Cum trăiesc românii cu italienii la Greci în România de sute de ani

Foto: arhiva personală a autoarei

În satul Greci, din județul Tulcea, într-o ironie dulce a sorții, s-au adunat italienii cioplitori în piatră chemați la apelului Regelui Fedinand cu rost. Se știa că italienii au mână bună de lucru și că aveau harul de a mânui granitul masiv, așa că adaptarea la poalele munților Măcin a venit natural pentru italienii veniți din Friuli-Veneţia Giulia.

Ce nu știu mulți este că în spatele unor povești care aduc aminte de vremurile de demult și fac imagine bună unei comune care înflorește pe zi ce trece, stau o sumedenie de istorii despre conviețuirea celor două etnii de la poalele munților Măcin, românii și italienii de la Greci.

De la nonna ( tr.bunica) mea știu că italienii erau numiți de români până nu demult, “broscari”. Așta fiind desigur o bătaie de joc adusă unei delicase greu de înțeles pentru unii și pe care noi în familie o mâncam de regulă pane. Culmea e că în timp, italienii au rămas fără materia primă, iar dereua ( râul ) care traverseaza comuna a rămas la un moment dat fără broaște bune de mâncat, semn că românii au împrumutat tacit din obiceiul vecinilor.

În încercarea de a-mi înțelege rădăcinile mai departe de poveștile spuse și răspuse la sărbători, am descoperit uimită că viața italienilor, mai ales în vremurile comuniste, nu era deloc ușoară. Numele italiene făceau necazul multor profesori români, care fie refuzau să pronunțe numele, fie îl pronunțau greșit. Simplitatea limbii italiene este dată și de similaritatea cu limba română. Așa că e greu de înțeles cum, “Del Puppo” poate fi citit altfel decât “Del Pupo”. Discriminare mascată sau nu, copii italienilor erau văzuți cu ochi diferiți în școală românească comunistă.

Astăzi avem nume în limba română care stau bine-merci lângă cele din greacă, arabă sau ebraică. Însă pe atunci un nume ca Doreta sau Del Puppo era o etichetă de la început .

De românizarea numelor italienilor s-au ocupat autoritățile vremii după cel de-al doilea război mondial când, celor care au ales să rămână în tară, le-au fost confiscate pașapoartele si au devenit astfel și pe hârtie “români”. Asa s-a transformat Giovanni Del Puppo în Geovani Del-Pupo în multe acte oficiale ce datează din anii ‘50.

Tot din familie știu că nonnu (în traducere - bunicul) a rămas fără pușca de vânătoare după ce un prieten român a binevoit să informeze miliția de acțiunile lui. Pușca de vânătoare era pentru familie o sursă de hrană în vremurile anilor ‘80 când foamea era mare, mai ales pentru țăranii care nu aveau animale, cum erau ai mei bunici.

Italienii din Greci au avut o șansă să se întoarcă la patria mamă. Prima strigare a fost înaintea începerii celui de-a doilea război mondial. Nonnu nu a vrut. Era prea legat de Greci. Se născuse și trăise acolo, în barăcile de la poalele carierelor de piatră din muntii Măcin. Era cel mai mare dintre frați, iar datoria și vocația l-au ținut în România. În plus Italia, nu era nicidecum o Terra Promesa asa cum pare acum. Giovanni Del Puppo a revenit în italia, dupa Revolutie, ani mai târziu, doar ca să se întoarcă schimbat. Odată întors din patria mamă s-a lăsat o negură și o apatie pe ochii celui care avea mereu ceva de transmis și care te privirea ca și cum ai fi cel mai important om din aceea încăpere.

Italienii din Greci sunt în majoritatea lor catolici, așa că diferențele la sărbătorile mari erau vizibile. Postul Paștele - motiv de separare și diferențiere prin prisma faptului că postul catolic este mult mai permisiv și exclude doar consumul de carne. În fiecare post al Paștelui îmi aduc aminte că nonna ( botezatâ ortodoxă, dar catolică prin căsătorie) critica severitatea alimentară mult prea strictă a postului ortodox, mai ales atunci când vecinele se plângeau de amețeli și alte boli.

Atunci când le-a convenit, românii și italienii de la Greci au preluat unii de la alții obiceiuri și familiile mixte au continuat să ducă mai departe cutumele ambelor culte. Așa se face că la noi în familie sărbătoream Paștele de două ori, atunci când cădea în zile diferite.

Comunitatea italienilor de la Greci se vedea cel mai bine la biserică, acolo unde în fiecare duminică familiile de italieni din sat, mame, bunici și nepoți veneau în haine de sărbătoare, mirosind a naftalină și parfum fin la biserica catolică Sfânta Lucia din Greci. Cu capul descoperit și în blugi, am mers mereu la biserică însoțind-o la braț pe nonna mea și uitându-mă curios la femeile cu batic și fuste lungi care mergea la biserica ortodoxă vecină.

Pe vremuri, după slujba de duminică, pe care o știam deja pe rost pe la vârstă de 10 ani, lumea se aduna în fața bisericii, unde începeau să vorbească într-o limba străină pentru mine – italiană, cu accent friulean. În afară de câteva priviri care veneau de la oameni prea înalți pentru mine pe atunci și inevitabila drăgăleală de care are parte orice copil cu obraji generoși, mare lucru nu înțelegeam. Îmi aduc însă aminte limpede vocea lui nonnu care străbătea corul bisericii și pereții de piatră atunci când intona un cântec. Spun “nonnu” și nu “bunicul” pentru că am fost obișnuiți de mici să vorbim o italiană cotidiană care începea firesc de la prima oră a dimineții cu “buon giono” și care se încheia cu “bona notte”.

Astăzi, dovada treceri lui nonnu, Giovani Del-Puppo prin biserica Sfânta Lucia din Greci rămâne vizibilă prin tabernacul migălos sculptat care tronează în altarul bisericii.

După slujba de duminică, mergeam în grupuri mari spre casă și vorba continua cu câte o oprire la fiecare copac mai umbros. Ora prânzului venea fără întârziere cu masa pusă și o mâncare bună și aburindă. Masa la nonna și nonnu a însemnat mereu bucătărie italiană. Zilele de sărbătoare erau cele cu pasta aciuta, dar nici zilele când mâncăm minestra ( minestrone), rijoto (risotto), tocio, sau fritole (frittata) nu erau mai prejos. Cert era aveam mereu burta plină și viața era bună.  

După masă, urma inevitabil, somnul de după amiază în casă umbroasa și acoperită cu edera, de unde se auzea doar câte o turturircă cântând leneșă. Pe timpul verii somnul de după amiază era urmat de un pepen roșu rece, ținut în căldarea de la fântână, de care ne bucurăm în jurul mesei de piatră de afară.

Așa arătau zilele de duminică, singurele de altfel în care curtea nu fremăta și ne dădeam voie să ne lenevim. Pentru că în restul săptămânii în curte la Del Puppo Giovanni era mereu rost de treabă și, din spatele bucătăriei de piatră, se auzea mereu un tocănit sacadat și ritmat, dat de loviturilor ciocanului care lovea dalta de granit și îl îmblânzea. Da, nonnu a fost un îmblânzitor de granit, asta e cert. Doar așa se explică puterea cu care a măestrit piatra dură pe care a transformat-o în monumente și cruci, dar și în statuete care redau motive naturale precum lalele, stejari sau animale.

Sunt unii oamenii care fac umbră degeaba pământului. Nonna așa obișnuia să spună despre cei care nu făcea nimic notabil sau de folos lumii. Nonnul meu a fost de departe un om care nu a făcut umbră degeaba pământului, ba mai mult a lăsat moștenire monumente înalte de granit care țin umbră pământului mormitelor din cimitirul din Greci.

Artist convins în adâncul sufletul Giovanni Del Puppo a lăsat încă de la început să se vadă că nu va fi uitat. Cei doi stâlpi de granit care sprijină mica poartă a curtii sale și care încă îi poartă numele dovedesc asta cu toată tăria. Meticulos și cu dorința de a lumii ceva înapoi, numele sau stă scris și pe fântana arteziană în formă de lalea care întâmpină vizitatorii Greciului chiar în centru, dar și în curtea Bisericii Mari din Greci unde a construit o a două replică pentru laleaua-fântână. 

