Cum să depăşim insuccesul copilului nostru la un examen

Foto: Inquam Photos / Virgil Simonescu

Cum mergem mai departe, după ce am primit vestea proastă: copilul nostru a avut un insucces la examen, fie el la evaluarea naţională, fie la bacalaureat, pentru că nota obţinută este mică sau sub aşteptări? Ce facem în continuare? Cum interacţionăm cu adolescentul şi ce atitudine ar fi de dorit să avem faţă de rezultatul său mai puțin așteptat? Sunt atât de multe în joc: planuri, aşteptări, speranţe legate de viitor, efortul unor luni de muncă pentru pregătirea acestui examen etc.

Prima reacţie ca părinte poate fi devastatoare, încărcată de o tornadă de gânduri şi emoţii negative. Ca părinte, poţi fi supărat, dezamăgit, furios, îngrijorat față de viitorul academic al copilului, copleşit sau chiar disperat. Poate să-ţi fie greu să îţi susţii şi să îţi încurajezi copilul în aceste momente critice ale existenţei lui.

Din păcate, te poţi bloca în gânduri şi emoţii negative repetitive, care îţi fac rău atât ţie, cât şi adolescentului. Anumite replici tensionate îi pot fi adresate adolescentului la supărare: „Ce o să se aleagă de tine acum?”; „Ai făcut degeaba atâtea meditaţii!”; „Puteai să te străduieşti mai mult!”; „M-ai dezamăgit!”; „Colegul tău cum de a putut să ia o medie atât de bună?” etc.

La rândul său, copilul trece prin gânduri şi emoţii negative, greu de suportat. Se poate simţi rău în propria piele, confuz, neîncrezător, pesimist, demoralizat, ruşinat. Adeseori, adolescenţii nu vorbesc despre ceea ce simt cu adevărat în adâncul sufletului. Şi ei se pot confrunta, în mod repetat, cu emoţii negative pe perioada clasei a 8-a sau a 12-a, fără însă să le comunice şi părinţilor dificultăţile lor.

În primăvara aceasta, am avut în terapie o adolescentă de 15 ani, clasa a 8-a, care mi-a mărturisit: „Mi-e teamă să nu îl dezamăgesc pe tata. Mi-e frică de evaluarea naţională. La teste sau la simulările din clasă simt că nu pot respira bine şi nu mă pot concentra”. Rezultatele copilului la un examen pot fi adesea afectate de emoţii puternice şi manifestări neplăcute psihosomatice asociate, cum ar fi palpitaţiile, transpiraţia, dificultatea de a respira etc.

Ce facem concret ca părinţi, după un insucces al copiilor noştri?

Cert este că nu ar fi indicat să-i criticăm, să-i judecăm, să-i respingem sau să luăm distanță emoţională faţă de ei. Copiii noştri sunt vulnerabili în aceste momente, au nevoie, mai mult ca oricând, de susținere emoţională, de calm şi de optimism din partea noastră, de iubire necondiţionată şi de iertare. Alături de copiii care au insuccese la examene, şi părinţii lor dau un examen de maturitate psihologică. Nu este deloc uşor să avem abordarea potrivită, mai ales că părinţii noştri au crescut în comunism şi nu au ştiut cum să ne transmită mesaje pozitive, de iubire şi încurajare, astfel încât să fim mai puţin critici cu noi şi cu copiii noştri.

Este de dorit ca părintele să devină conştient că devalorizarea şi criticarea repetată a copilului care a performat sub aşteptări la un examen duc la scăderea stimei de sine a acestuia, a încrederii în sine, a motivaţiei de a învăţa şi, pe viitor, pot genera stări şi dispoziţii depresive şi anxioase, care se pot accentua dacă nu suntem atenţi.

Nu este indicat ca părintele să pună semnul egal între valoarea copilului care este unic şi rezultatul sau la evaluarea naţională sau la examenul de bacalaureat sau de admitere la facultate.

Este nevoie de bunătate, de acceptare necondiţionată şi susţinere atunci când copilul este cu moralul la pământ. Părintele poate încuraja copilul să vorbească despre ceea ce simte, să nu se închidă în el, să-i valideze emoţiile, spunând „E normal să fii supărat sau trist. Poţi să plângi dacă aşa simţi nevoia”. Apoi îl poate ajuta să privească spre viitor mai puţin încordat, afirmând, de exemplu: „O să trecem şi peste asta împreună. Nu eşti singur! Cu ce te pot ajuta mai departe? E doar o notă, un rezultat punctual, nu e sfârşitul lumii. Important este să înveţi din ceea ce ţi s-a întâmplat.” Doar trecând pe deplin prin ceea ce simte, copilul poate integra şi da sens apoi experienţelor de viaţă mai puţin plăcute, cum ar fi eşecul la un examen important. Aşa putem dezvolta reziliența în copiii noştri, reziliența fiind „capacitatea fiinţelor umane de a se adapta într-o manieră pozitivă la situaţii nefavorabile”.

Dacă părintele se simte însă blocat sau furios pe copil şi nu poate accepta ce s-a întâmplat, ar fi mai uşor pentru el dacă ar apela la un psihoterapeut, pentru a lucra cu acest bagaj de încărcătură negativă şi pentru a se putea elibera şi linişti, astfel încât să poată fi puternic emoţional şi să-şi poată susţine copilul aflat în impas.

Puţini părinţi sunt capabili să le dăruiască dragostea necondiţionată copiilor lor, întrucât ei înşişi nu au primit-o de la părinţii lor. De multe ori, părinţii trăiesc prin copii şi se identifică atât cu succesele, cât şi cu insuccesele acestora. Le vine greu să îşi accepte copiii ca fiinţe unice, separate de ei, cu propriul lor destin. Au tendinţa să-i controleze sau să-i condiţioneze, funcționând într-un tipar transgenerațional, care se repetă şi pe care ar fi de dorit să aibă tăria să îl oprească, să nu îl transmită mai departe. Părinţii îşi pot iubi copiii, îi pot ajuta, sprijini, ghida, dar nu pot însă să trăiască viaţa copiilor lor, nu pot trăi în locul acestora, oricât de mult s-ar strădui.

A-i fi alături fără să blamezi un insucces este atitudinea potrivită care va da roade pe termen lung în relaţia cu adolescentul şi nu va afecta sau distruge relaţia cu acesta. Niciodată nu este prea târziu să transformi relaţia cu copilul tău, să renunţi la tipare transgeneraționale vechi, ce intervin la nivel subconştient, să alegi să fii prezent şi iubitor în relaţia cu copilul tău, atunci când e la pământ şi are cea mai mare nevoie de tine! Când sufletul lui strigă după ajutor, dar cuvintele nu pot să iasă!

Ca să fiu bun şi iubitor cu copilul meu, am nevoie să fiu bun şi iubitor în primul rând cu mine, să mă liniştesc şi să mă poziţionez corect în faţa copilului, să îl ajut prin atitudinea mea potrivită.

În cartea „Cum să găsim sensul în a doua jumătate a vieţii”, psihoterapeutul jungian James Hollis ne invită să reflectăm la ce s-ar întâmpla cu vieţile noastre, cu lumea noastră, dacă părintele ar putea să afirme necondiţionat în faţa copilului său următoarele: „Eşti preţios pentru noi; vei avea mereu dragostea şi sprijinul nostru; eşti aici să fii cel care eşti; încearcă să nu răneşti altă persoană, dar să nu încetezi niciodată să devii tu însuți cât de complet poţi; când cazi sau ai un eşec, tot eşti iubit de noi şi eşti binevenit, dar tu eşti însă aici şi pentru a ne părăsi şi a merge mai departe către destinul tău, fără să fie nevoie să te îngrijorezi şi să ne faci pe plac.”

