Foto: Guliver Getty Images
Acum se termină semestrul I, o bucată semnificativă din primul an al familiei noastre în contact cu școală românească, cu bune și rele. Cu trezit la 6 jumătate și cu ajuns acasă la 6 seara, cu o toamnă în care ne-am adaptat cu greu la noul ritm de alfabetizare, dar, mai presus de toate, cu un copil care nu mai e deloc curios să învețe.
Am scris în septembrie un text manifest despre așteptările cu care ne-am prezentat în primele zile de înscriere în sistem, sperând că poate realitatea de pe teren o să ni se pară blândă, ușoară. Și așa a și fost, dintr-o perspectivă: din fericire am nimerit într-o școală de centru de oraș fără fițe, cu profesori fără pretenții că le știu pe toate, cu părinți din clasă medie socială bună, cu copii bine îngrijiți și încurajați să meargă la școală,
Am nimerit, deci, într-un mediu școlar de nivel mediu. Și nu aș avea nicio problemă dacă acest mediu nu ar însemna: competiții școlare inutile încurajate de părinți, desigur, fișe peste fișe, stat în bancă patru ore (în pauze nu se iese), niște copii parcă electrocutați atunci când îi iei din școală (cu foarte multă energie), lipsă de receptivitate la metode creative de a-i ține interesați de ceea ce învață, cu clasamente zilnice de copii cuminți și liniștiți (niște roboți) și cu condiționări penibile (nu mai facem bradul mâine, dacă nu sunteți cuminți).
O să spuneți: Da, sunteți cu nasul pe sus, ce credeați că veți găsi într-un sistem învechit de peste 50 de ani, cu ore care încep la ora 8 și se termină la 11.30? Așa e. Suntem. Ne dorim mai mult de la acest sistem la care cotizăm și în care vrem să fim întrebați de omul care stă zilnic cu copilul nostru dacă acesta se simte bine, dacă îi place, dacă crede că e pasionat de ceva și are nevoie de mai multă inspirație în acea direcție. Dar pentru că nu sunt abuzuri psihice și fizice, îl mai ținem aici. Pentru că, nu-i așa, doar nu ni s-a urât cu binele (expresie învățată de mine în anii ‘90, în școală primară).
Nu-i nimic. L-am întrebat eu, i-am luat un interviu lui Luca, de aproape 7 ani, în care am vrut să aflu ce îi place la șoala la care nu-i place să meargă și ce schimbări ar propune el pentru următoarea perioadă.
Delia: De ce crezi tu că trebuie să mergi la școală?
Luca: Trebuie să învăț să citesc, să scriu, deși știam deja înainte să încep școală.
Delia: Și până acum cum ți se pare la școală?
Luca: Mega-plictisitor. Repetăm aceleași exerciții de pe fișe de o mie de ori, doamna ne repetă același exercițiu de trei ori, câteodată chiar înnebunesc, pentru că un exercițiu simplu durează cam 10 minute, când eu zic că ar trebui 5. Sau, chiar, o etapă de la un exercițiu în loc să dureze 5 minute, la ea durează foarte mult. E o nebunie școala asta.
Delia: De ce crezi că durează așa de mult să faceți un exercițiu?
Luca: Pentru că suntem mulți copii, 27 de copii. Și, dacă colegii ar fi mai atenți, ar merge mai repede treaba.
Delia: Ce ar putea doamna să facă altfel că să dureze mai puțin și să predea altfel?
Luca: I-aș spune direct să nu mai țipe, să nu mai repete același lucru de o sută de ori și să nu se mai supere pe copiii care nu știu să rezolve. Și să ne dea fișe mai grele de rezolvat, pentru că acum sunt foarte ușoare. Și să ne lase să gândim.
Delia: De ce zici că nu va lasă să gândiți?
Luca: Păi ea ne zice mereu ce să scriem în fișe, nu ne lasă să facem noi singuri.
Delia: Păi poate va explică la început cerința și apoi voi știți ce aveți de făcut.
Luca: Nuu, ea ne dă soluția. Nu ne întreabă, ea chiar ne zice cum să facem. Ne zice cum să complet[m. Și ar putea să explice doar celor care nu știu cum să rezolve, nu întregii clase. Așa ne și deranjează, poate unii vor să gândească. E mega-plictisitor asta.
Delia: E ceva ce-ți place, totuși, la școală?
Luca: Îmi place în pauză de masă, uneori când e zăpada afară și prima pauză, că mă uit pe geam și tot timpul îmi place plecarea de la școală.
Delia: E ceva ce ai învățat nou la școală până acum?
Luca: Da, engleză, foarte puțină. Matematică, iar foarte puțină. Cuvinte noi, ca de exemplu cuvântul cârn. Adică, un nas care e ridicat, așa în vânt. Mai sunt lucruri noi, dar nu știu acum exact.
Delia: Ce nu-ți place la școală?
Luca: Că doamna ne zice că suntem cuminți sau obraznici. Iar eu cred că nu există cuvintele astea, copiii nu sunt nici cuminți, nici obraznici. Știu asta de la grădiniță. Dar doamna le folosește des și asta nu îmi place. Și că avem pauze scurte, când ne jucăm cu câteva jucării urâte și stricate. Și că nu învățam mai jucăuș, nu așa serios cu stat în bancă tot timpul, copil-model. Adică aș vrea să învățam prin joc.
Delia: Tu cum îți imaginai școală acum un an?
Luca: Mi-o imaginăm mult mai rea, și acum e rea, dar nu așa de grav. Am și momente în care nu mă simt așa de rău, atunci când doamna nu țipă. Și e liniște.
Delia: Dar cum îții imaginezi ca arată școală din viitor?
Luca: Să fie doamne mai bune, fără bănci și să stăm cu toții pe un covoraș și să învățam mai ușor, să ne lase să gândim și să ne zică soluția abia după ce avem timp de gândire, nu din prima. Că poate un copil știe răspunsul din prima. Școala să fie pictată cu culori multe, să nu fie scorojită, cu toalete murdare, as vrea chiar să nu mai avem geam la toaletă ca să avem intimitate și să se închidă ușă la baie.
Delia: Ce oră îți place cel mai mult?
Luca: Sportul îmi place, că jucăm rațele și vânătorii.
Delia: E ceva ce ai vrea să înveți mai mult la școală?
Luca: Muzică, fiindcă asta e pasiunea mea. Să am oră de muzică unde să învățam notele muzicale, pentru că eu vreau să fiu solist. Și mai e ceva important: aș vrea că doamna să ne întrebe pe fiecare ce știe și ce nu știe și să ne învețe exact lucrurile pe care nu le știm, nu și pe cele care le știm. Să vorbească cu fiecare din noi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Pornind de la dorințele lui, doamna ar trebui să îi ia un interviu învățătoarei ca să descopere de ce dorințele copilului nu pot deveni realitate. Asta așa, ca să se întâmple și ceva constructiv.
Chiar copilul a spus la un moment dat că sunt prea mulți copii în clasă, iar 27 e chiar un număr rezonabil, când numărul maxim de elevi, legal, este 25, iar, în realitate, sunt clase cu peste 30 de elevi. Nu pot fi de acord cu etichetele de orice fel, cu clasamentele și cu scurtarea recreațiilor. Ele au niște cauze. Ce-ar fi să existe un profesor asistent la clasă?! Poate prezența acestuia ar mai scădea din presiune...
Să învețe notele muzicale la clasa pregătitoare sau la clasa I e un vis, atâta vreme cât programa școlară cere cu totul altceva. Mie mi s-ar părea ideal ca, măcar la liceu, elevii să poată alege ceea ce să învețe....
Liniștea aceea și-o dorește și învățătoarea, cu siguranță! Îi privesc pe copii zi de zi. Stau unul lângă celălalt, își povestesc tot felul de lucruri. Țipând. Imaginați-vă o lume fără TV, radio, computere și telefoane mobile. N-ar fi mai liniște?! Ați putea să stați de vorbă cu copilul despre câte în lume și în stele și el ar învăța să își regleze înălțimea tonului...
