Foto: Profimedia Images
Fac de 2 ani terapie.
Am fost mereu un copil hiperactiv cu o rană adâncă de abandon, cu un tip de atașament disfuncțional, anxios și evitant în același timp. Cei care suferiți de parcă durerea nu ar mai avea sfârșit puteți înțelege…
La rândul meu, am ajuns să-i înțeleg mai bine pe cei care trec prin momente grele și simt că nimic nu mai are sens, care simt o durere imensă în piept, ca și cum tot aerul s-ar scurge din ei. În jurul inimii ei simt cea mai mare tensiune, ca și cum ceva e rupt și nu se mai poate repara. Dar vestea bună e că se poate - există speranță și iubire și aceea se află în ei.
Orice mi-ar fi spus prietenii, oricâte podcast-uri aș fi ascultat, oricâte sfaturi aș fi primit, oricâte filme aș fi văzut și oricât de multă muzică aș fi ascultat, părea că bag sub preș sau că îmi reprim niște sentimente - și mai ales acel sentiment de „worthless” (lipsă de valoare) care mă înconjura mereu.
Mă gândesc după ultima despărțire, cum aș fi putut face lucrurile altfel, dacă n-aș fi spus ce am spus, dacă aș fi fost mai înțelegătoare, mai comunicativă, mai amuzantă, mai liniștită, mai altfel decât sunt, totul ar fi fost mai bine. Doar că n-aș mai fi fost eu. Orice om ar trebui să se îndrepte către evoluție, însă atunci când simți că trebuie sa fii un alt om lângă omul pe care-l dorești, nu cred că ești lângă cine trebuie. Cel mai dureros mi se pare și atunci când despărțirea vine în urma unei lipse de comunicare, când nu-ți mai răspunde la mesaje, la telefoane și tu trebuie să accepți că și lipsa unui răspuns e un răspuns.
Și te trece gândul acela că ai pierdut ceva extraordinar, doar din vina ta, că tu ești responsabil pentru tot. De parcă cealaltă persoană e pe un piedestal, de parcă ea nu ar putea face sau zice nimic, iar tu ești singura persoană responsabilă de tot răul.
Am atacuri de panică și multă anxietate, gândindu-mă că nu mă va iubi nimeni niciodată, că nu merit și că greșesc mereu, oricât de mult aș încerca să fac să fie bine. Parcă toți oamenii pe care i-am vrut lângă mine la un moment dat au fugit. Și mă gândeam că bine au făcut pentru că nu meritam să fie lângă mine. Indiferent cât de reci erau cu mine sau evitanți, sau că îmi dădeau niște firimituri în loc de iubire, credeam că am pierdut persoana potrivită pentru mine și că nu voi mai găsi niciodată pe cineva. Alergam încontinuu după oamenii aceștia, cerșind puțină iubire.
Dacă e să mă gândesc rațional, sunt un om bun, și nu merit puțină iubire, merit multă. Merit respect, merit încredere, susținere, dar știam că nu o voi avea pentru că simțeam că fac mereu ceva greșit.
Ce făceam greșit? Credeam că sunt un om de nimic, voiam să mă iubească toată lumea, însă eu mă uram. Mă credeam un om de nimic și atunci mă mulțumeam cu orice îmi dădeau persoanele pe care le credeam potrivite lângă mine. Le dădeam validare, în timp ce din mine se scurgeau resursele.
Apoi am început să mă conectez cu copilul interior. Pentru cei reticenți, știu, pare o prostie, la fel părea și pentru mine, însă reacțiile noastre copilărești la o vârstă matură, de acolo provin. Mi-am dat seama că dorința mea de a fi iubită este strâns legată de indisponibilitatea emoțională a mamei mele la o vârstă fragedă, pe care o caut și acum.
Acum mama îmi spune că mă iubește și știu că așa este, însă pentru că nu a venit atunci când aveam nevoie, este mai greu să procesez. Așa că încerc în fiecare zi să mă conectez cu copilul meu interior și să îl liniștesc. Să îi ofer o iubire matură, protectivă, pentru a nu mai alerga după orice firimitură. Să îl asigur că are toată iubirea de care are nevoie de la mine, persoana care îi va fi alături toată viața, care îl va ține și alina mereu. Și alături de care va fi în siguranță, unde poate plânge și râde liniștit. Copilul meu interior nu mai este așa de trist ca la început, acum am început să ne jucăm, să râdem și mai plângem din când în când împreună.
Știu că e greu, mă lupt cu asta de 34 de ani, însă acum îmi dau seama că nu trebuia să mă lupt, ci să îmbrățișez copilul acela care are atât de multă nevoie de iubire. O dată ce facem pace cu noi, vom fi în pace cu alegerile noastre și vom ști cum să alegem ce este mai bun.
Se spune că inclusiv din momentele grele avem ceva de învățat și dacă acum câțiva ani aș fi spus că această zicală este cea mai mare prostie, acum sunt de acord cu ea. Inclusiv din suferință putem învăța că suntem puternici, că poate nu eram pe drumul cel bun. Pentru mine personal din această situație a reieșit cunoașterea de sine și a nevoilor mele și de asemenea a durerilor mele care au nevoie de vindecare.
Și vor veni și zile mai bune, sunt sigură de asta…
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Vorbiti de religii si Raicu si Bivolaru ..... le amestecati pe toate la un loc frumos, asa psihanalitic.Eu v as intreba cati ani de mariaj aveti ? Am observat ca femeia nu ar admite Doamne fereste ca greseste . Pana la urma le-ati incercat pe toate , si cu suc si fara , si frumos si cu calvitie ( my point exactly ) Acum ii dati cu teoria,
Stiti de ce insala barbatii ? De aia , exact de aia......stiti de ce .... Numai bine si spor.
Nu m-am gandit ca ati avea ceva cu mine .Daca nu ati inteles eu ma incadrez in profilul ''manly man '' si imi sustin familia oricum si oricat ca este cel mai important lucru pentru mine , restul nu conteaza.Si imi cresc copii in respectul pentru ''sexul frumos '' pe care nu il defaimez , din contra.. Dar .. eu am 20 de ani de mariaj, multe se schimba.Nu va dau sfaturi ca nu e locul meu sa fac asta.Cand veti avea copiii sa nu uitati sa -i acordati si lui atentie ca aici incep problemele.Va doresc numai bine .
Cel mai probabil, da, vor veni si zile mai bune. Dar pot sa nu vina. Mai ales daca…ramanem mintosi si extrem de analitici (despicarea firului in 14) si cu spiritualitate din asta dubioasa psiho-orientala. Stiti cine e asa? Una din cele mai frumoase femei din Romania (desteapta, sensibila etc etc): A Raicu. Si (aproape) vesnic singura. Ce a facut Raicu, extrem de nociv pt ea insasi? S-a dus de cateva ori in India, s-a apucat de yoga, de vizitat ashramuri. Nu exista spiritualitate care sa se potriveasca efectiv cu firea noastra, in afara crestinismului (ideal-ortodox). Restul sunt niste amestecuri haotice si periculoase. Avem multi oameni in Ro (majoritatea femei intelectuale) care sunt inca adepti Bivolaru. Etc. Iar acum te ia groaza si cu discursul psihologizant… Care e problema cu el? Este antropocentric, deci omul ca sa se tamaduiasca trebuie, chipurile, sa recurga tot la el insusi, la resursele lui limitate; tot la egocentrismul, individualismul sau. Numai ca nu prea merge asa, contravine iubirii, modestiei, comuniunii.
Dar, in sfarsit, sa las asta, mai ales ca si eu am busola deviata in ultimul timp (desi sper sa repar la spovedanie).
Sa revin la relatii si la sentimentul de abandon si singuratate.
Inainte sa il cunosc pe sotul meu, am avut relatii, in general scurte (si multe iesiri de 2-3 ori la suc). In majoritatea cazurilor, eu ieseam din relatiile acestea. De ce? Intalneam numai doua categorii de baieti: 1. narcisisti-manipulatori. 2. Baieti extraordinari, de pus la rana, dar foarte timizi, anxiosi, disperati sa aiba o relatie, cu increderea in ei spre zero. Subliniez ca am avut vreo 3 relatii mai lungi cu baieti f diferiti fizic: de la tipul Brad Pitt-Adonis, pana la tipul intelectualului cu calvitie pronuntata. Am fost topita dupa cativa baieti “uratei” (obiectiv vorbind), dar cu un sarm extraordinar. Unul din ei mi-a spus (just) ca femeile nu iubesc cu ochii, ci iubesc cu urechile. Conteaza, la o adica, ce le spui. Si mai conteaza enorm cum te percep.
Ideea principala ar fi ca oricine (femeie, barbat) are nevoie alaturi de un om puternic. Puternic moral. Nu conteaza ca poate fi sarac, somer, bolnav, neatragator fizic. Daca omul ala e puternic moral, daca e lumina la fereastra sufletului sau, asta se simte. Poate sa aiba o mana cu cele mai proaste carti, daca le joaca cum trebuie, cu nadejde, e castigator. Nimeni nu vrea langa el un etern vaicaret, cusurgiu, paranoic cu mania persecutiei. O femeie vrea sa stie ceva de genul; nu conteaza ca barbatul meu nu castiga o avere. Dar: vede lucrurile optimist? E stabil/echilibrat (mental)? Cand imi va fi greu sau rau, va avea forta morala sa ma care si pe mine in spate? Va face fata daca raman insarcinata, am umori si idiosincrazii momentane :))? Va duce copilul la spital in toi de noapte, sau se va intoarce pe partea cealalta? Va fi prezent, sau doar sta pe gaming, facebook, unibet? Etc :))
Si mai e ceva. Scriam mai sus de “mintos”. Este ingrozitor, in opinia mea, sa fii vesnic mintos intr-o relatie. Vesnic destept si sa faci analize de cuplu si de si de… A, stiti cine mai e asa? P Rotar. Frumoasa, desteapta, sensibila, muncitoare…singura. Eu zic ca iar e pentru ca e prea mintoasa, prea “psiholoaga”. Nu zice nimeni, fereasca, sa asculti manele si sa iti pui silicon in fese si buze si etc etc. Adica nu inseamna ca o femeie care are studii sa faca pe proasta. Dar cred ca e bine sa isi permita sa fie naturala, sa faca gafe, sa nu se teama de un picut de ridicol, sa gateasca, sa vada un film prost, sa se urce in pomi ca sa culeaga fructe, sa gradinareasca etc. Si sa nu isi doreasca sa impresioneze mereu sau sa fie “unica”, “speciala”. Oricum dupa un sfert de secol vom fi toate, cum zicea Eminescu, babe. Dar si ca baba, daca esti un om puternic, iti vei gasi o bucurie din a fi o mamaie care citeste povesti, face turta dulce la nepoti - ideal pastrand si un pic de eleganta feminina a la Katherine Hepburn, macar. Fara panica. Fara disperare tip Madonna, care se pozeaza topless la 65 de ani si se fotografiaza band apa din bolul cainelui. Am scris mult, iertati. Dar am facut-o din tristetea de a constata, in general, cati oameni tineri si frumosi sunt nefericiti in dragoste pentru motivul principal ca sunt indivizi slabi (moralmente)- nu pentru ca nu se iubesc pe ei insisi sau au traume din copilarie. Fals. Ci pentru ca sunt fricosi. Frica le ia puterea. Fricosi si disperati sa fie fericiti. Fuga dupa fericire este un blestem. Toata lumea sufera. Pune biciul pe tine, da-ti 2 palme si mergi inainte. Setea ta sa fie o sete de sens si iubire (de a da iubire, nu neaparat de a primi). De a face bine, de a fi un om bun, punand in pace capul pe perna. De a fi orientat mai mult spre ceilalti, decat sa iti rumegi tot timpul frustrarile sau se te analizezi obsesiv. Mie mi se pare si asta, autoanaliza, un pic ca o boala, un narcisism intretinut abil de psihologi. Fii creator, fii purtator de sens, fa cuiva un bine, un cadou, o surpriza etc etc. Nu doar sa te scrutezi in oglinda launtrica. Daca se intampla sa primesti si fericire (si eu cred ca din altruism si pace a constiintei, cam vine), cu atat mai bine. Daca nu, asta este. Stiti ce mi-a zis sora-mea, oftalmolog, careia m-am tot plans de degradare a vederii, de cativa ani? “E in regula. Si daca nu va fi in regula, la un moment dat, mai traiesc oamenii si orbi. Ce te vaiti atata?” Pe moment, imi venea sa urlu la ea, dar…apoi am realizat ca are dreptate. Si ea e un om f implinit (familial, profesional, a bifat cam orice), dar tot spune ca in viata asta omul trebuie sa treaca si prin suferinte. O spune arta, o spune religia. E conditia umana. Cand vii insa cu incrancenarea de a fi fericit, se nasc fobiile, anxietatea, depresia. Trage aer in piept si mergi inainte. Cu umor, chiar. Viata e mereu frumoasa, complexa, surprinzatoare. Zambeste, razi - rasul inseamna putere, zice un personaj in “Zbor deasupra unui cuib de cuci”. (Persoana a doua singular e generica sau chiar autoreferentiala, nu catre cineva anume)
Dar am observat ceva, multe femei ( in special cele care arata bine ) la tinerete isi aleg barbatii prost, Aia cu tupeu, '' jmeceri'' adica bad dude. Nu s-ar uita niciodata la unu calm , bine crescut. Mai tarziu dupa ca au trecut din pat in pat cu aia rai , si nu s-au ales cu nimic , incepe vaitatul. Dupa care gasesc '' un fraier '' si se casatoresc.Fraierul se trezeste cu una obosita de viata care vrea liniste , ca a facut party destul . Fraierul de fapt spera sa isi inceapa viata ca pana acum a tocit si si-a facut cariera. Si aici incep problemele. Dupa un timp , pana si fraierul se uita dupa altele.Te recunosti in descriere ???