Foto facebook Ruxandra Gubernat
Am vrut să o cunosc pe Ruxandra Gubernat imediat după ce am văzut proiecția documentarului „Vis.Viață/ Imaginary Youth”, un exercițiu de stil original despre generația Z din România și o poveste adevărată cu și despre adolescenții care își doresc atât de mult să schimbe lumea. Ce a urmat nu a fost ce mă așteptam, ci „une vraie rencontre", cum ar zice francezii.
Ruxandra Gubernat fusese absentă motivat la proiecție. Cu toate acestea, după film am stat cu cei din sală aproape două ore la Q&A și povești cu Andrei Dudea, directorul de imagine și o parte din (foarte) mica echipă a filmului. Prezența invizibilă a Ruxandrei era însă peste tot, o simțeai pe ecran, cu toate că nu o vezi niciodată, în sală, pe fețele oamenilor care se luminau vorbind despre cum au lucrat cu ea.
După surpriza neliniștitoare a primului tur de alegeri de la noi și perspectiva unui viitor încărcat și sumbru care ne trimite înapoi în anii 20, documentarul și discuția avută cu Ruxandra acum câteva săptămâni capătă o nouă dimensiune.
Ruxandra Gubernat nu este foarte înaltă, e destul de timidă și îți vine să o iei firesc în brațe și să o întrebi ce a făcut ieri cu familiaritatea unui membru de familie. Repede îți dai seama că are o forță naturală, frumos făcută din bunătate, generozitate, căldură și grijă la cei din jur - doar esențele tari se păstrează atent în flacoane mici. Înțelegi și de ce ea a fost cheia de boltă a întregului proiect, pe care, după 2 vizionări, ceea ce este nu fac des, îl găsesc unul dintre cele mai interesante, importante și necesare demersuri creative pe care le-am văzut în ultima vreme la noi.
Montat iscusit ca un content actual de social media, „Vis. Viață/ Imaginary Youth” rezumă patru ani, dinainte și după pandemie, din viețile a trei adolescenți din medii diferite, Una, Habet și Ștefania. O invitație să-i descoperi cu sinceritate, indiferent dacă ești gen Z sau generația părinților lor și să-i însoțești în căutările și preocupările lor nu doar ca să-i înțelegi, ci să-i cunoști mai bine.
Vis. Viață / Imaginary Youth este primul film pe care-l semnezi ca regizoare cât și primul film documentar despre gen Z produs în România. Ce te-a făcut să vrei să treci de la cercetare (ai studii de sociologie) la regie și de ce ai ales adolescenții, un subiect complicat și cu multe tăișuri ?
Cred că, de când sunt conștientă, mi-am dorit să fiu aproape de oameni. Să aflu și să cresc și prin experiențele celorlalți. Așa că am decis că vreau să fiu jurnalistă foarte devreme, în pre-adolescență. Am făcut asta, o perioadă, cu mult entuziasm. Am lucrat în radio, în print, în online, până la punctul în care presa finalului de ani 2000 nu a mai fost în acord cu ce-mi doream eu să fac, cu principiile mele, cu apropierea de oameni pe care o căutam, așa ca am plecat in Franța, unde am făcut un doctorat despre presa din România. Doar că acolo am simțit că e foarte multă birocrație în cercetare și că, din nou, e foarte greu să ajung la oameni. Așa am început povestea de iubire cu documentarul, care are foarte multe dintre elementele pe care le caut la viață - e real, e imprevizibil, e intens, e social, e politic și, pentru mine, e plin de căldură și apropiere. Vorbeam cu cineva, de curând, care mi-a spus “nu spune că faci filme cu adolescenți, riști să nu te ia lumea cinemaului în serios” :)
Mi s-a părut amuzant și trist, în același timp. Asta pentru că nu luăm adolescenții în serios. Ne e greu să ne acceptăm așa cum suntem, de multe ori, și, cu atât mai mult, să avem răbdarea de a-i cunoaște pe ceilalți. Iar dacă ceilalți sunt adolescenți lipsiți de experiență de viață, ce ar putea ei să ne dea, nu? Eu n-am simțit la niciun moment că lucrez cu “oameni care nu știu cine sunt”, ci cu “oameni care se descoperă”. Mi s-a părut minunat, înviorător, plin de sens.
Numești plecatul din țară „utopia generațională”. Ai trăit 8 ani în Franța, ești căsătorită cu un german, dar ați decis să vă întoarceți în România - nu a fost greu să petreci așa mult timp cu tineri care nu-și doreau decât să plece din țară și să-i vezi plecând? (Doi dintre cei trei adolescenți filmați, Stefania și Habet, trăiesc în străinătate.)
Nu mai știu cu ce idei am plecat eu din țară, îmbrățișasem discursul “nu vreau să-mi trăiesc tinerețea aici, vreau mai mult”. Nu regret, nu știu dacă aș mai fi avut blândețea cu care m-am întors, dacă n-aș fi plecat. Și nu spun "blândețe" cu aroganță sau autosuficiența, ci faptul că m-am maturizat în Franța, într-un spațiu cultural care nu îmi oferea la fel de mult confort ca acela în care m-am născut, m-a făcut să fiu mai precaută în a emite judecăți de valoare despre ceilalți si deciziile lor. Și când am ajuns să lucrez cu adolescenți care explorau aceleași dileme ca mine - chiar dacă din perspective și poziții diferite - am simțit că îmi găsesc răspunsuri la multe dintre întrebările din trecut. Să pleci din țară e ușor la nivel discursiv, e curajos atunci când chiar se întâmplă și am încercat să îi susțin în parcursurile lor.
Planul tău inițial era să observi cum apare și se conturează conștiința politică la adolescenții de la noi - ce a făcut ca linia documentarului tău să se schimbe?
Cred că m-a interesat mai mult cum pot să desfac straturile politic-social-personal. Și să înțeleg politicul prin intimitate. Am vrut să fiu cât s-a putut de aproape de protagoniști și de lumea fiecăruia dintre ei. Cred ca experiența, socializarea într-un anumit spațiu, ne conturează și conștiința (socială, politică) și identitatea - fără a fi deterministă, spunând asta.
Din cei 14 adolescenți pe care i-ați filmat au rămas Habet, traper, Una, actriță și Ștefania, activistă de mediu - ce te-a făcut să-i alegi și să te oprești la ei? Cine sunt ceilalți adolescenți și de ce nu au ajuns la final cut? Nu ar fi ajutat să incluzi încă unul sau două alte personaje?
În 84 de minute nu cred că ar fi fost spațiu să explorez și alte personaje fără să fiu (extrem de) superficială. Simt că și pentru ei trei e prea puțin spațiu, și că am sacrificat un pic din complexitatea lor și din context, pe altarul formei și al ritmului pe care mi l-am dorit. De ce ei trei? A fost natural, nu știu să explic mai bine, dar m-am conectat cu energiile lor. Ne-am înțeles și ne-am simțit.
Nu există lume fără media, și trebuie să acceptăm asta, să învățăm să ne protejăm, să învățăm să folosim media fără să ne domine. Nu cred în idealurile liberale ale media, dar cred în împuternicirea indivizilor, pentru a nu fi victimele dezinformării, discriminării, distorsiunilor realității. Sursa: Ruxandra Gubernat
Cei trei protagoniști nu s-au întâlnit în timpul filmărilor și nu se cunoșteau înainte - a fost o decizie voită din partea ta și dacă da, de ce era important să nu interacționeze între ei?
Una și Habet se știau puțin de la festivaluri de teatru pentru adolescenți, la care au participat împreună. Au câștigat, chiar, în ani consecutivi, premiul Coca Bloos pentru debut, la festivalul ID Fest, în Bacău, de unde e Ștefania. Iar, neștiind de existența Ștefaniei, și Una și Habet, au participat la proteste organizate de ea și grupul din care făcea parte. Mi-ar fi plăcut să-i intersectez, sunt curioasă care ar fi fost dinamica dintre ei, ce și-ar fi dat unul altuia. Dar n-am forțat nimic.
Sunt multe scene în "Vis.Viață" de o sinceritate impresionantă și totuși, secvențele lor sunt redate cu sensibilitate, pudoare și multă candoare. Care a fost pentru tine momentul de breakeven, cu fiecare dintre ei, când ai simțit concret că ai câștigat încrederea lor?
Sincer? Cred că le-am câștigat într-adevăr încrederea când le-am arătat filmul și au văzut ca am fost corectă și cu respect față de viețile lor de-atunci. Dar au fost momente - cu Habet, pe terenul de baschet; cu Una, o filmare într-o noapte, împreună cu prietenii; cu Ștefania, stând pe jos, la povești, după un protest - în care ne-am apropiat. Si perioada din carantină, când, în ciuda temerilor mele ca proiectul va muri, am reușit să rămânem împreună, și să devenim prieteni.
Se simte din documentar că s-a creat o conectare deosebită între voi - cum evoluează lucrul acesta la 2 ani după ce s-a terminat filmul?
Toți trei fac parte din viața mea, și eu din a lor. Sunt prietenii mei, am multă iubire pentru ei, îi respect. E unul dintre rezultatele minunate ale filmului, pentru mine. Faptul că avem o relație independentă de cameră.
„Nu am încredere în mine dar încerc să mă conving să am”, spune Una într-o secvență-cheie din film. Adolescenții exprimă ușor anxietatea sau frica, iar lipsa de încredere devine un motor - crezi că este vorba de dorință de validare sau „mă exprim deci exist”?
Cred că e nevoie de mult curaj să recunoști asta - în primul rând fată de tine, dar cu atât mai mult cu cât Una știa că e o cameră care-i filmează experiența. Anxietate, frică, lipsă de încredere, validare. Sunt teme care există în noi, cu noi, pe tot parcursul vieții. Între care oscilăm, pe care încercăm să le dominăm, reprimăm, ascundem, rezolvăm. Sunt multe momente în care iubesc atât de mult sinceritatea și asumarea Unei (și pe-a Ștefaniei, și pe-a lui Habet). Sunt niște riscuri pe care ei și le-au luat. Trebuie să fii puternic să faci asta și să transmiți mai departe celor care te privesc. Cred că faptul că ei trei au deschiderea asta în fața camerei, să arate dualitatea între dorința de validare și nevoia de auto-exprimare se aliniază cu explorarea filmului asupra adolescenței ca o perioadă de vulnerabilitate emoțională și descoperire de sine, într-o lume care vrea conformare, dar și individualitate.
Gen Z sunt o generație de performeri, nu ezită să se pună în scenă și au învățat puterea imaginii. De ce crezi că este atât de importantă nevoia lor de a documenta și de a depinde / cere o validare publică a unor lucruri de multe ori foarte personale? Ce ar fi bine să învățăm de la ei?
Nu știu dacă putea fi evitată dimensiunea asta de performance al identității, în măsura în care s-au născut cu device-urile anexate persoanelor lor. Aici cred că e singura diferența generațională majoră pe care o simt, față de gen Z. Mă tem pentru ei, pentru faptul că nu mai au timp să se descopere în afara tehnologiei. Și asta generează și mai multă anxietate, neîncredere, lipsă de stimă de sine, în multe cazuri. Trebuie să performezi permanent și convingător. Altfel ești invalidat. Devii irelevant. Clar, asta te învață să absorbi mai rapid informația, să te adaptezi, să te reinventezi. Ce ar trebui să învățăm? Răspund la întrebarea următoare :)
M-a surprins și mi-a plăcut când ai spus ca ar fi important să se predea adevărate cursuri de media în școli. De ce crezi lucrul ăsta?
Pentru că nu există lume fără media, și trebuie să acceptăm asta, să învățăm să ne protejăm, să învățăm s-o folosim fără să ne domine. Nu cred în idealurile liberale ale media, dar cred în împuternicirea indivizilor, pentru a nu fi victimele dezinformării, discriminării, distorsiunilor realității. Lucram într-o școală din rural, vara trecută și, în pauzele atelierului, copii de 10-11 ani, se jucau păcănele pe telefon. Nu aveau filtre. Nu știau că accesul la reclamele gratuite ii poate transforma în dependenți, la vârsta la care vor avea libertatea de a intra în cazinourile de la fiecare colț de stradă. Sau, un exemplu pozitiv. Am găsit, într-un alt grup de copii cu care am făcut ateliere de film documentar, un grup care și-a făcut propriul serial de YouTube, la 12-13 ani. Două fete și un băiat care scriau, regizau, montau singuri. Într-un sat marginal, de la granița cu Bulgaria. Copiii ăștia merită șansa de a se juca și de a inventa. În orice școală, din orice comună. Sunt atâția copii cu idei minunate, care vor să aibă spațiu să-și dezvolte creativitatea și spiritul critic.
Recunosc ca finalul m-a frustrat puțin, cum se zice „je suis restée sur ma faim”, aș fi vrut să știu ce s-a întâmplat mai departe cu Una, Habet și Ștefania Te-ai gândit la o urmare?
Mă gândesc frecvent la asta, la cât de mult s-au schimbat viețile lor, și cât de interesant ar fi pentru privitor. Mi-au dat patru ani din viața lor, au fost și sunt cu mine în viața de după filmări a filmului. Nu pot sa le cer mai mult de-atât…Dar, dacă ei vor vrea, mi-ar plăcea să mai stau încă patru ani cu ei :)
Felul în care a ajuns "Vis. Viață" pe ecrane merită el singur un film - ai trecut prin pandemie, ai descoperit că ești însărcinată și ai și născut pe perioada realizării lui, iar proiectul original era un serial care din motive independente de voi, s-a oprit. Ai stat patru ani să filmezi și un an în producție, lucru delicat de rezumat într-un format de 84 de minute - cu ce crezi că este important să plecăm de la film?
Chiar avem patru episoade montate, la care s-a muncit mult. Știi, în proiecte din astea fragile, care trebuie să facă față prezentului și au nevoie de mult timp și efort până la realizare, e foarte importantă echipa. Eu am privilegiul de a-l avea lângă mine pe Henry, partenerul meu, cu care am scris împreună, care a fost asistent de regie, sunetist, second camera, șofer și care m-a susținut și mă susține în orice fac. Am avut-o pe Irina (Dobriță), prietena mea de mai bine 20 de ani, unul dintre cei mai inteligenți și talentați oameni pe care îi cunosc, cu care am dat viață poveștii. L-am descoperit pe Andrei Dudea, care a fost alături de mine la zeci de filmări. Robert Bitay, care a avut răbdarea să se uite la sutele de ore filmate și cu care am reușit să nu mă cert niciodată la montaj. Ba, chiar, cred că au fost rare zilele în care n-am plecat de la montaj hlizindu-mă. Și Anca Spiridon, care ne face PR, și dă din sufletul ei pe orice proiect pe care lucrează. Toți oamenii ăștia minunați m-au ajutat să rămân fidelă principiului meu de a nu lăsa neterminat niciun proiect pe care îl încep, indiferent de obstacolele externe, pandemie, șamd. Sper ca Vis. Viață să inspire oamenii să-și îmbrățișeze propriile povești, cu toate imperfecțiunile și provocările lor. Pentru mine, este mai mult decât un film, este o reflecție asupra drumului meu și asupra felului în care, chiar și în momente dificile, există frumusețe și sens.
Trailer
articol preluat de pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.