Spațiul școlar se construiește și se întreține. Cu bani. Ca să existe curățenie, covoraș și jucării noi și frumoase nu e suficientă bunăvoința învățătoarei, ci e nevoie de bani. Și pentru profesorul asistent tot de bani este nevoie. Mijloace și materiale didactice care să sprijine învățarea interactivă și centrată pe elev tot cu bani se procură. Uneori se implică părinții, alteori, chiar (sau numai) învățătoarea, alteori nimeni. Greșit în toate cele trei cazuri. Ce-ar fi ca 6% din PIB (cum zice legea...) să ajugă în educație?!
Eu zic că, dacă investim în educație, cu siguranță școala nu va mai fi un loc mega-plictisitor. Poate va fi tot o nebunie, dar una frumoasă, care să valorifice potențialul fiecărui copil, chiar și pe al celor care, atunci când vin la școală, nu știu încă să citească și să scrie...
O altă situație în care este nevoie de profesor asistent este aceea când un copil cu tulburări de comportament își agresează colegii sau chiar pe cadrele didactice. Profesorul asistent îl scoate din sala respectivă și merge cu el într-o altă sală destinată acestor momente și unde îl ajută pe acesta să se liniștească.
Cunosc o situație concretă când, într-o clasă de liceu, când un elev i s-a adresat profesoarei de matematică într-un mod inadecvat cu privire la naționalitatea ei, profesorul asistent a raportat acest lucru directorului, iar elevul a fost suspendat temporar și i-a cerut scuze profesoarei în fața clasei, deși aceasta nu se simțise neapărat jignită.
Accesând link-ul de mai jos, puteți afla mai multe despre atribuțiile profesorului asistent.
https://www.prospects.ac.uk/job-profiles/teaching-assistant
1. Cât de bine sunt instruiți educatorii, învățătorii, profii de gimnaziu, de liceu şi chiar de facultate, în legătură cu stadiile de dezvoltare a celor pe care îi îndrumă?
2. Care este gradul de preocupare a părinților, pe această temă?
3. Cum îşi construiesc părinții din România anului 2018, obiectivele pentru copiii lor?
4. Există nişte obiective, bine conturate şi corect adaptate vremurilor în care trăim, la nivelul Ministerului Educației? Cine, de-acolo face planurile pentru copiii noştri? Şi, dacă nu sunt prea insistent, ce îl/îi recomandă? Ar fi f. bine să fie cunoscut/ți şi să avem şi noi încredere că ştie/ştiu ce face/fac... eu am mari îndoieli aici.
5. Cum se armonizează aceste obiective cu visele copiilor, cu emoțiile lor, cu furtunile interioare specifice diferitelor vârste?
6. Câtă presiune este bine să punem pe copii, pentru a răspunde cerințelor şcolii?
7. Cum analizăm, pornind de la subiectele legate de şcoală şi părinți, incidența tot mai crescută a tulburărilor emoționale, care duc la tulburări comportamentale şi la probleme de integrare si de funcționalitate în familie şi în societate?
In rest am cateva nedumeriri. Spuneti ca trezitul e la 6 jumatate cu ajuns acasa la 6 seara (inteleg ca asta intra la "rele"), in conditiile in care programul la scoala e de la 8 la 11:30. De ce se ajunge acasa la 6 seara atunci? De ce dureaza drumul pana la scoala o ora jumatate? Nu se gaseau scoli mai aproape de casa?
" cu clasamente zilnice de copii cuminți și liniștiți (niște roboți)" - deci daca dau dovada de mai mult autocontrol, sunt buni de luat la misto? Parca bullying-ul era o problema.
"Ne dorim mai mult de la acest sistem la care cotizăm " - da, dvs. cotizati, insa banii nu prea ajung la acel sistem. Problema e mai sus pe lantul trofic.
In rest inteleg ca fiul dvs. se plictiseste la scoala. Pentru asta sunt bune concursurile scolare, printre altele. Sunt scoli si profesori care se ocupa de treaba asta.
Fast forward un numar de ani la o facultate in afara Romaniei. Ca in sistemul descris de dvs. nici aici notele nu se spuneau public, fiecare si-o stia pe a lui. Ce se intampla? Se intrebau studentii reciproc cat luasera la...nota din tema daca era cazul, examen etc. Si asta nu era un obicei al esticilor, sau romanilor, era al tuturor. Cam fiecare stia deci ce facusera ceilalti. Competitie clar exista: care mai de care isi lua cate un curs mai greu, se tinteau facultati de top pentru masterate/doctorate, locuri ca lumea pentru internship etc. Dar surpriza, nu existau animozitati sau bisericute formate. Nu, eram prieteni si ne respectam reciproc. Mediul era competitiv, ne motiva si nu erau probleme pentru ca nici profesorii nu incurajau comportamente nasoale si nici nu erau parinti cicalitori in ecuatie. Asa ca am dubii in ceea ce priveste corelarea performantei (sau eficientei) unui sistem de invatamant cu incurajarea/descurajarea competitivitatii, mai ales ca e loc pentru alte cauze: banii investiti, stresul parintilor de la munca sau de la diversele probleme din societate, pregatirea profesorilor etc.
Cat despre competitivitate, da in acel grup ca si in multe altele de altfel se munceste in echipa. Pana sa ajungeti insa acolo ati aplicat la acel program doctoral. Credeti ca pentru locul acela nu a fost competitie? Sau mai departe pentru joburi de teaching nu e competitie?
Din cate am vazut in cazul meu si al altor romani si din ce imi spuneti dvs., vad ca putem lucra in echipa chiar daca am iesit dintr-un sistem mai axat pe competitie decat altele. Se mai si exagereaza? Da, clar uneori se sare gardul si de catre parinti si de catre profi, dar ideea de competitie in sine nu mi se pare ucigatoare.
Nu compar judecata unui copil de 7 ani cu cea a unui adult, dar recunosc in cazul meu ca diversele competitii (inclusiv cea pentru note) de pe parcursul scolii m-au calit, m-au facut mai zdravan mental. Nu stiu daca asta e regula dar pe parcurs am observat ca in general studentii romani se controlau mai bine in situatiile de stres ridicat din perioada examenelor, fie ca era vorba de cursuri, GRE-uri sau mai stiu eu ce. Diferenta parea sa o faca experienta.
Cat despre 5 intr-o cariera... nu stiu ce sa zic, competitie mai e si in cazul avansarilor, mai e si intre companii/departamente. Nu sunt toate examene propriu-zise, probabil de foarte putine ori e vorba de asa ceva, dar totusi...
Am dat si de bastinasi medii si de bastinasi foarte, foarte buni. Bastinasii foarte buni fusesera olimpici internationali. Dupa facultate unul a ajuns la Google, una la Harvard. In plus, e greu de zis ce insemna "medii" in contextul respectiv, pentru ca si la intrarea in facultate exista un proces de selectie, ajungeau acolo cei oarecum peste media elevilor de liceu din tara respectiva. Cat despre cei din Ro., nu eram toti super-olimpici, dar veneam toti din sistemul de stat.
Deosebit de buni la limbile straine nu cred ca suntem neaparat, observ insa ca fata de alti vorbitori de engleza ne-nativi tindem sa avem o pronuntie mai apropiata de original. Drept e ca asta poate sa aiba legatura si cu alte lucruri, nu neaparat ceva legat de scoala.
Cat despre relocare, venisera mai de la vest si americani, unii foarte competitivi care n-aveau probleme (si care tot asa dadusera devreme cu nasul de competitie) si altii care au dat de greu si s-au cam mutat imediat pe domenii mai usoare decat cel la care aplicasera la inceput.
Cei care vor sa devina agenti CIA banuiesc ca sunt selectati foarte foarte atent. Ma astept sa fie o competitie destul de dura pentru posturile alea.
Am avut ocazia sa lucrez atat cu japonezi cat si cu coreeni. Sunt sublimi. Un amic american afirma: astia sunt de doua ori mai mici dar lucreaza de trei ori mai rapede decat noi.
Cei care sunt competitivi nu plagiaza.
Incepe vizionarea de la minutul 21. O idee despre sistemul de invatamant coreean.
http://ici.radio-canada.ca/tele/1001-VIES/site/episodes/398108/natalie-chung-la-coree-de-monpere-georges-amar
Cu legatura dintre competitia din scoala si cei care ajung la varf + votantii lor m-ati pierdut. Securistii romani au ajuns cum au ajuns (lingai in comunism si apoi la varf) pentru ca erau pusi sa concureze la 7 ani?