De numele lui se leagă și tabernacolul bisericii catolice din Greci, dar și barajul de la Bicaz, bisericuță de lemn de la Terchirghiol și altele.

La Greci am mers de când mă gând știu pentru că părinții mei sunt născuți acolo. Mama, se trage din familia de italieni care a îmblânzit granitul și l-au dus la rang de artă, iar tata din familie de păstori dobrogeni care au bântuit gliile stâncoase ale Munților Măcin.

Privilegiul copilăriei mele a fost la Greci pentru că acolo trăiam visul oricărui copil : libertate, joacă și mâncare bună. La Greci mi-a fost dat să îmi găsesc cea mai apropiată de suflet persoană, complice la toate aventurile din adolescență și cu care îmi place să glumesc că noi nici măcar nu știm când n-am cunoscut pentru că ne-am trezit una cu alta de foarte mici.

La Greci găseam mereu acțiune și aventuri pentru că Greci nu e doar un sat. E o comună în toată regula care a avut dintotdeauna club sau discotecă, terase și antreprenori. Spiritul gospodăresc al locului l-am văzut prima dată la Barba Nicoletto. Un bătrân italian simpatic care avea mereu ceva de comentat cu sau fără voia ta și care îți dădea cel mai bun suc la dozator. Era celebru încă de pe vremea mamii și toți știau că la Barba Nicoletto găsești cel mai bun suc la un leu și sifon.

Mai târziu Barba Nicoleto a îmbătrânit de tot și locul lui a fost luat de magazine bine dotate si supermarketuri cu nume de la oraș care vând suc în sticle de plastic cu etichete colorate.

Micul meu sat din copilărie s-a schimbat si asta era inevitabil. În timp românii au început să împrumute din bunul gust al italienilor, unii au furat meseria cioplitorilor și au dus-o mai departe, iar astăzi nu știu să mai fie vreun cioplitor italian în Greci. Însa meseria a rămas.

Astăzi s-au ridicat pensiuni impresionante și case care nu par să aibă mare legătură cu natura locului. Puține sunt și urmele italieni care au lăsat satului o avere inestimabilă, deocamdată nu există un centru de informare sau măcar un muzeu care să aducă laolaltă artefacte și imagini cu pietrarii Greciului.

Astăzi, mică biserica catolică din Greci mi-a devenit un loc străin în care se pare că se fac mai mult înțelegeri politice decât spirituale, iar vocile italienilor nu se mai aud aproape deloc. Puține sunt și femeile care au mai rămas pe metereze să apare culturală locală și care în fiecare an de Santa Lucia se adună să împartă pasta aciuta făcută în casă.

Urmașii italienilor din Greci sunt și ei din cei în ce mai rari. Unii fie au plecat în Italia ca orice român în căutare de mai bine, fie au rămas alături de familii și le-au ușurat bătrânețile. Datoria în famiile de italieni este ceva ce persistă și se arată în momentele cheie ale vieții.

Puțini, dar buni, copii și nepoții cioplitorilor de altă dată, duc mai departe lucrul bine făcut, cultivă bunul simț și conduc astăzi afaceri cu produse de construcție, patiserie sau pizza. Sigur, spiritul italien încă este pe undeva, dar s-a transformat și a fost exploatat în așa fel încă să nu fie uitat.

Astăzi la Greci se organizează festivaluri de muzică folk și trasee cu bicicleta prin munții Măcin. În centrul Greci-ului găsesti magazine ca la oraș cu aer condiționat și produse internationale. Casele Greci-ului sunt din ce în ce mai mari si mai impunătoare. Capitalul de business al comunei e într-o continuă creștere. Nume sonore din industia muzicală românească, dar străine culturii locale vin să își facă numărul la festivitățile comunitățiilor de la Greci care, deodată se reîntregește și se reînnoiește la poalele munților Măcin.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp