În comunicarea curentă, se înregistrează adeseori două sau chiar mai multe modalități de exprimare a unor construcții, dintre care, cel mai frecvent, numai una este corectă, recomandată de limba literară.
Constituită încetul cu încetul, prin contribuţia a numeroşi oameni interesați de cultivarea limbii, gramaticieni, scriitori, limba literară cuprinde un set de reguli sau de norme care trebuie respectate dacă dorim să ne exprimăm corect. O construcție este calificată corectă atunci când corespunde normei literare, care se deprinde mai ales în școală și prin lectură. În comunicarea zilnică, limba literară interferează, în funcție de circumstanțe, cu alte variante ale limbii (limba de specialitate, limba familiară, populară, dialectală). Deprinderile lingvistice regionale, de familie, de formație profesională, dar și graba, emoția, neatenția sau cunoașterea insuficientă a normelor pot fi cauze ale exprimării neconforme cu limba literară.
Limba evoluează în timp sub diverse influențe și, prin urmare, norma evoluează – într-un ritm mai lent – și ea. De exemplu, potrivit normei literare actuale, desinența -ră este obligatorie la mai-mult-ca-perfect, persoanele 1, a 2-a și a 3-a plural (noi plecaserăm, voi plecaserăți, ei plecaseră). Dacă urmărim istoria acestei forme verbale, aflăm că desinența -ră este atestată pentru prima dată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și numai la persoana a 3-a plural; în secolul al XIX-lea se extinde și la persoanele 1 și a 2-a plural (vezi Constantin Frâncu, Vechimea formelor de mai-mult-ca-perfect, perfect compus, prezent indicativ și conjunctiv în -ră, 1982).
În general, regula / norma este rezultatul selectării uneia dintre variantele care se întâlnesc în uz la un moment dat. Totuși există și situații în care limba literară admite, cel puțin pentru o anumită perioadă, ambele variante. Pentru a nu face greșeli, este recomandabil să ținem seama de regulile limbii literare actuale atunci când trebuie să alegem o variantă (a unui cuvânt sau a unei construcții).
În fixarea și evoluția normelor, un rol important îl au gramaticienii, profesorii de limba română și oamenii de cultură în general. În unele situații, norma fixată de specialiști depinde de evoluția modului în care aceștia înțeleg și interpretează o anumită structură.
Aduc în discuție două structuri curente în utilizarea cărora vorbitorii au adesea ezitări sau consideră că numai una dintre variante este corectă, adică admisă de limba literară.
● O situație în care nu toți vorbitorii sunt de acord este reprezentată de structura comparativă construită cu ca (Andrei este mai bun ca Mihai) sau cu decât (Andrei este mai bun decât Mihai). Ambele posibilități de exprimare a raportului comparativ au fost înregistrate și discutate în diversele gramatici ale limbii române.
În legătură cu această structură, H. Tiktin, în Gramatica română. Etimologia și sintaxa (1893), afirmă: „După comparativ nu se aplică niciodată ca. Grigore e mai silitor ca Ion e un provincialism muntenesc cu totul greșit; trebue zis: mai silitor decât Ion”. Mai târziu, Iorgu Iordan, în Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor” (1943), referindu-se la gradele de comparație ale adjectivului, arată că, în locul lui decât, cu ajutorul căruia o calitate este exprimată într-un grad superior sau inferior, se întâlnește din ce în ce mai des ca, folosit de obicei pentru exprimarea comparativului de egalitate (ca în Andrei e la fel de bun ca Mihai). Pentru extinderea utilizării lui ca în locul lui decât, Iordan dă două explicații: sensul comparativ pe care îl au ca și decât și influența limbii franceze, unde cele două tipuri de comparație se exprimă prin același element que: (tout) aussi beau que..., plus beau que... Mioara Avram consideră, la rândul său, în articolul Aspecte ale folosirii lui ca (1979), că utilizarea lui ca în structura comparativă este corectă – E mai bun ca tine –, atrăgând totodată atenția că adăugarea lui şi este greşită: E mai bun ca și tine (vezi şi articolul „Românii cu ca şi la gură”, Republica.ro).
Lucrarea recentă Gramatica de bază a limbii române (2010; ediția a II-a, 2016), care conține și o parte normativă, separă construcțiile comparative marcate prin decât, ca sau ca și în corecte, acceptabile și incorecte: „Sunt corecte construcţiile (a), (b); este acceptabilă construcţia (c), dar nu este acceptată construcţia (d):
(a) Este mai frumoasă / mai puţin frumoasă decât sora ei.
(b) Este la fel de frumoasă / tot aşa de frumoasă ca (şi) sora ei.
(c) Este mai frumoasă ca sora ei.
(d) Este mai frumoasă / mai puţin frumoasă ca şi sora ei.”
Reiese din acest citat că aprecierea corectitudinii modului de exprimare a raportului comparativ de superioritate / de inferioritate (redat în exemplele (a), (c) și (d)) poate fi nuanțată: varianta cu decât este cea recomandată, iar varianta cu ca este tolerată, soluția bazându-se pe o înțelegere mai profundă a sensului construcției. Cea de a treia variantă de exprimare a aceluiași raport, cu ca și (din (d)), reprezintă, în schimb, o greșeală flagrantă.
● Un alt exemplu, care dovedește că nu numai limba în diversele ei utilizări este dinamică, ci și norma (varianta literară a limbii), este oferit de structura un prieten de-al meu. În lucrările mai vechi de gramatică (de pildă, Gramatica Academiei, 1963), se recomanda utilizarea la plural a posesivului (un prieten de-ai mei), explicându-se că structura greșită cu singular a rezultat din contaminarea a două construcții corecte: un prieten al meu și un prieten de-ai mei, unde prepoziția de are sensul de „dintre”, de aceea impune pluralul. În studii mai recente, s-a demonstrat că, alături de structura un prieten de-ai mei, structură partitivă tipică (având sensul „un prieten dintre prietenii mei”), este corectă și structura un prieten de-al meu, cu acord la singular între substantiv și posesiv, prin care se exprimă o calificare prin apartenență a substantivului („un prieten care este al meu”). Ținându-se seama de modul cum s-a reanalizat structura un prieten de-al meu – absolut firească pentru vorbitorul de limbă română –, în prefața Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (2005), se precizează că aceasta este corectă.
Urmărind evoluția structurii de tipul un prieten de-al meu, Constantin Frâncu, în articolul Vechimea şi răspândirea construcţiei partitive de tipul un prieten de-al meu (1983), constată că primele atestări ale unei astfel de structuri se întâlnesc mai târziu decât structura cu posesiv / genitiv plural, în a doua jumătate a secolului al XVIIlea, în contexte cu substantive colective sau nume de materie cu formă de singular, care presupun însă „sensul de pluralitate” (două dintre exemplele din limba veche date de autor sunt: oaste de-a noastră, vin de-al mătușii). Ulterior, folosirea singularului după prepoziția de s-a extins și la structuri cu alte substantive decât cele colective și numele de materie. Utilizarea la singular a posesivului / a genitivului în limba veche a fost favorizată, în textele moldovenești, după cum menționează Constantin Frâncu, și de utilizarea lui a invariabil (ex.: megieș de-a lui).
Din aceste exemple, se poate constata că, în anumite situații, prezența în comunicare a uneia dintre variante, preferate de unele persoane, nu este obligatoriu o greșeală. Consultarea lucrărilor normative actuale, precum și analiza gramaticală ne ajută să înțelegem de ce, în cele mai multe situații, este corectă o singură variantă de exprimare și de ce, mai rar, sunt acceptate ambele variante, ca în cazul celor două structuri discutate.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.