Părintele este de dorit să se împace cu el însuşi, să îşi spună că a făcut lucrurile cât de bine a putut şi, la rândul său, copilul a făcut lucrurile cât de bine a putut. Dacă părintele poate da drumul vinovăţiei în fața insuccesului copilului său, dacă se poate considera un părinte suficient de bun, dând dovadă de blândeţe şi compasiune față de sine însuşi, atunci îi va fi mai uşor să aibă o atitudine echilibrată şi faţă de copilul său. Să nu uităm că adeseori, în exterior, în relaţiile noastre se manifestă ceea ce există în interiorul nostru. Ca să fiu bun şi iubitor cu copilul meu, am nevoie să fiu bun şi iubitor în primul rând cu mine, să mă liniştesc şi să mă poziţionez corect în faţa copilului, să îl ajut prin atitudinea mea potrivită, să devină mai puternic emoţional şi să se simtă în siguranţă, să înveţe să se ridice şi să meargă mai departe dacă a căzut.. Iar părintele îi poate veghea paşii, dar nu poate merge mai departe în locul copilului!

Un adolescent echilibrat emoţional poate funcţiona optim mai departe la nivel motivaţional, pentru a fi capabil şi motivat să dobândească noi cunoştinţe şi achiziţii. Un adolescent deprimat sau anxios în urma unui insucces poate avea rezultate mai slabe decât capacităţile sale reale. Energia, entuziasmul, curiozitatea pentru nou, dorinţa de a învăţa ar fi bine să vină din interiorul adolescentului şi nu să depindă doar de o motivaţie şi validare externă. („Învăţ ca să fie părinţii mulţumiţi de mine.” sau „Învăţ ca să obţin cadoul X.”).

Cu cât adolescenţii vor avea o relaţie mai bună cu ei înşişi, cu viaţa lor psihică interioară, cu emoţiile lor, cu calităţile, dar şi cu vulnerabilităţile lor, cu atât vor fi mai pregătiţi pentru viaţă. Ca să se accepte, au nevoie să fie acceptaţi de părinţi aşa cum sunt, cu bune şi cu mai puţin bune, cu succese şi insuccese. În cabinet, am fost martora acestui proces terapeutic de echilibrare şi creştere emoţională a adolescenţilor, atât prin psihoterapia jungiană pe care o practic, cât şi prin terapia sandplay. Terapia sandplay presupune exprimarea dincolo de cuvinte, într-o manieră simbolică, a ceea ce se află în profunzimea psihicului şi prin această exprimare blocajele pot fi depăşite mai uşor! Tehnica de terapie sandplay sau „jocul cu nisip” presupune folosirea unei colecţii de miniaturi ce reprezintă oameni, animale, plante şi minerale, figuri mitologice etc, utilizate pentru a crea scene sau imagini în mod liber în cadrul unei cutii cu nisip uscat sau a unei cutii cu nisip ud. Jocul este limbajul, miniaturile sunt cuvintele, iar cutia cu nisip este locul exprimării emoţionale. Sandplay sau „jocul cu nisip” reprezintă o metodă de psihoterapie şi de dezvoltare personală întemeiată de Dora Kalff, terapeut jungian, în anii 1950-1960, în Elveţia, destinată iniţial copiilor, dar care apoi a fost folosită cu succes şi în psihoterapia adulţilor.

Aceasta metodă este folosită în prezent şi în România, complementar terapiei jungiene, atât în terapia copiilor, cât şi în cea a adulţilor, deoarece acesta formă de terapie non-verbală furnizează un acces direct şi valoros la conținutul inconştient. Terapia sandplay este o metodă valoroasă şi eficientă, care trezeşte la viaţă şi sprijină forţele autovindecătoare ale persoanelor ce vin la terapie pentru diverse probleme de viaţă.

Aşa cum explică Carl Gustav Jung, procesul de individuaţie (prin care o persoană devine ea însăşi, cea care trebuia să fie) presupune să stai cu tensiunea contrariilor, față în faţă cu umbra ta, fiind un drum cu ocolişuri şi extreme, care provoacă adeseori suferinţe morale. Suferinţa în urma unui insucces şcolar sau academic poate fi transformată şi integrată, astfel încât procesul individuării să nu se blocheze şi să apară stagnarea psihologică. Viaţa poate curge mai departe! 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp