cumpărați acum asta, după care mergeți într-un loc stați tot laolaltă, după care veniți acasă, stați tot înghesuiți și vă uitați la televizor. Și mâine mergeți la serviciu și asta e, din păcate nu se poate mai bine. Totul depinde de accesorii. Viața fără accesorii a devenit o imposibilitate.

Unde găsești acul acela de siguranță în ziua de astăzi, când tot ce se strică e de aruncat, nu mai e de reparat?

M-am gândit că esența cărții este exact acest principiu care m-a salvat și pe mine. Pentru că de multe ori când am scris lucrurile alea m-am săltat pe mine de ciuf. Multe dintre ele sunt opusul stării pe care o aveam în momentul în care am început să le scriu. Și de multe ori am reușit să termin luminos textul, care era scris în cea mai proastă zi a vieții mele sau așa credeam eu, că atât mă ducea și pe mine capul.

Acele de siguranță nu dispar. Noi funcționăm în continuare pe lucrurile astea mici, doar că nu mai știm cum să facem, sunt arte uitate. Cum ar fi comunicarea, noi nu mai știm, nu mai citim, nu mai luăm parte la povești, luăm parte la povești scrise ca să fie consumate. Dorința asta a speciei de a se opri și a povesti ceva și de a-și schimba stările dezinteresat a dispărut. Și eu mă consider un practicant al acestei arte benevole, dezinteresate. Acul de siguranță nu rezolvă nimic. Acul de siguranță nu salvează lumea, cârpește o chestie mică, dar esențială într-un anumit moment. Este o soluție de moment care te poate ajuta să rezolvi tu mai departe, dacă poți, prin forțe proprii, ce aveai de făcut. Dar e o încurajare, e cel mai mic punct de sprijin.

Dacă nu ai o părere fermă, ori la stânga ori la dreapta, nu exiști. Și de asta trebuie să fii categoric în orice privință. Și de asta fake news mi se pare o jucărie perfectă pentru omenirea contemporană, pentru că are ocazia să își continue frustrările în orice direcție. Și fiecare trebuie să aibă o replică de închidere.

Suntem însă părtași de multe ori la povești false, fake news. De ce crezi că sunt atât de dispuși oamenii astăzi să preia lucruri pe nemestecate și să le reproducă într-un limbaj de multe ori agresiv?

Pentru că totul în jurul nostru este atât de aglomerat și suntem atât de bombardați și de zăpăciți, avem nevoie de niște lucruri clare, care ne demonstrează ori că ăștia sunt toți niște tâmpiți, ori că suntem toți niște îngeri și mai ales cel care crede chestia asta. E ca o confirmare, ca o reverență, un compliment suprem adus persoanei care crede o chestie foarte drăguță despre cât de bună este specia, de exemplu. Dacă nu ai o părere fermă, ori la stânga ori la dreapta, nu exiști. Și de asta trebuie să fii categoric în orice privință. Și de asta fake news mi se pare o jucărie perfectă pentru omenirea contemporană, pentru că are ocazia să își continue frustrările în orice direcție. Și fiecare trebuie să aibă o replică de închidere. V-am zis eu!

Pe internet limbajul este foarte agresiv. Cât de ușor se poate transpune agresivitatea din online în lumea fizică?

Când am stat la țară aveam o vecină care avea un gard cu șipcile destul de depărtate unele de altele. Era micuță, se ascundea ea bine, avea o iarbă mai înaltă, dar se vedea. Ea pândea prin gard, o vedeai, dar pentru că ea se simțea dincolo de gard era la adăpost. Partea amuzantă era că bărbac-su stătea pe prispă la zece metri mai încolo, iar ea de după gard îi punea ce vede pe uliță. Se auzea perfect. Asta este esența internetului și a reacțiilor de pe net acum, în care bunele practici, bunele maniere dispar brusc la niște oameni care aparent sunt civilizați. Au apă caldă în casă, toaletă tot în casă și vin peste tine, te fac terci, vorbesc urât unii cu alții, își permit niște lucruri pentru care în viața reală iese cu bătaie. Sunt niște jigniri îngrozitoare, foarte, foarte urâte. 

Am descoperit joaca asta numită internet în care putem să intrăm și să scriem foarte repede ce ne enervează. „Casiera asta este o vacă. De două zile merg acolo și nu zâmbește”. Probabil că nici persoana care scrie asta nu zâmbește la rândul ei. Nevoia de a reacționa rapid și de a face o criză de nervi este provocată cu siguranță de internet pe care lumea îl folosește pe frustrare masiv. Ori e frustrare, ori e chestia cealaltă senină, cu pisici, peisaje, ce frumoși suntem. Și alte cauze umanitare aflate la distanță. Cu cât mai la distanță, cu atât mai bine.

În carte povesteai o scenă cu turiștii care se întâlneau la micul dejun și nu se salutau. Atunci când ai început să îi saluți, au început să salute și ei și să se salute unii pe ceilalți.

Eu fac asta în trafic, încerc să fiu opusul stării pe care ar trebui să o am. Am scăpări, dar încerc să mă gândesc că nu am de ce să particip la criza de nervi generală și, dacă eu procedez așa, cu siguranță gestul meu va fi vizibil pentru alții. Asta poți să vezi în momentul în care ai o stradă principală și o stradă secundară de pe care cineva încearcă să iasă. Și pe strada aia sunt mai multe mașini care vor să facă același lucru. Și las un cetățean în fața mea, mă uit în oglindă, cel din spatele meu lasă și el pe cineva în fața sa. Chestiunea asta a fost tratată parcă de Gladwell în „The Tipping Point”. Cineva sparge un geam la o casă semipărăsită după care toți vin și sparg geamul. Dacă cineva vine și înlocuiește geamul, nu mai sparge nimeni. Și cred că modul ăsta a speciei de a se repara ține foarte mult și de inițiativa individuală. Și cred că este exemplu nostru la mijloc, primul cel mai important și cel mai viu ăla care schimbă lucrurile. Faptul că noi așteptăm în fiecare zi să vină cineva și să rezolve problema din trafic este o tâmpenie.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Nimic atragator si interesant in tot ce se scrie la Republica го un fel de FOAE VERDE BRUSTUREL !
    • Like 1
    • @ Anton Roska
      Nici chiar asa, lumea isi da cu parerea, se inmultesc reclamele, cineva are de castigat.
      • Like 0
  • http://www.ganduridinierusalim.com/singura-cale-corecta-spre-vindecare-de-depresie-este-indreptarea-vietii-dupa-poruncile-lui-dumnezeu/
    • Like 0
  • Depresia este unul dintre efectele (catastrofale ) ale ateismului.

    Psihologia (si in general medicina) are probleme serioase din cauza ca nu accepta faptul ca omul este format din doua entitati: una materiala (trupul) si una imateriala (sufletul).

    Bolile se impart in doua categorii: trupesti si sufletesti. Bolile sufletesti sint bolile pe care incearca sa le trateze psihologia (psihiatria).
    Numai ca, fiind de la bun inceput pe o pista falsa ("stiinta" nu crede in existenta sufletului), nu are metodele si principiile de gindire corecte care sa ii permita acest lucru.
    Toata vorbaria este egala cu zero, "pacientii" nu se vindeca prin iluzii sau medicamente (care afecteaza numai trupul).
    Toate bolile "psihice" sint datorate vatamarii grave a sufletului (din cauza departarii sufletului de bunul Dumnezeu). In mod normal sufletul doreste comuniunea cu bunul Dumnezeu. Daca omul nu are grija de sufletul lui, in timp, diavolul incepe sa preia controlul.
    Gindurile rele incep sa fie predominante si sa aiba efecte in plan material. Intrebati-l pe orice psiholog care este sursa gindurilor, ideilor, etc. O sa va raspunda ca este creierul dar nu o sa poata demonstra niciodata cum ceva material (creierul) poate sa produca ceva imaterial (ideile).

    Gindurile (ideile) provin din trei parti: bunul Dumnezeu, om sau diavol. Trebuie sa ne cultivam constiinta pe care ne-a dat-o bunul Dumnezeu pentru a ne putea mentine discernamintul (capacitatea de a distinge binele de rau).
    "Specialistii" nu o sa poata niciodata sa spuna de ce "pacientii" care sufera de "boli psihice" nu fac decit lucruri rele, de ce nu pot fi folositi la nimic bun.

    Discutiile sint mai lungi, pentru cine vrea mai mult sa studieze (si) scrierile Sfintilor Parinti referitoare la atacurile diavolesti.

    Pentru cei care au "ginduri negre", repetati o rugaciune scurta dar de efect: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul si Cuvintul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul (pacatoasa)!
    Spuneti asta incontinuu, gindurile respective nu o sa mai vina.
    Sub nici o forma nu luati in considerare gindurile respective, incercati sa le ignorati cu desavirsire.
    Seara inainte de culcare spuneti obligatoriu macar "Tatal nostru".

    NU UITATI un lucru: diavolul incearca sa izoleze victima (de aceia care ar putea sa ii dea ajutor) si ataca fulgerator. Daca spuneti rugaciunile de mai sus diavolul se indeparteaza relativ rapid, ajutorul bunului Dumnezeu vine sigur. Sub nici o forma sa nu fiti singuri. Mergeti de urgenta la preot, spovediti-va, impartasiti-va.
    Tineti minte ca atacul diavolesc nu dureaza in timp.


    Singurul scop al omului in aceasta viata paminteasca este mintuirea sufletului (intrarea in Imparatia Cerurilor, acolo unde omul va fi din nou fata catre fata cu bunul Dumnezeu, asa cum a fost odata Adam).
    Nimic altceva (bani, familie, sex, bautura, etc) nu conteaza, mai mult, acestea pot fi foarte daunatoare in conditiile in care sufletul are alte nevoi decit trupul iar nevoile sufletesti primeaza in fata celor trupesti.
    Bunul Dumnezeu trebuie sa fie in centrul existentei fiecaruia dintre noi.
    Nu exista bine in afara de bunul Dumnezeu!

    Pentru cei care vor sa se salveze: mergeti la biserica (ortodoxa) rugati-va si postiti mult, participati la slujbele Sfintului Maslu, spovediti-va si impartasiti-va cit mai des, faceti binele in orice imprejurare.
    Nu uitati ca lupta pentru sufletul omului este totala, in foc continuu si fara menajamente.

    Doamne ajuta!
    • Like 2
    • @ Ovidiu Bidian
      du-te ma si te pisa in lanul de secara
      • Like 2


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Ștefan Briceag

De la externarea din spital, Ștefan Dănuț Briceag a făcut totul ca să poată relua controlul asupra propriei vieți. În februarie 2018, la 6 luni după accident, s-a mutat împreună cu prietena sa, Iulia, care care i-a fost și îi este alături. „Nu știam că există acest gen de femeie. Iar când cunoști o fată ca ea, te întrebi: Chiar există? După un astfel de accident, când te aștepți ca și mama să plece de lângă tine, ea mi-a zis: Plec când vreau eu, nu când vrei tu.” (Foto: Alexandra Pandrea)

Citește mai mult

Am mulţi cunoscuţi, prieteni si multe rude care au emigrat şi au demonstrat că pot fi cei mai buni evoluând în deplasare. Au demonstrat-o prin muncă asiduă, seriozitate şi perseverenţă. (Foto: Ionel Pop Doncilă)

Maradona din Bacău
Citește mai mult