Unora le place jazz-ul. Ascultați-o pe Bessie Smith și veți înțelege de ce

Foto: Guliver Getty Images

Printre celebritățile cu care se mândrește orașul meu sunt politicienii Howard Baker și Bob Corker, milionarul Ted Turner, proprietarul companiei de televiziune CNN, sportivii Reggie White, Venus Lacy și Roscoe Tanner, actorul Samuel Jackson și muzicienii Richie Heavens, Alison Kraus, Jimmy Blanton, Yusef Lateef și Usher.

Dar cea mai proeminentă fiică a orașului Chattanooga rămâne legendara cântăreața din anii '20-'30 Bessie Smith, supranumită împărăteasa blues-ului.

Când reputatului regizor american de filme documentare Ken Burns i s-a cerut să numească trei lucruri din Statele Unite care sunt cele mai definitorii pentru națiune, el a răspuns fără nici o ezitare: constituția americană, jocul de baseball și muzica de jazz.

Muzica pop americană are numeroase subgrupe și stiluri, dar cele mai valoroase categorii, din care s-au desprins zeci de curente, sunt jazz-ul, rock'n roll-ul și muzica country.

Șira spinării a muzicii de jazz este blues-ul, iar rock-ul a apărut ca o combinație între "jumping blues" (blues-ul dansant rapid, din care a rezultat boogie-woogie), gospel, muzica rhythm and blues și cea country.

Bessie Smith s-a născut într-o familie modestă care locuia pe strada a 9-a din Chattanooga, azi numită strada Martin Luther King. Tatăl ei era muncitor și predicator baptist voluntar și - ca orice predicator protestant - avea o activitate muzicală susținută.

Părinții lui Bessie au murit devreme și - la vârsta de 9 ani - ea era orfană, în grija unei mătuși, ea însăși nevoiașă.

Pentru a câștiga câțiva bănuți pentru hrană, Bessie cânta și dansa pe stradă, acompaniată la chitară de fratele ei. Pe locul unde Bessie dădea aceste mici spectacole este ridicat astăzi muzeul memorial care-i onorează numele.

Vorbesc cu Marty, noul custode al muzeului Bessie Smith și îi spun cât de surprins am fost că la toate performanțele de jazz la care am fost în cei treizeci de ani și mai bine de când trăiesc în țara asta, am observat că publicul este aproape exclusiv alb și că, dacă întâlnești câțiva spectatori de culoare, ei sunt vârstnici. Tinerii african americani contemporani nu au nici un interes în muzica dăruită omenirii de înaintașii lor, mulți genii muzicale absolute, de statura celor mai mari personalități ale marii muzici a lumii.

- E foarte tristă situația, îmi răspunde Marty, care îmi confirmă observația: tinerii de azi, albi și de culoare, habar nu au de muzica de jazz. Majoritatea sunt atrași numai de muzica hip-hop, după mine un gen muzical inferior, care promovează cuvintele vulgare și violente, debitate pe ritmuri primitive.

Ca să fie făcut acest muzeu a fost nevoie de zece ani de eforturi. S-au făcut colecții publice, s-au obținut donații de la companiile locale, ne-au ajutat și primăria orașului și organizațiile culturale din stat și mari artiști, ca Ray Charles, B.B. King, Barry White, Luther Allsion, Bonnie Raitt, care au dat concerte în oraș și au donat toate încasările fondului pentru muzeu. De mai mulți ani muzeul este deschis șase zile pe săptămână și mi se rupe inima să-l văd pustiu.

Am lucrat trei ani ca muzeograf și în această poziție nu am avut putere de decizie, dar acum sunt custode și am lansat un program ambițios cu numeroase evenimente la muzeu și cu deplasarea noastră și a artiștilor voluntari la școlile din oraș și la colegiile din sudul statului. Ne dorim o renaștere a publicului american de jazz, o revenire a entuziasmului cu care era primită această muzică în anii '40 și '50 și o salvare a comorii naționale care este jazz-ul american.

Nu talentele lipsesc. În generația tânără apar mereu instrumentiști și soliști de jazz, absolvenți ai celor mai bune școli din țară, dar nu se pot întreține din veniturile prin concerte și imprimări de discuri. Uite-l pe Dennis, saxofonist tenor de mare valoare. Are 26 de ani, s-a născut și a crescut în Chattanooga, a absolvit conservatorul la universitatea Wake Forest din Carolina de Nord și are un grup de cinci instrumentiști, toți foarte buni. Fac o muzică superbă, dar nu au angajamente constante. Mi-a spus acum câteva zile că pleacă la Praga, cu un contract de șase luni. Va cânta într-un bar și speră să aibă un turneu de doua-trei săptămâni în țări europene inainte și după contractul cu barul praghez. La Praga fiecare muzician va primi $ 250.00 pe seară și vor cânta șase seri pe săptămână. Vor primi și banii de drum. Va avea și timp să exerseze și să compună. Noi l-am vrea aici, în oraș, dar nu-i poate da nimeni acești bani.

La vârsta de 18 ani, Bessie Smith a fost angajată ca dansatoare de trupa Moses Stokes, apoi de Rabbit Foot Minstrels, în care solista vocală era o celebritate a vremii Ma Rainey. Aceasta a descoperit calitățile vocale ale lui Bessie, a luat-o sub ocrotirea ei și a învățat-o să cânte.

Din 1920 încep înregistrările la casa de discuri Columbia și cu asta se deschide epoca de mare succes a tinerei cântărețe. Ea a adus în muzica de blues o exprimare muzicală de mare sensibilitate, încărcată de tragism. De la ea începe șirul de mari artiste vocale din jazz: Billie Holiday, Mahalia Jackson, Ella Fitzgerald, Etta James, Aretha Franklin, Sarah Vaughn, Nina Simone, Janis Joplin...Iar în generația de azi continuitatea este asigurată de Bonnie Raitt, Shemekia Copeland, Alicia Keys, Susan Tedeschi, Ana Popovici, ca să enumer doar câteva.

Îi spun lui Marty că am citit și eu o biografie a artistei chattanogheze și am fost foarte impresionat de modul în care și-a pierdut viața: accidentată într-o caălătorie și adusă la un spital de albi, i s-a refuzat asistența și a sângerat până la moarte la poarta instituției.

- Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar povestea la care te referi este varianta neadevărată a morții lui Bessie Smith. A fost inventată de scriitorul Edward Albee, care a scris piesa de teatru Moartea lui Bessie Smith, reprezentată în anul 1959. De atunci, cele mai multe biografii ale artistei citează această poveste. Adevărul este că în anul 1937, în drum spre Memphis, șoferul mașinii în care era Bessie a făcut o depășire greșită și a lovit cu partea dreaptă a automobilului lor o altă mașină, care venea din sens opus. Cum Bessie era pe scaunul pasagerului, ea a suferit răniri mutiple. Ambulanța a dus-o la spitalul pentru negri din orașul Clarksdale, statul Mississippi. În acea epocă de segregare rasială strictă din statele sudice, nici o ambulanță n-ar fi dus un pacient negru la un spital pentru albi. Bessie Smith a fost tratată la spitalul din Clarksdale, i s-a amputat brațul drept, dar rănirile au fost atât de grave și șocul atât de profund, că nu a putut fi salvată.

Ea s-a stins la vârsta de doar 43 de ani.

De când lucrez la Centrul Cultural Chattanooga am adunat o multime de detalii biografice, fotografii și discuri. Știam muzica ei și înainte, dar nu știam nici pe departe atât de mult cât știu acum. Nu sunt mulțumită cu faptul că orașul nostru este mai cunoscut pentru șlagărul Chattanooga Choo Choo de Glenn Miller, altfel un mare artist el însuși, decât pentru bluesurile cântate de Bessie Smith.

Mă gândesc la un mozaic biografic și muzical, înregistrat pe DVD. Aș vrea să strângem bani ca să putem trimite discurile gratuit la multe școli, universități, centre culturale, biblioteci și biserici. Îmi imaginez o zi în care vocea ei unică ar fi auzită în sute de astfel de locuri în același timp. Fiindcă este o datorie a noastră să smulgem din uitarea și ignorarea în care a ajuns moștenirea fabuloasă a muzicii pe care au făcut-o Bessie Smith și contemporanii ei. Și totul a început aici, pe strada a 9-a din centrul orașului Chattanooga. Care nici măcar nu-i poartă numele.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp