Cum să folosești eficient cutiile goale de conserve. Clyde Stubblefield, bateristul funk: „Tot ce știu este 1-2-3-4 și asta a venit de la sine”

Foto: Guliver Getty Images

Toți marii muzicieni de rock'n roll sunt onorați la muzeul din Cleveland Ohio (Rock and Roll Hall of Fame) și, dacă acolo sunt expuse și instrumentele folosite, asta înseamnă că artistul a fost cu adevărat mare. O garnitură a bețelor de tobă folosite de Clyde Stubblefield, semnate de el, este înfățișată acolo.

Născut în Chattanooga, Clyde Stubblefield a fost cu adevărat un autodidact. El a trecut de la bătaia pe „baterii" improvizate din cutii, pe care a învățat să exprime ritmul muzicii, la tobe, a început lucrul cu orchestre locale devreme, nu a știut niciodată notația muzicală, dar a devenit celebru în muzica rhythm and blues, care a dominat pop-ul din deceniul al șaselea al secolului trecut. Tot ce știu este 1-2-3-4, spune Stubblefield, și asta a venit de la sine. M-am așezat să cânt și am cântat.

Când a devenit cunoscut, tânărul Stubblefield a cântat cu Otis Reding și cu alți muzicieni, iar din 1965 a intrat în orchestra lui James Brown, cu care a colindat lumea.

Muzica rhythm and blues a combinat jazz, soul și gospel, într-un stil de expresie viguros, captivant și cât se poate de sexy. Spre deosebire de orchestrele de rock and roll născute după 1960, care foloseau chitare (solo, armonie și bass) și o percuție liniștită, de fond, R&B a pus percuția pe primul plan, a adus suflători (trompetă, saxofon, trombon) care au cântat cu intensitate motive scurte și repetate și a folosit stilul vocal puternic, icnit, agresiv, provocator. Melodia nu a mai jucat rolul cel mai important și vocalistul și instrumentiștii au participat la ritm, conduși de toboșar. Tot grupul susținea ritmul într-un mod apăsat, de inspirație africană și latino-cubană.

Născută în cartierele negre, muzica R&B a explodat în sălile de concert și de dans din Statele Unite și din Europa, a produs o epidemie cuceritoare, căruia nu i s-a putut opune nimeni.

Mari muzicieni ca Tina Turner, Percy Sledge, Al Green, Wilson Pickett, Solomon Burke, Aretha Franklin, Ray Charles, Stevie Wonder, Michael Jackson, Van Morrison au cântat R&B, dar regele ei, mai ales pentru varianta funk susținută, a fost James Brown. Doi bateriști din grupul lui, Clyde Stubblefield și John „Jabo" Starks, au fost creatorii stilului funk pentru percuție, stil care a influențat și continuă să influențeze muzica din zilele noastre, până la grupurile de hip-hop, foarte îndatorate felului în care a bătut la tobe Clyde Stubblefield, supranumit funk drummer.

Cuvântul funk provine din argou și înseamnă ceva mirositor. A cânta cu funk echivalează cu a exprima foarte apăsat ritmul, care te face să participi, din adânc și cu putere. Percuția nu face acrobații de virtuozitate, dar umple spațiul cu bătăi întărite, care vin și de la pedale și de la premiere, subliniate de ceilalți instrumentiști cu note scurte „lovite", provcatoare. Tot grupul se mișcă sincron și muzica și gesticulația ridică temperatura, evocând o trăire intensă de emoții din zone nenumite, dar ușor de ghicit. R&B funk are și o parte mai nerușinată, „stinky".

Maniera funk a părăsit R&B și a intrat în alte domenii muzicale: funk-rock (Jimi Hendrix, Frank Zappa), electro-funck (Herbie Hancock), funk-metal (Red Hot Chili Peppers), jazz-funk (Herbie Hancock, George Benson, Kool and the Gang) și g-funk (gangsta-rap plus funk, ca muzica lui Dr. Dre, Tupac Shakur, Parliament-Funkadelic).

Un stil cu adevărat american, proeminent în universul muzicii pop contemporane, funk-ul a plecat de la ideea originală de a schimba percuția într-un fel care a început cu un băiat din Chattanooga, care aduna cutii de conserve pentru a scoate din ele ritmuri ca cele care-i umpleau mintea.