Rămân în continuare surprins pentru că găsim tot felul de explicații pentru degradarea sistemelor democratice și găsim mereu noi vinovați. Dar observ că nu înțelegem ce am construit și ce am acceptat. Toți! Și încă facem asta.
Democrația aproape că a dispărut în anii din timpul WW2. Doar 12 democrații mai existau la finalul războiului. Însă imediat după, democrația începe să cucerească lumea. Din 1970 și până în 2010 dictaturile de dreapta și de stânga s-au prăbușit aproape peste tot: în America Latină, Asia de Est, Africa Subsahariană și în țările eurasiatice din fostul bloc estic. Până la începutul secolului XXI, aproximativ jumătate din toate țările lumii deveniseră democrații. Timp de decenii, lumea părea să meargă într-o singură direcție: democrația. După prăbușirea comunismului, după victoria împotriva fascismului și consolidarea modelului liberal occidental, se credea că epoca autoritarismului apusese.
A fost o dezvoltare incredibilă și rapidă, după ce autoritarismul a fost forma de guvernare ce a dominat umanitatea timp de mii de ani. În doar câteva decenii democrația a cucerit lumea, iar după 1989 părea ca nimic nu o mai poate pune în pericol. Mai ales că fostele țări comuniste se democratizau rapid, în doar 10 ani! Limbajul democrației (drepturile omului, alegerile, libertatea de exprimare, autonomia individuală) erau limbajul de bază al politicii globale, iar SUA conducea lumea democrată.
Francis Fukuyama formula în 1989 celebra sa teorie despre „sfârșitul istoriei”, sugerând că democrația liberală nu mai are adversari ideologici reali și ca va fi etapa finală în evoluția societății. Însă ceea ce părea finalul unei lungi confruntări s-a dovedit, în timp, doar o pauză în istoria conflictului dintre libertate și puterea exclusivistă.
Tot el prezicea că însăși victoria sistemului conține germenii unei crize viitoare. „Niciun regim — niciun ‘sistem socio-economic’ — nu poate mulțumi toți oamenii, în toate locurile. Asta include și democrația liberală”, scria el în carte. „Nemulțumirea apare tocmai acolo unde democrația a triumfat cel mai deplin: este o nemulțumire față de libertate și egalitate. Astfel, cei care rămân nemulțumiți vor avea întotdeauna potențialul de a reporni istoria.”
Astăzi, democrația este din nou sub atac. Nu din afară, nu de la ideologii revoluționare ori dictatorii clasici, ci din interiorul propriilor sale sisteme — sub forma a ceea ce se numește spiritul reacționar. Dar ne-am făcut că nu vedem, nu am vrut să înțelegem și am acceptat golirea democrației de valori. Dar mai grav e ca am acceptat lideri care au planificat demolarea democrației si ii acceptam și azi.
Începând cu anii 2000 s-a observat o intensa activitate antidemocratică in democrații consolidate sau in curs de dezvoltare: Austria, Turcia, India, Ungaria, Israel, Brazilia, Polonia, Franța, UK și in final SUA.
Acest spirit nu se manifestă prin tancuri sau cenzură totală, ci prin retorică populistă, alegeri manipulate, loialități etnice și religioase, și promisiuni că „vechile valori” pot fi restaurate. Lideri din Ungaria, India, Israel, SUA, Brazilia și Polonia au demonstrat cum poate fi atacată democrația nu în numele dictaturii, ci chiar în numele „voinței poporului”. Ei nu neagă alegerile, ci le folosesc ca instrument pentru a submina justiția, pluralismul și drepturile minorităților.
Așa am ajuns și în România cu AUR sau cu un sprijin masiv pentru comunism, chiar dacă vorbim de extreme. Dar ce fel de democrație am construit după 1990? Dar cât s-a golit și la noi democrația în ultimii 10 ani? Și oare ce am făcut pentru opri acest proces atent pus în practica de partidele care au condus România?
Fiecare dintre aceste noi mișcări autoritare s-a prezentat ca fiind profund și autentic democratică. Deși partidele respective atacau deschis valori asociate democrației — precum liberalismul, multiculturalismul sau secularismul — toate insistau că susțin ideile de bază ale suveranității populare și alegerilor libere.
Un sondaj Pew din 2017, realizat în 38 de țări, a arătat că mari majorități — o medie de 78% pe țară — considerau că „un sistem democratic în care reprezentanții aleși de cetățeni decid ce legi se adoptă” este o modalitate bună de a conduce o țară.
Conștienți de această realitate, autocrații din întreaga lume au început să adopte o retorică mai democratică.
În cartea lor din 2022, Spin Dictators, politologii Sergei Guriev și Daniel Treisman au documentat cantitativ o transformare a autoritarismului global: o trecere de la represiunea violentă fățișă la obținerea consimțământului prin alegeri false și controlul presei.
În Europa, punctul de cotitură a fost anul 2015. Criza refugiaților, declanșată de conflictele din Siria și Afganistan, a provocat cel mai mare val migrator de la al Doilea Război Mondial. Cancelarul Angela Merkel a răspuns cu o politică a „ușilor deschise”. În teorie, a fost un act de umanitate și respect pentru valori universale. În realitate, a fost o oportunitate perfectă pentru partidele de extremă dreaptă: să cultive frica de celălalt, să agite resentimentele față de multiculturalism și să revendice protejarea „majorității autohtone”.
Partide precum AfD în Germania au crescut brusc în sondaje. Alegători care anterior susțineau partide moderate precum CDU, s-au mutat în masă către extrema dreaptă. Nu pentru că și-au schimbat valorile, ci pentru că ordinea politică tradițională nu le mai reflecta anxietățile legate de identitate, etnie și religie. Studiile arată că nivelul veniturilor sau șomajul au contat puțin. Adevărata cauză a radicalizării a fost teama față de schimbarea compoziției culturale a societății. În Germania, țara care și-a asumat istoria și care imediat după WW2 a dus o luptă continuă cu propriul trecut, inclusiv în sistemul educațional, începea să fie călcată de extremism. Și acesta a fost un puternic semnal.
Aici se activează spiritul reacționar — o tendință profundă, istorică, de a reacționa împotriva egalității, libertății și schimbării sociale, în favoarea unei ierarhii „naturale”: o societate în care domină o majoritate etnică, religioasă sau de statut. Nu e o ideologie articulată, ci o stare de spirit colectivă, ce cere „restaurare”, „ordine”, „tradiție”, deseori sub forma unei nostalgii periculoase pentru trecut.
Iar această dinamică nu este limitată la Europa. În Israel, conflictele identitare s-au intensificat, iar dreptei religioase i-a fost tot mai ușor să exploateze tensiunile dintre statul evreu și populația palestiniană. În India, guvernul Modi a alimentat o criză artificială a identității, promovând o viziune etnonaționalistă hindusă, în contrast cu idealul fondator al unei Indii seculare și pluraliste. În SUA, perioada post-Obama a generat o reacție profundă a unei părți din societate, care a dus la alegerea lui Donald Trump și la un val de retorică antidemocratică, rasistă și misogină, disimulat în lozinci despre „mândrie națională”.
Toate aceste mișcări au în comun același mecanism: se prezintă ca democratice, dar acționează pentru a restrânge democrația. Ele vor alegeri, dar le vor controlate. Vor o „voce a poporului”, dar doar a unui popor — cel care se conformează tiparului tradițional.
Aceasta este marea provocare a prezentului: democrația nu mai este contestată frontal, ci este golită de conținut din interior, în numele ei însăși. Iar mulți alegători acceptă asta, pentru că simt că democrația nu mai le servește interesele — ci doar ale elitelor, ale minorităților, ale „celorlalți”.
Această nouă generație de autocrați — Putin, Orbán în Ungaria, Narendra Modi, Trump — preferă manipularea subtilă în locul brutalității. Își subminează rivalii prin schimbări legislative și campanii media orchestrate, în loc să-i aresteze sau să-i execute. Controlează mass-media prin intermediul oligarhilor prieteni sau al reglementărilor economice, mai degrabă decât prin cenzură directă. Își slăbesc instituțiile democratice treptat, printr-o serie de pași aparent legali, prezentându-se în continuare ca lideri ai unor democrații autentice.
Această abordare funcționează nu doar pe plan intern, ci și pe scena internațională. Într-un climat global în care susținerea pentru democrație este încă standardul dezirabil, acești „dictatori de fațadă” pot participa la summituri, pot atrage investiții și pot colabora cu state democratice fără a fi imediat ostracizați, atât timp cât mențin aparențele. Sau în cazul lui Trump, cat timp își folosește puterea militară și economică a țării pentru a șantaja alte democrații, urmând a le impune noi reguli și noi constrângeri.
Într-un fel, aceasta este ironia supremă a epocii post-Război Rece: succesul global al democrației i-a obligat chiar și pe dușmanii ei să vorbească în limbajul libertății.
Dar acest lucru vine cu un cost.
Pentru că, atunci când democrația este pervertită în formă, dar golită de conținut, oamenii încep să-și piardă încrederea în întregul sistem. Alegerile devin suspecte. Justiția pare subordonată. Presa pare partizană. Și astfel, în loc să întărească democrația, aceste regimuri o subminează treptat din interior — până când, într-o zi, cetățenii realizează că nu mai trăiesc într-o democrație reală, ci într-o imitație.
Și aici suntem acum. Ni se oferă o imitație a democrației, iar elitele sunt fie păcălite, fie devin parte a acestei noi sistem. Sau e prea multă lașitate pentru a se opune.
Rezultatul a fost că mișcările politice de pretutindeni, dar mai ales cele din democrații aparent consolidate, au avut tot mai multe motive să dezvolte justificări care să sune democratic pentru acțiunile lor, să-și „americanizeze” politica. Identificând „dușmani interni” care reprezentau schimbările sociale nedorite, aceste mișcări au învățat cum să mobilizeze o parte a publicului împotriva acestor dușmani, în numele protejării unei majorități omogene — un manual ironic, dar universal, pentru succesul antidemocratic.
Studierea retoricii acestor noi mișcări autoritare ne ajută să înțelegem cum au ajuns să atragă masele. Dar nu explică de ce oamenii sunt astăzi în mod special atrași de viziunea lor politică.
Aici intervine teoria „spiritului reacționar” — care ne ajută să înțelegem fenomenul.
Pe măsură ce democrația s-a extins la nivel global, la fel s-au intensificat și disputele politice legate de inegalitate. Aceste conflicte, într-un fel sau altul, au adus în prim-plan tensiunile legate de statut și identitate — condiții ideale pentru ca spiritul reacționar să amenințe democrațiile, atât vechi, cât și noi.
Aceasta este realitatea structurală de fond care a permis dreptei autoritare să pătrundă în scenă, țară după țară. În astfel de condiții, tot ce era nevoie pentru a declanșa un „incendiu reacționar” era o scânteie: un șoc extern, o mișcare vizibilă de stânga în favoarea schimbării sociale, un lider abil din tabăra reacționară. Și am tot avut în ultimii cinci ani: pandemie, război, criza energetică, inflație, scăderea puterii economice, Trump!
Fukuyama avea dreptate: nemulțumirea față de libertate și egalitate poate reporni istoria. Iar spiritul reacționar, când devine dominant, nu doar că amenință democrația, o poate transforma într-o simplă mască, sub care se ascunde o nouă formă de autoritarism cu față populară.
Această analiză conține citate din F. Fukuyama și analize din “Spiritul Reacționar” de Zack Beauchamp, jurnalist și analist.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
jigodiile au un avantaj enorm: întotdeauna și oriunde joacă acasă.
"Oboseala" democratiei survine atunci cind exista o mare diferenta intre interesele celor alesi și alegători, astfel oamenii isi pierd increderea in modul de functionare a societatii. Ca urmare, cetatenii saraciti și disperati vor vota cu oricine le va promite un colac de salvare, adică cu populistii sau demagogii.
Aspectul democratic este un efect colateral in societățile în care economia are un puternic aspect concurențial, adică interesele celor ce detin puterea economica în societate sint divergente. Astfel cei cu bani, și implicit cu putere politica în societate, se supraveghează între ei ca nici unul sa nu aibe avantaje nemeritate datorita politicului. Din aceasta cauza tarile în care resursele minerale au o pondere importanta în PIB nu sint democratice (Rusia, Venezuela etc.), pentru ca un grup mic de oameni poate exploata aceste resurse în interes propriu. În tările sarace (Romania, Bulgaria, Grecia etc.) resursa principala exploatata poate fi chiar bugetul statului, ei avind interese convergente în a beneficia, în interes propriu, de aceasta resursa. E simplu sa vezi dacă e oligarhie pentru ca intr-o democratie adevărată nu ar trece legi care nu ar fi în interesul celor mulți.
Prima oligarhie moderna a aparut in Anglia pe la sfirsitul secolului 17. După ce revoluția burgheza condusa Cromwell a reușit, grupurile de interese ale celor bogati nu au fost in stare sa se puna de acord cum sa își împartă puterea politica pentru a nu se ajunge la dictatura uneia. Soluția a fost numirea unui rege care sa fie arbitru. În republici poporul este arbitru, dar sa nu confundam posibilitatea de a alege ce grupare te va guverna cu democratia, adică cu posibilitatea de a decide cetatenii ce legi sa treacă si ce nu.
Soluția este democratia directa moderna în care fiecare cetățean poate vota, atunci cind dorește, peste capul parlamentarului ce îl reprezinta. Ba chiar îl poate demite dacă majoritatea alegătorilor lui considera ca nu le reprezinta corect interesele.
E ca atunci cind ai de construit o casa și alegi șeful de șantier si arhitectul, dar aceștia nu au datoria de a se consulta cu tine. În mod sigur casa nu va arata asa cum iti dorești tu, ci cum doresc aceștia, ba mai sigur e ca vei ramine și cu banii dați și fără casa. E ciudat ca in afara sferei politice, nicăieri nu vei găsi, în nici o activitate economica sau sportiva, pe cineva ales intr-o funcție de conducere și care are eșec după eșec și sa nu fie dat afara decit după 4 ani. Noi, alegătorii, trebuie sa fim consultați în privința deciziilor și dacă acestea au efecte negative sa ii putem demite oricind, nu sa așteptăm să se îndeplinească sorocul, pentru ca noi plătim, nu ei. În orice companie echipa de conducere vine cu un plan aprobat de actionari. Orice schimbare în acest plan trebuie reaprobat de către acționari și este normal asa pentru ca acționarii plătesc.
Însă postarea Dvs are un caracter contradictoriu. În prima parte veniți cu o poziție realistă, lucidă, în care explicați că poporul, în mod ideal, e beneficiarul competiției de la vârful statului, altfel, în cazul țărilor sărace, poporul e victima dominației oligarhiei. Dar în partea a doua vorbiți într-un mod idealist despre cum politicienii, guvernanții, sunt practic ”angajații” poporului iar poporul ar trebui să aibă dreptul la X și la Y, ca într-o companie privată unde acționarii trag la răspundere CEO-ul și echipa sa de conducere. Din păcate la noi asemănarea nu e cu o companie privată modernă și eficientă, ci cu dominația ”boierilor” și șmecherilor asupra pălmașilor. Iar aceștia din urmă sunt exploatați pur și simplu, iar când vine vremea să facă alegerea celor de la vârf, sunt mințiți și manipulați abil de către propaganda profesionistă, astfel că intenția lor de vot e alterată, iar la putere rămân tot cei care s-au înfipt acolo. Ce s-a întâmplat la noi de anul trecut până acum, e un exemplu de manual despre cum instituțiile statului sunt acaparate de o gașcă de mafioți și corupți, rezultând așa-numitul Sistem sau stat paralel. Acesta a avut o singură emoție anul trecut, când un outsider a reușit să ajungă în pole position la prezidențiale. Dar Sistemul a rezolvat problema prin anularea abuzivă și nemotivată practic a alegerilor, eliminarea ilegală a candidatului periculos pentru puterea lor ocultă, apoi la alegerile cu repetiție s-a mobilizat prin toate pârghiile sale legale și ilegale pentru a aduce la conducere un om obedient Sistemului și o guvernare asemenea. Iar faptul că România nu ar fi o țară cu resurse naturale e fals. De fapt pe aceste resurse importante se înghesuie în a și le adjudeca entități economice străine, având interese proprii clare, diferite de interesul nostru național. În cazul României conducerea e oligarhică, iar oligarhia e formată din elemente atât interne cât și externe, prioritate având cele externe. Pe scurt România acum e victima unui neocolonialism la care am ajuns din vina conducătorilor noștri de 35 de ani, care nu numai că nu s-au opus presiunilor externe firești, naturale, nu numai că n-au negociat, cu partenerii externi în interes național, ci dimpotrivă au stimulat spolierea țării, din motive personale, pentru avantaje economice personale sau de grup. Adică pe românește, au zis merci că pot fura și ei alături de alții mai puternici ca ei și vor mai fi și protejați de aceia. Adică vor fi ”frecventabili”, cum se zice mai pompos. În schimb patrioții, cei care pun pe primul plan interesul național, sunt evident ”nefrecventabili”, ba chiar ”extremiști”.....
Alt lucru care nu se înțelege la noi este ca acolo unde este risipă, iei măsuri iar la parlament este cu prisosință. Atunci de ce măcar să nu reduci numărul dăunătorilor de acolo, dacă tot nu aduc cine știe ce plusvaloare? Că și așa în afară să blocheze reforme și să înființeze sinecuri, nu fac. Și nu e vorba atât de cheltuieli, ci de faptul ca s-a văzut cum este luat în seamă un referendum validat. Și da, poporul trebuie să decidă pentru că tot timpul el plătește factura așa că mi se pare normal să decid ce se face pe banii mei. Iar când vine vorba de alții, s-a văzut că sunt toți la fel și niciunul nu a vrut să transpună în constituție rezultatul referendumului.
Întrebarea care trebuie pusă este de ce așa numiții democrați liberali nu s-au conformat voinței electoratului, că de acolo a pornit totul.
E ca și cum ne-ați lua dreptul de a fi mai inteligenți decât propriile limite. În schimb, ar trebui să promovați agențiile de rating și cum ne evaluează ei starea.
Bun sau rău, ratingul contează când ne împrumutăm din extern—așadar când cerem ajutor pentru a reconstrui. Restul, e text de amator, precum opinia oamenilor despre comunism.
Când ești pe minus, tot prin definiție, trebuie să te împrumuți, fie că-ți place sau nu. Dacă vrei să fii eficient, ratingul bun e soluția.
Dacă nu înțelegi jocul, nu ești cu nimic mai deștept, poți să rămâi filozof.
Dar in toate tarile cu traditie grea in democratie , exista o foarte mare relaxare fata de recalcitranti cu exceptia USA ..Exemplu evident ,atitudinea fata de refugiati care nu se vor integra niciodata , dar in caz de incalcare a legi , clementa justitiei este evidenta...
Acest cancer al stangii tembele , distruge fundamentul democratiei .
Oamenii doresc ordine nu utopii socialiste ..
Sa munceasca toata lumea si sa respecte legea ..
Dar putorile nu vor face asta niciodata..
In sfarsit, un comentariu corect. Cei de pana aici sunt votantii AUR. Au locuri berechet pentru postari pe pagina de Facebook a uneia Anca A. Ce cauata deci aici?
In cazul Romaniei, referendumul de care elita politica nu tine cont, pensiile speciale, avantajele materiale ale parlamentarilor și demnitarilor, subfinatarea învățământului și a sanatatii, legile permisive cu infractiunile economice sint in interesul poporului?
In cazul Romaniei, referendumul de care elita politica nu tine cont, pensiile speciale, avantajele materiale ale parlamentarilor și demnitarilor, subfinatarea învățământului și a sanatatii, legile permisive cu infractiunile economice sint in interesul poporului?
Libertate, dar doar pentru cei ce o pot accesa prin capital sau prin pârghii juridice accesibile doar celor cu capital.
Egalitate, asta e fix o glumă in sistemul capitalist care, prin natura lui, creează inegalitati din acumularea de capital. Poate vreti sa vorbiti de echitate si egalitatea de șanse, aici va susțin, numai că este dovedit istoric că nici in alte tari unde capitalismul are radacini adanci aceste doua valori nu mai sunt decat niste sloganuri. Deci, despre ce vorbiti?
Adica , casa , masina , copii si nevasta casnica .Dar aveti dreptate si dv , de vreo 30 de ani incoace , bancile au decis ca , casele sa devina aseturi pe piata imobiliara astfel aproape nimeni in afara de cei bogati nu isi mai permite o casa azi .Nu veti crede ce afirm dar acest fapt se datoreaza contaminarii societatii capitaliste cu socialism ,sau neo liberalism.
In cazul Romaniei, referendumul de care elita politica nu tine cont, pensiile speciale, avantajele materiale ale parlamentarilor și demnitarilor, subfinatarea învățământului și a sanatatii, legile permisive cu infractiunile economice sint in interesul poporului?
Pe de alta parte, oamenii sunt tot mai dezinteresati de cunoastere, au internet si gata, sa li se dea (atat vor)... nu mai citesc, nu se mai intreaba, dar cum a fost, de ce e asa?
Polarizarea in societate e tot mai mare, clasa de mijloc dispare si de aici migrarea catre extremism!
Votul liber exprima glasul oamenilor dar ce te faci cand prostia domina?!
După care, dacă vrei cu adevărat să rezolvi ceva umbli la cauze. Inevitabil oamenii nu vor mai fi nostalgici după un trecut stat puternic dacă îl faci puternic pe cel actual! Nu vor mai regreta "realizările vechiului regim" dacă noul regim va avea REALIZĂRI PALPABILE.
Problema principală nu este la nostalgia după trecut ci la impotența prezentului. Aseară era un reportaj despre cum importăm 90% din ce mâncăm, ce ziceți, vor fi destui nostalgici după "grânarul Europei"?
Când galantarele sunt pline cu carne de porc din Spania și Germania credeți că mai convinge pe cineva povestea cu "pesta"?
Etc, etc, zeci de exemple zilnice ale statului eșuat.
Deloc surprinzător, a rămas ca-n gară.
Statistica is a bitch, poți să sucești cifrele cum vrei, în termeni absoluți. Baiul e că nimeni nu mai trece de primul pas, cel superficial să vadă dincolo de cifrele absolute.
"Suntem middle class, câștigătorii tranziției, yay us!"
Doar că sud-americanizarea României poate să ducă și la "Viva la Revolucion" caz în care, ooopsie, fiz noi ăștia din middle class devenim "dujmanii boborului" și o luăm în freză!
Și nu este ca și cum nu am mai fi trecut prin asta în istorie...
Eu am calatorit in EU dupa mai multi ani.. Am ramas surprins sa vad occidentul degradat in asemenea hal.
Stiti ce mi-am zis,? Astia sunt mai preocupati de cum sa tina legat dopul de plastic de sticla , decat sa rezolve adevaratele probleme..
Pai atunci ne miram ca the people are fed up ?
Iar asta că unii sunt vai de ei este ca nu se străduiesc și nu vor să lucreze. Așa cum unii nu lucrau pentru un milion de lei în anii ‘90, acum nu lucrează pentru 1000 de euro, dar își plâng de milă. Asta e situația de la noi, nu ca sunt oameni care vor să lucreze dar nu au unde, cum este cazul în America Latină .