Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Războiul bunicilor mei și eroismul de azi: să ții drumul drept, să nu trișezi, să nu calci pe cadavre!

Foarte multe state au stabilit ziua lor națională pentru data la care și-au obținut independența ori s-au constituit ca națiune. Este cazul Bulgariei, de pildă, care a ales data de 3 martie, sărbătorind încheierea războiului din 1877-1878, la care participase și România, cu aceeași izbândă: independența de sub turci. Numai că România era încă departe de idealul ei național și identitar. Badea Cârțan continua transhumanțele patriotico-filologice, cărând, vreme de circa trei decenii, peste 200 000 de cărți românești, dinspre Vechiul Regat spre Transilvania. Cu durerea de a vedea graniță între oameni de aceeași limbă și simțire, ciobanul din Cârțișoara (județul Sibiu) încerca să consolideze măcar această punte culturală și identitară. Nu a apucat să se bucure de împlinirea sfântului său ideal, șapte ani mai târziu, căci murea în anul 1911, pe mormânt gravându-i-se atunci cuvintele: „Badea Cârțan doarme aici, visând întregirea neamului românesc.”

La 1 Decembrie 1918, după doi ani de sacrificii în Marele Război, Actul de Unire era citit la Alba Iulia de episcopul greco-catolic de Cluj, Iuliu Hossu. Acesta rostea atunci: „Fraților, ceasul plinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rostește prin poporul Său credincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri. Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuiește România Mare: ne unim pe veci cu Țara-Mamă, România! Vă reamintiți când, prin sutele de spitale, în zilele de întuneric, vă vesteam că: „Va învinge dreptatea!" A biruit dreptatea! Acesta-i ceasul dreptății lui Dumnezeu și al răsplătirii Lui pentru nedreptățile veacurilor, purtate de un neam cu credință în Dumnezeu și cu nădejde în dreptatea Lui."

Comuniștii se pare că nu au fost impresionați de faptul că Iuliu Hossu nu era doar un episcop și fost senator de drept, ci devenise un simbol. L-au încarcerat la Sighet, iar după eliberare nu i-au oferit decât privilegiul domiciliilor obligatorii, până la sfârșitul vieții. 

Aceasta e istoria mare, care face ca noi să putem sărbători Ziua Unirii. În spatele acestor date larg cunoscute, stă istoria mică. Stau jertfele individuale, ale miilor de anonimi, de eroi cărora uneori uităm să le fim recunoscători și pe care, alteori, uităm să îi considerăm potențiale repere morale. Cei mai mulți dintre noi au părinți, bunici, străbunici care, fără să fi fost de o moralitate ireproșabilă în toate cotloanele vieții lor, au fost, totuși, niște eroi.

Pe linie paternă, stră-străbunicul a luptat în Războiul de Independență. Străbunicul, Gheorghe, rămânând orfan de tată de la o vârstă mică, a fost luat în grija boierilor Perticari (ce aveau conacul în satul argeșean Izvoru), devenind apoi ordonanța generalului Ion Perticari și însoțindu-l în delegațiile sale din Primul Război Mondial. A ajuns în Italia, căci generalul era ofițer de legătură între Marele Cartier General român și cel italian, dar și în Rusia (pașaportul său diplomatic conține și vize de la Petrograd). Bunicul a luptat ca simplu soldat în Al Doilea Război Mondial, pe frontul de vest. Când l-am întrebat dacă a ucis în război, mi-a răspuns cu jenă și regret: aflați în tranșee, soldații trăgeau de obicei la nimereală, dar, la un moment dat, s-a aflat față în față cu un soldat inamic, pe care l-a ucis. L-a privit în ochi cum moare. Regretul bunicului puncta a doua parte a răspunsului său, cu acel bun-simț țărănesc ce consideră că participarea la război este o datorie națională, dar luarea unei vieți rămâne un lucru cu care o conștiință se acomodează greu. În orice caz, pe el încă îl măcina, cinci decenii mai târziu, scuzându-se că adversarul său țintea spre el.

Pe linie maternă, străbunicul a luptat și el în Primul Război Mondial, de unde nu s-a mai întors niciodată. Fiul său a luptat în următorul război și a căzut prizonier pe frontul de vest. La un moment dat, pe când înaintau printr-un lan de porumb, a auzit un șuierat și a simțit o căldură în piciorul drept. Fusese împușcat, dar durerea avea să o simtă abia mai târziu, în spital. A fost dus într-un lagăr de concentrare, unde a trăit destul de greu, din cauza hranei sărace mâncând până și cojile de cartofi aruncate la gunoi, în spatele cantinei. La finalul războiului s-a întors acasă pe jos din Germania, șchiop, dar mulțumit că supraviețuise. Bunica îl revedea după șapte ani (trei de armată, patru de război). Îl așteptase cu speranță și fidelitate, apoi cu bucuria regăsirii, deși niște vecini o sfătuiseră să îl lase, pentru că aveau pământuri multe, ce nu puteau fi lucrate ușor de un bărbat șchiop. Colectivizarea ar fi pus oricum capăt acestei probleme, dar și până la ea bunicul găsise soluția: devenise un fel de Hefaistos al satului, meșterul invalid priceput la tâmplărie, cazane, mașini de dărăcit lână, teascuri. 

Acestea ne sunt rădăcinile. Aproape în orice casă țărănească am intra azi, vedem încă portretele fumurii ale unor tineri frumoși, luați de la coasă, de la câmp, de la nevastă, copii, și trimiși pe un front de unde mulți nu s-au mai întors. Când nu aflăm povești atât de dramatice, vedem fotografiile de nuntă ale bunicilor noștri, apoi cele de familie, și aflăm alt gen de eroism, într-o altă etapă. Muncă, sacrificiu, zâmbete, lacrimi. Ne întoarcem apoi privirile unii spre alții. Ce vedem? Suntem (ceva) mai prosperi, mai liberi, mai cosmopoliți, mai sofisticați, mai aroganți. Dar, între timp, eroismul nostru unde este? Oare, într-o epocă în care cele mai mari provocări ale noastre par a fi achiziția fericită a unei mașini, sau alegerea inspirată a toaletei de Revelion, sau a celui mai plăcut plan de weekend, mai putem vorbi de eroism? Desigur. Nu e vorba de a păși spre un ascetism inutil, sau de a renunța la căutare de sens, bucurie, prosperitate, chiar și de plăcere. Nu. Este legitim să le dorim. Cu toate acestea, suntem chemați la eroism zilnic, în cotidianul nostru mărunt: este eroismul de a merge pe un drum drept, chiar dacă asta aduce și suferință. Este eroismul de a nu trișa, de a nu o lua pe scurtături, de a nu călca peste cadavre. Este eroismul de a nu renunța ușor la o responsabilitate.

Există oameni care sar fără plasă de prindere, în numele unui ideal, al unei valori, oameni care preferă să își piardă un loc de muncă, un (fals) prieten, o poziție socială, o aprobare colectivă, decât să mintă, să profite ori să trădeze. Există oameni care iau unele decizii pe care le socotesc corecte, deși știu că astfel viața lor va pârâi din toate încheieturile. De unde găsesc toți oamenii aceștia forța de a fi eroi într-o lume care descurajează orice formă de rezistență, de principialitate, de moralitate, până la urmă? Nu pot să știu, pot doar să îi admir și să le aflu poveștile de viață contemporane, cu aceeași uluire cu care le aflam pe cele din vechime.

Acum doi ani, îl fotografiam pe nepoțelul meu în casa de la țară, adormit sub vegherea străbunicului din portretul de odinioară. Mă uit în urmă – viața lor nu a fost ușoară. Trei generații de bărbați în trei războaie, purtând cumva, după putere, povara unei responsabilități naționale, ca și a celei individuale, a propriului destin și a propriei familii. Mă uit înainte – ce va fi, greu de estimat. Cui predăm ștafeta? Vom crește o generație de bărbați care, ancorați în realitățile mileniului trei, cu toate consecințele derivate de aici, vor ști totuși că este eroic să nu dezertezi așa de ușor dintr-o responsabilitate? 

Că este eroic să te lupți pentru casa ta, comunitatea ta, idealul tău, misiunea ta? Vom crește o generație de femei capabile să aștepte (autohtone Penelope) șapte ani de zile un om care le-a oferit devotamentul lor, fără ca ele însele, totuși, să se teamă de vreo formă de abandon? Sau, pur și simplu, să aibă răbdarea, șapte ani sau mult mai mult, de a construi ceva solid – o educație, o carieră, o familie? Femei care să nu renunțe la nicio formă de cochetărie, să fie onorate de definirea prin extensie (soție, fiică, mamă), dar nici desființate de lipsa ei? Și, mai presus de toate, femei care să știe că există responsabilități de la care nu este eroic să abdici așa ușor? În principiu, nu ar trebui să fie greu să obținem asta, și pentru generația viitoare, și pentru noi înșine, pentru că avem și modelul lor. La mulți ani, România!

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • check icon
    Să mă iertați, dar aici sînt multe-multe pastile de dat bine, însă în răspăr cu realitatea.| / Uneori am pretenții la tipii școliți - pe care-i bănui simpatizanți ai Republicii - dar care servesc povești cu - între alții - Badea Cîrțan, adică tărășenii produse de propaganda de-acum o sută și ceva de ani. / În fine. / Și uite-așa iau în serios iar vorba aia, cum că sub o pojghiță subțire de educație ne stă oceanul animalității... / Legat de eroi, îmi mențin o idee mai veche, cum că ăștia fură luați de la vetre sub amenințarea Curții Marțiale, nu că s-ar fi înnebunit ei de dorul fruntariilor Țării.
    • Like 0
  • check icon
    Și România a stabilit ziua națională tot legată de câștigarea independenței, 9 mai (1987, proclamarea, urma să fie câștigată pe câmplul de luptă), apoi s-a adăugat 10 mai, ziua regalității (intenționat, să fie legată de ziua independenței). Comuniștii au modificat-o la 23 august, iar ultima generație de comuniști la 1 dec., deoarece pe Iliescu și pe gașca de atunci îi îngrozea ideea regalității. A se vedea ce au făcut cu regele care a venit atunci în România prima oară după abdicare.
    P.S. Cel puțin data de 9 mai, acum și ziua Europei, nu are nicio legătură cu regalitatea. Nu știu dacă ați observat, dar ce câteva săptămâni, stema României și-a recăpătat coroana regală, habar nu am cine a stabilit acest lucru, asta o face parlamentul pe baza unor propuneri a heraldiștilor.
    • Like 1
  • Frumos articol. Totuși, nu înțeleg de ce este pusă povara fidelității în șapte ani lipsă - de asta o numesc povară, din cauza timpului lung de despărțire - numai asupra femeii. N-ar trebui să ne întrebăm totuși și dacă există bărbați care pot rămîne fideli timp de șapte ani de zile?
    • Like 1
  • Cuvintele-cheie cred că sunt aici:
    „Vom crește o generație de bărbați care, ancorați în realitățile mileniului trei, cu toate consecințele derivate de aici, vor ști totuși că este eroic să nu dezertezi așa de ușor dintr-o responsabilitate?”
    Cine să crească această generație de bărbați? Femeile educate de mici să-și construiască prima dată o carieră și apoi să se gândească la o familie? Ați scris mult despre bărbații din familia dvs., dar deloc despre femeile care i-au crescut! Chiar nu vedeți marea diferență între femeile de astăzi și femeile de pe vremea când mai erau „eroi”? Esența eroului este sacrificiul pentru alții, pentru binele altora, eroul este un mic Isus care se sacrifică pentru ceilalți. Oamenii de azi se sacrifică de obicei doar pentru confortul lor, nu pentru binele ipotetic al altor oameni.

    Nu am înțeles de ce ar trebui să creștem doar „o generație de bărbați...” Numai bărbații sunt eroi anonimi, femeile nu sunt făcute pentru eroism, nu sunt și ele eroine anonime?

    Nu vi se pare că astăzi eroii sunt cei care prind un job cât mai comod și de unde ies cât mai mulți bani? Și că găsești o grămadă de eroine dispuse să se trezească la 3 dimineața ca să prindă o promoție sau să se încadreze într-un deadline, dar mult mai puține dispuse să se trezească pentru că le plânge copilul...
    Micul evreu răstignit la dorința alor lui ne-a arătat la toți o cale, acum două milenii: sacrificiul personal pentru copiii tăi, problema este că-i greu de urmat... Mi-a plăcut că ați subliniat faptul că drumul de succes este ăla mai greu, nu ăla care-l caută majoritatea din ziua de azi.
    • Like 4
  • La mulți ani România! și încă o dată La mulți ani Republica! pentru că a adus în existența acest spațiu, unde românii ce împărtășesc aceleași idealuri și valori se pot regăsi. Acest lucru îmi dă speranță că, după atâta timp, se va sintetiza din nou o identitate națională, un sentiment că viitorul poate fi mai bun și că noi îl putem face să fie mai bun, aici unde suntem, pentru noi și pentru cei ce vor veni.

    Regimul comunist a reușit să atomizeze societatea românească până la nivel de individ. Vecinul, colegul, românul au ajuns să fie percepuți ca dușmani, iar acest fond a continuat și după 90. Când s-au deschis ușile cuștilor, ceea ce s-a obținut a fost o junglă care a produs rezultatele pe care le vedem. Este cazul să reevaluăm, să ne recoagulăm în jurul unor valori și idealuri și să ne reconectăm la ideea că totuși formăm o entitate unitară de care trebuie să avem grijă.

    Să fii cinstit, să-ți faci treaba acolo unde ești, să îți pese de viitorul tău și al spațiului în care trăiești este un act de normalitate nu de eroism.
    • Like 2


Îți recomandăm

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult

Mara Popescu

Mara Popescu este singura studentă româncă la medicină la King’s College din Londra, o pestigioasă instituție de învățământ. Este frumoasă, are 18 ani, e matură și echilibrată, este logică și structurată, ca și cum vârsta ei ar fi scrisă doar pe hârtie.

Citește mai mult