Cum se aleg liderii europeni

Foto: Kenzo Tribouillard/ AFP /Profimedia

Acum 10 ani, Jean-Claude Juncker a fost ales preşedintele Comisiei Europene, „la presiunea străzii”, cum se zicea atunci. Nici cei mai fanatici federalişti nu credeau cu un an înaintea alegerilor europene din 2014 că alegerile primare vor desemna şeful executivului european. E paradoxal, dar nici chiar după alegerile europene din 25 mai 2014, şansele nu erau mai mari de 50% ca învingătorului să i se acorde titlul. Cu siguranţă, anul 2014 va întra în istoria comunicării europene ca punct de referinţă. Printr-un procedeu democratic cetăţenii impun liderul european pentru următorii ani.

Dar chiar așa a fost? O persoană a intrat în lupta pentru șefia Europei, a câștigat democratic alegerile și a impus apoi prioritățile politice pentru următorii 5 ani? Iar dacă a fost un astfel de experiment reușit atunci, ce se întâmplă acum, la ceasul de cumpănã al alegerii noilor lideri europeni?

Pentru a da răspunsul la aceste întrebări, vã propun o analiză factuală la nivelul anilor de grație 2014, 2019 și 2024.

Alegerile primare sunt un proces prin care membrii unui partid politic își aleg candidații pentru diferite funcții publice, precum președinte, parlamentari sau alți reprezentanți locali. Aceste alegeri primare sunt bine încetăţenite, mai ales la nivelul Statelor Unite ale Americii, când o dată la patru ani avem alegerile pentru viitorul președinte american. Transpus în limbajul alegerilor pentru Parlamentul European, alegerile primare europene implică o procedurã în care la nivelul partidului politic european să aibă loc alegeri pentru desemnarea candidatului pentru președinția Comisiei Europene.

După alegerile primare europene, în colaborare cu diverse trusturi de presă sau instituții, se organizează dezbaterile Spitzenkandidat. De obicei avem trei astfel de evenimente televizate, în luna care precede alegerile pentru Parlamentul European.

După alegerile europene, avem propunerea de nou președinte al Comisiei Europene. Urmează, consecutiv, validarea sa de către Consiliul European și Parlamentul European. Se trece apoi la alegerea noii Comisii Europene, adică alegerea celor 27 de comisari europeni. Iar ca punct culminant avem prezentată o agendă europeană care creionează prioritățile pentru următorii cinci ani.

Dacă ne referim la atmosfera anului 2014 e interesant de analizat contextul de atunci. Preocupările pentru creşterea conexiunii între sistemul european şi cetãţeni au condus spre formula alegerilor primare, în care partidele europene îşi prezentau listele cu candidaţii pentru funcţiile de vârf în instituţiile europene. După o serie de divergenţe, axate mai mult pe „mândrii ideologice” decât pe reale insuficienţe ale sistemului, în final s-a decis – s-au organizat alegeri primare în vederea desemnării candidaţilor pentru preşedinţia Comisiei Europene în 2014. Astfel s-a dorit ca metoda de selecţie şi promovare a liderilor la nivel comunitar să se realizeze printr-o campanie internă, care să ofere „fețele umane” de care au nevoie cetăţenii pentru un vot democratic real, care să ofere legitimitate liderilor europeni.

Controverse au existat de-a lungul acestor ani la nivel european privind organizarea alegerilor primare, însă eforturile celor implicaţi nu au fost zadarnice şi, încă din iunie 2013 - la Consiliul Partidului Socialiştilor Europeni (PES) de la Sofia (21-22 iunie 2013) – s-a anunţat propunerea PSE pentru Președinția Comisiei Europene în 2014: Martin Schulz. De fapt s-a vorbit mult de alegeri primare la întâlnirile socialiştilor europeni, dar în realitate a fost de la început doar un singur candidat, fără ca cetăţenii europeni sau activiştii de stânga să aibă un cuvânt de spus. Noutatea faţă de 2009 a fost că acum PSE a avut o faţă umană în bătălia europeană, dar fără alegeri primare în adevăratul sens al cuvântului.

La liberalii europeni, conform unui acord intern, fără organizarea unor alegeri primare de impact, Guy Verhofstadt a candidat pentru funcţia de preşedinte al Comisiei Europene, în timp ce colegul de partid Olli Rehn s-a poziţionat pentru una dintre celelalte posturi de conducere ale UE.

Conform tradiţiei, douã persoane, José Bové şi Ska Keller, au condus campania Partidului Verde European pentru alegerile europene, după ce au câştigat “primarele on-line”. Chiar dacă au fost cele mai democratice alegeri primare la nivel de UE, nici verzii nu au reuşit să mobilizeze electoratul, doar câteva zeci de mii de persoane participând la vot.

Alexis Tsipras a fost asigurat de nominalizarea pentru Stânga Radicală Europeană. Un candidat marginal atunci, regional chiar, purtând mai mult simbolul Greciei şi al crizei financiare, decât trecut prin alegeri primare europene.

Conştient de potenţialul său la nivel european, Partidul Popular European (PPE) s-a abţinut să intre în jocul alegerilor primare, totuşi menţionând că îşi va alege un candidat care să îi ia locul lui José Manuel Barroso, la congresul PPE din 6-7 martie 2014, la Dublin. Fără prea multă glorie, şi desigur fără niciun impact asupra cetăţenilor europeni, Jean-Claude Juncker câştiga o bătălie de salon cu un candidat fără şanse de nominalizare nici măcar de către Franţa, Michel Barnier. Însă consolidarea alegerilor primare a venit când Angela Merkel a intrat în jocul nominalizărilor pe culoarul PPE. Lidera de la Berlin a înţeles că Europa are nevoie de conexiunea cu proprii cetăţeni, iar primarele europene pot oferi falia de lumină necesară pentru a reconstrui Uniunea Europeană după 2015.

Cu aceşti 5 candidaţi, de fapt 6, căci Verzii au avut o co-nominalizare, s-a intrat într-o competiţie pentru a câştiga scaunul de Preşedinte al Comisiei Europene. Desigur, realitatea acestor alegeri primare era trecută prin filtrul celor 28 de alegeri naţionale de atunci, organizate în aceeaşi săptămână, sub umbrela “alegeri europene”. Candidaţii doresc votul cetăţenilor europeni, dar doar conaţionalii lor pot să-i voteze cu adevărat, iar în unele ţări nici măcar nu există posibilitatea votului uninominal.

Ne așteptam ca alegerile europene să câștige teren, dar a urmat o deziluzie. În 2019, alegerile europene au fost practic inexistente. Aici nu mã refer la dezbaterile Spitzenkandidat, care au fost din nou bine organizate. Pe scurt însã...

Mai rapid şi mai clar decât preconizat Manfred Weber l-a învins uşor, la Congresul PPE, pe Alexander Stubb, iar Frans Timmermans a câştigat prin neprezentarea adversarului… socialiştii neaşteptând congresul PES din decembrie 2018 pentru a “alege”. Grupul ECR l-a ales, de fapt nominalizat, pe cehul Jan Zahradil candidat pentru președinția viitoarei Comisii Europene. Fiasco… acesta este cuvântul pentru alegerile primare europene 2019 derulate, nici măcar verzii sau liberalii nereușind să organizeze alegeri primare adevãrate.

Am prezis în septembrie 2018, că nu cred cã doamna Angela Merkel îl place pe Manfred Weber. Toate studiile de bun simţ în comunicarea politicã europeanã precizeazã cã elementul surprizã, de ultim moment, este posibilitatea de a câştiga la nivel comunitar o funcţie puternicã. În 2009, Prof. Peter Van Aelst analiza campania de alegere a primului Preşedinte al Consiliului European, Herman Van Rompuy, subliniind clar faptul că regulile de bază ale campaniilor politice nu s-au aplicat. Din contră, am asistat la o inversare a logicii de campanie. Întreaga campanie a fost după logică “Van Rompuy nu a fost un candidat pentru a deveni preşedinte, ci doar un candidat pentru a fi eventual rugat să preia funcţia”. Angela Merkel ştia acest lucru şi de aceea l-a nominalizat pe Jean-Claude Juncker doar cu douã luni înainte de alegerile europene din 2014.

Candidatul surpriză din 2019 a fost Ursula von der Leyen, care nu a avut nici o legătură cu alegerile primare europene, și nici măcar cu dezbaterile Spitzenkandidat de atunci. Alegerea Ursulei von der Leyen ca preşedinte al Comisiei Europene a surprins desigur, dar erau câteva semnale pe acest palier. Era preconizatã victoria PPE în alegerile europene din mai 2019, dar candidatul Manfred Weber lãsa semne de întrebare, chiar dacã mascarada unor alegeri primare europene îi dădea notorietate. Vã amintiţi probabil penibila lansare a candidaturii sale pe holul Parlamentului European.

Am crezut, în marja anului 2019, cã Angela Merkel va accepta o funcţie europeanã. Preşedintele Emmanuel Macron spunea cã sprijinã o astfel de idee. Dar o “mini Merkel” a fost nominalizatã. Ursula von der Leyen era un nume din anturajul cancelarului, deci surpriza nu era aşa mare. Credeam însă, în 2018, cã Ursula von der Leyen va deveni viitorul cancelar german, dar se pare cã o cale europeanã a fost preferatã pentru protejata doamnei Angela Merkel.

Încă din 2019, ne aşteptam deja la douã mandate consecutive pentru Ursula von der Leyen, existând încă de atunci un scenariu deosebit de favorabil de 10 ani cu actuala preşedintã a Comisiei Europene, dupã formula Jacques Delors sau José Manuel Barroso. Iar tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii cinci ani, inclusiv alegerile primare si dezbaterile Spitzenkandidat de anul acesta, confirmă această ipotezã, cu același președinte al Comisiei Europene până în 2029.

Alegerile europene au confirmat victoria previzibilã a PPE, partidul Ursulei von der Leyen, iar rezultatele din Franţa şi Germania vin chiar sã consolideze poziționarea favorabilã a actualului preşedinte. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp