Comunicarea în vremurile de așteptare colectivă încordată și acutizată de epidemia de coronavirus are în astfel de condiții în mod firesc o funcție amplificată și deosebit de importantă. Constrângerile stării de urgență la care este supus corpul social trebuie ritmate sau presărate cu mesaje, interpretări și explicații de către instituțiile executive de vârf ale statului (președinție, guvern, ministere), adică de cele ce au instituit starea de urgență. Aceste mesaje, interpretări și explicații sunt asamblate în comunicate, conferințe de presă, declarații, interviuri ale guvernanților și au rolul de a întreține, pe de o parte, starea de urgență, de excepție, relativ la un comportament social adecvat, iar pe de altă parte, au rolul de a induce și încuraja atitudini pozitive, tonice, de a dimensiona rațional o stare de așteptare, de a veni în preîntâmpinarea neliniștilor, depresiilor și deznădejdilor individuale și colective. Mai mult decât atât, aceste comunicate, declarații sunt elaborate ca un răspuns la analiza și evaluarea inflexiunilor din zona psihologiei colective, a reacției corpului social la dispozițiile și reglementările aferente stării de urgență. Ele sunt deopotrivă expresia unor abilități de gestionare și de observare a spiritului public, a vieții sociale derulate în condiții excepționale.
Din perspectiva teoriilor politice circumscrise stării de excepție și stării de urgență comunicatele, mesajele, declarațiile produc în mod indirect o autoverificare a autorității și puterii conducerii statului convergente, în cele din urmă, cu proba demnității personalităților conducătoare. Există acum, în mod evident, o presiune nemaiîntâlnită asupra autorităților statului, asupra guvernanților, venită dinspre criticile și „neascultările” rebele din spațiul social privind respectarea normelor stării de urgență, o critică înveninată și vindicativă dinspre opoziția politică și o critică veghetoare și pe alocuri demolatoare a mass-mediei. În contextul acestor constrângeri și critici ale gestionării extrem de dificile a unei țări aflate în stare de urgență, se pot analiza mai lesne și mai eficient particularitățile sau stilisticile comunicării diverșilor miniștri din guvernul actual, iar în spatele acestor stilistici se pot configura tipologiile omului politic ministerial într-o notă critică sau ironic-pamfletară.
Nu trebuie neglijat faptul că, din perspectiva comunicării, cuvântul face parte din economia bunurilor simbolice. Limba este un instrument de putere și cuvintele au o forță și o eficacitate simbolică. Există așa numita magie performativă a cuvântului și a „purtătorului de cuvânt”, cum spunea P. Bourdieu. Pornind de la aceste ipostaze, comunicarea și cuvântul, în planul competiției politice, au o forță structural ambivalentă. În primul rând, discursul, cuvântul, comunicarea „fac” din politician un deținător de putere prin câștigul electoral, centrat pe retorica persuasivă, iar în al doilea rând, îl „desfac” pe politician. Mai exact, discursul și comunicarea au o vulnerabilitate similară călcâiului lui Ahile. Astfel, o declarație greșită îl poate scoate din funcția de putere. Prin urmare, comunicarea asumă o dublă miză, cea a puterii și cea a vulnerabilității. Astăzi, de foarte multe ori, pe scena politică contează mai mult ce se spune, și mai puțin ce se face. În cele ce urmează vom derula o succintă descriere și analiză stilistică a membrilor guvernului de azi, încercând să particularizăm figuri și ipostaze ale oamenilor politici.
Ludovic Orban, premierul guvernului din această perioadă de criză epidemică, se arată preocupat sau dedicat funcției și conectat la urgențele vremii. Comunică, însă într-o manieră banală, plată, aritmică, cu o voce tărăgănată, în fraze lungi, fără pauze de respirație, sforăitor, adică toarce cuvintele din propoziții și fraze. Devine de multe ori un adevărat povestaș, mătăsos în împletirea și legarea vorbelor adunate și răsucite pe un mosor. În această manieră, el îl înăbușă pe interlocutor (ziaristul) prin lungimea și lentoarea cuvintelor și inhibă din start posibile întrebări și întreruperi. Se poate constata în cazul lui Ludovic Orban o particularitate de stil în comunicare, și anume, mișcarea unduitoare a mâinilor și degetelor care la rândul lor înfășoară sau împachetează cuvintele rostite. Om politic crescut în casele liberale (PL-AT, PL-93, PNL) a fost un tenace și ardent doritor al scaunului de prim-ministru. Are cu predilecție o mină gravă în aparițiile sale publice ce vrea să transmită cu tot dinadinsul conștiința responsabilității omului politic și de stat, o mină gravă care a devenit și mai gravă în zilele epidemiei. Starea de urgență și starea gravă se întâlnesc în figura premierului. Transmisiile televizate de la începuturile ședinței de guvern ni-l livrează în auto-savurarea poziției sale de premier, care devine mai acută când distribuie avize și aprobări în dreapta și în stânga privind completarea ordinii de zi. Savurează deplinătatea poziției sale de premier pe scaunul din capul mesei și captează, de fiecare dată, ocazia de a se arăta în cunoștință de cauză, pe orice temă din ordinea de zi, intervenind cu mici completări la proiectele miniștrilor înșiruiți la masa lungă, în supunere și ascultare.
În ultimul timp, nu pierde nici o ocazie să-și legitimeze numirea ca prim-ministru prin etalările vârtoase de fidelitate față de K. Iohannis, utilizând nefiresc de frecvent, în rostirile sale, citate din spusele președintelui. La rândul său, K. Iohannis nu pierde ocazia ca în mesajele și comunicatele sale să personalizeze eponimic guvernul republican, și anume, să îl numească „guvernul Orban” (există în această situație un evident transfer de la „guvernul meu”, la „guvernul Orban”). Este un schimb reciproc de amabilități care aparține, probabil, unei stilistici sau unei etichete din comportamentul de la vârful puterii. După opinia mea, ele sunt distonante cu calmul, cu relaxarea și firescul scenei politice democratice a egalilor. Dincolo de aceste remarci critice, nu încape nici o îndoială că acest guvern este bine conectat la realitățile și așteptările momentului, are competența unui guvern de ligă națională, spre deosebire de echipa guvernamentală a PSD-ului din anii trecuți, situată în liga județeană teleormăneană. Cred că este de reținut ca meritoriu faptul că Ludovic Orban a reușit totuși să mențină coeziunea guvernului, să-și țină conectați miniștrii la lucrul guvernamental, dar sesizez și că becherului de prim-ministru îi place să-și urecheze miniștrii, mai ales în văzul presei. Sper ca verbiajul neostenit al premierului să nu-i ecraneze sau banalizeze realizările. Sper, de asemenea, că acest verbiaj să nu îl epuizeze intelectual și, prin urmare, să nu-i afecteze inteligența pusă la lucru pentru găsirea sau identificarea (cuvânt care îi place nespus de mult premierului) unor soluții și decizii majore care trebuie gândite mai întâi, și verbalizate, mai pe urmă.
Florin Cîțu este un ministru cu reale competențe, dar care are nevoie în comunicarea publică de ample corectări ale pronunției. Repezit, neinteligibil în vorbire, rostogolește cuvintele fără reguli de ortoepie, cu o gândire în stare de permanentă alertă care îi forțează emiterea înghesuită a cuvintelor. Cred că în această rostogolire neostoită de fraze și propoziții se află soluții și proiecte financiare gândite profund. Am avut parte în ultimii ani de miniștri de finanțe (Cîțu, Teodorovici) purtători ai aceluiași limbaj repezit și învolburat care te obligă să faci eforturi intelectuale în plus pentru a desluși ceea ce se spune. Cu toate acestea, între Florin și Orlando este un mare și de nedepășit decalaj. Florin Cîțu este un finanțist redutabil de centru, în comparație cu unul de periferie, precum Teodorovici. Acesta din urmă, măcinător de cuvinte consonantice, se impune vederii prin figura lui de fante spilcuit de cartier și cam atât, dar în care mustesc veleități de președinte de partid și de viitor președinte de republică.
Virgil Popescu, ministrul economiei, are un standard de comunicare înalt, corect, ce transmite pricepere, profesionalism și soliditate în tot ceea ce afirmă. Deplin înțeles în rostirea sa, el este un ministru-pilon al actualului guvern, care prin comunicarea sa transmite direcții vizionare în mersul economiei românești. Așezat, modest, se impune prin bun-simț și prin calmul valorilor pe care le întrupează ca om politic și demnitar. Cred că nu voi risca prea mult dacă afirm că Virgil Popescu profilează tipul „românului de ispravă” pus în funcții ministeriale.
Marcel Vela, ministrul de interne, își învață din mers rolul de comunicator cu încă multe poticneli în transmiterea și lectura ordinelor militare, dar care este mult mai coerent în comunicarea liberă, orală. Are nevoie de expresivitate și de exercițiu în discursul ministerial. Probabil că în calitatea sa de fost primar municipal și ulterior de parlamentar, nu a exersat într-o măsură suficientă elementele de bază ale rostirii publice. Nu a băgat de seamă că puterea politică este alimentată în mod esențial de puterea cuvântului, de performanța în comunicare și persuasiune. Este un ministru responsabil și determinat cu mari răspunderi în perioada epidemică, pe care le îndeplinește meritoriu și dedicat. Este de reținut un aspect deloc de neglijat și anume că în comunicările sale se simte o anumită teamă sau inhibiție provocate de faptul că are un corp de subordonați ce formează unitățile de forță (Poliție, Jandarmerie, trupe speciale și de intervenții, servicii de informații), aspect sesizabil și la alți miniștri civili din guvernele anterioare. Aceste temeri și rețineri sunt probabil prevenitoare în eventualitatea sabotării din interior a ministeriatului său de niște pretorieni la care viclenia, șantajul, capcanele, loviturile nu le sunt străine, toate dobândite dintr-o cultură milițienească și securistă, încă puternic remanentă din anii comunismului. Ca toți ceilalți miniștri anteriori, rostirea sa publică este plină de accente paternaliste și proteguitoare față de polițiști, tocmai ca prin „purtare de grijă” să evite eventuale sabotaje din interiorul ... internelor. Acești polițiști și-au ales câțiva lideri sindicali nărăviți în rele și în conspirații. Este deosebit de grea și pe alocuri imposibilă tranziția de la milițian la polițist, chiar și atunci când vedem împăciuitor și cu blândețe că polițiștii fac daruri de garoafe și trandafiri șoferițelor în ziua de 8 martie. Îmi revine irepresibil în memorie zicala antică „mă tem de greci chiar și atunci când fac daruri”.
Bogdan Despescu, adjunctul de la interne, evidențiază o comunicare sacadată, de tip cazon, lasă impresia de elev scos la tablă, are un puternic autocontrol specific uniformei și un limbaj de lemn specific tot aceleiași uniforme. Are o rostire strânsă, concentrată, rezultat al particularităților formative și cvazi-intelectuale ale prestațiilor didactice ale profesorilor ofițeri de la Academia de Poliție, unde, cândva, a fost șef generalul Pavel Abraham, care ulterior s-a improvizat pe sine ca avocat infatuat și frecvent consultat în diferite „chestii” de televiziuni pe măsură.
Raed Arafat, celălalt sfetnic și dregător din vârful MAI, își dublează competențele și meritele cu un limbaj coerent bine stăpânit, dar care mai nou își adjudecă o anumită sfătoșenie prea apăsată, cu certitudini afirmate destul de des în supralicitarea premiantă a rolului corpului de intervenții de urgență. Acest tip de certitudini și de sfătoșenie îi conferă, peste măsură, figura unui personaj indispensabil și de neînlocuit, chiar în condițiile în care lumea îi recunoaște meritele și pasiunea pentru rolul și rostul lui în serviciul de urgență al țării.
Nelu Tătaru este un ministru cu o retorică și o comunicare convingătoare. Intervențiile și declarațiile lui sunt urmărite cu sufletul la gură de către societatea românească izolată de criza epidemică, ele sunt bine documentate și rațional construite. Are și el un limbaj repezit, dar cu siguranță din cauza stării de urgență și a multiplelor situații de criză spitalicească pe care trebuie să le rezolve din mers. Probabil că din cauza acestei stări de alertă comunicațională și situațională uneori a gafat, dar și din cauza șuierelor seducătoare ale unor „sirene” din sistemul medical, dacă ne gândim la proiectul discriminării bătrânilor în procesul de izolare și carantină. La solicitările multiple și excesive la care este supus răspunde cu o reală deschidere și solicitudine transmițând încredere și sentimentul că te poți baza pe acest ministru. Este bine receptat în spațiul public este un om politic venit „de-acasă”, adică realizat în propria meserie de medic și care are toate șansele de a se ridica încet și sigur la ipostaza bărbatului de stat.
Lucian Bode, un om politic provenit din băsismul zgomotos și atotputernic de odinioară, cu ascendențe în sindicalismul politizat și reactiv, are o comunicare publică în care se livrează ca stăpân pe sine, ipostază specifică școlii politice portocalii. Este așezat cu măsură pe vorbele pe care le rostește și pare un ardelean sârguincios. Nu-și poate ascunde pe alocuri anumite goluri de ... aer care, în mod obișnuit, apar atunci când dorești cu „tătă sâla” să devii ministru. Este în conexiune cu așteptările curente și urgente ale postului, iar prin seriozitatea de care dă dovadă, poate fi un ministru providențial al transporturilor, mai exact al ... autostrăzilor construite și date în folosință.
Violeta Alexandru este un ministru cu o retorică inteligent elaborată, rezultat și al unei experiențe sau al unui rulaj pe teritoriul comunicării publice. Cred că stăpânește și arta polemicii, dar în care nu și-a dat drumul încă. De exemplu, l-ar putea bate ușor cu un knock-out, încă din prima repriză, pe omniprezentul, „priceputul”, „mult-școlitul” pesedist, Marius Budăi, fost ministru al muncii, persistent în aparițiile televizoriste, cu o impertinență blândă, recitată în limbajul molcom moldav, crezându-se un expert unic al pensiilor și salariilor. Ceea ce nu înțeleg în cazul doamnei ministru al muncii este postura excesiv de supusă și politicoasă atunci când, la începutul diverselor ședințe de guvern, se adresează premierului în maniera următoare: „stimate domnule prim-ministru, cu respect vă rog să îmi permiteți să propun respectuos introducerea pe ordinea de zi a ședinței a proiectului de hotărâre x, y, z, pe care cu respect vă rog să o aprobați etc.” Această postură „îngenuncheată” în fața mandarinului guvernamental nu vă stă bine, doamnă ministru, mai ales că dețineți un rezervor de calități și competențe meritorii. Sunteți curajoasă și dispusă să vă aruncați în lupta politică și, tocmai de aceea, nu înțeleg de ce vă topiți în prosternare, precum la curtea levantină, în fața celui care stă în latura ... scurtă a mesei lungi guvernamentale.
Costel Alexe, ministrul mediului, are o comunicare corectă aparent decisivă și ... decizională. Ca universitar are rulajul argumentării, iar ca lider politic local și regional al PNL are îndrăzneala celui care „face cărțile” și la propriu și la figurat. Când o are de înfruntat în mod rezistent pe „armazoanca”- primar al Bucureștiului pe chestiuni de poluare, devine mai retractil și mai risipitor de vorbe. Oricum, are exprimările bine asumate ale unui tânăr universitar angajat politic, aspect ce este de apreciat, mai ales când majoritatea tinerilor universitari se ascund, se repliază într-o falsă cumințenie și obiectivism academic.
Marcel Boloș, coechipier de astă-dată în guvernul Orban, dar care a jucat și în alte echipe guvernamentale în linia secundă, are o comunicare specifică demnitarului cu multe certitudini. Liniar, curgător în rostire transmite impresia că își apără în permanență locul ministerial pe care și l-a dorit și care ar trebui să fie de lungimea și persistența unei întregi biografii. Are o voce molcomă, lâncedă, la ralanti, astfel încât îți creează senzația că dintr-un moment într-altul se oprește motorul vorbirii.
Adrian Oros, ministrul agriculturii, coerent și convingător în intervențiile sale publice, este susținut în aceste ieșiri publice de competențele specifice unui cadru universitar angajat în politica de partid. Are o comunicare așezată, deloc stridentă, ce transmite mesaje tonice, emană curaj și evidențiază că este dispus confruntărilor și depășirii dificultăților și dilemelor precum exportul de produse agricole sau deschiderea piețelor agro-alimentare în condiții de epidemie.
Monica Anisie, ministrul educației, dedicată fotoliului ministerial, este sârguincioasă, uneori peste măsura competențelor ministeriale, dacă ne gândim la controlul și inspecția inopinată și bățoasă în școli și la lecții, fiind în totală contradicție cu vizita de odinioară a ministrului instrucției discret și cumpătat, din schița literară „Domnu Trandafir” de M. Sadoveanu. Este dispusă strădaniilor postului, dar are o comunicare și o viziune specifice dascălului ajuns inspector școlar, sau îndrumător metodic. Îi va fi greu să-și depășească aceste habitudini și să se ridice la un standard ministerial. Extrasă din proximitatea proiectului „România educată” al președintelui Iohannis, are enunțuri cu o stilistică eminamente didactică. Are o voce înaltă, pe alocuri involuntar răstită, specifică profesoarei de la catedră care vorbește cu glas tare pentru a fi auzită și de „caracuda” de elevi rebeli sau neastâmpărați din fundul clasei. Nu are inflexiuni în rostirea agățată din spatele catedrei și ideile nu prea domină comunicarea, ci invers. Se știe că, de cele mai multe ori, vocea înaltă și răstită alungă sau sperie ideile.
Bogdan Aurescu, ministrul de externe, are o comunicare greu de particularizat. Vorbirea acestuia reproduce o anumită cumințenie și etichetă diplomatică constrânsă de împrejurări și interese voit tainice, cu o sintaxă elaborată și controlată de serviciile dedicate intereselor de stat. Totuși, actualul ministru s-a văzut în comunicare, în sensul constrângerilor acestei sintaxe diplomatice, pe un portativ marin (procesul internațional cu Insula Șerpilor), pe un portativ pe uscat (consilier prezidențial în chestiuni externe) și pe un portativ aerian (preocupările ministrului de a-i repatria pe românii de peste hotare pe calea aerului în aceste zile de pandemie).
Am impresia că o figură oarecum ciudată o face în planul comunicării ministrul justiției, Cătălin Predoiu. Rezervat, cu o etalare permanentă de superioritate în comportament și comunicare, primul jurist al țării pare să se poziționeze excentric față de actualul guvern, dar într-o așteptare misterioasă, ceea ce smnifică lipsa de aderență și adecvare la actuala echipă a executivului. Probabil că, frământat de mari frustrări consumate vanitos, inexplicabile de altfel, fiind cunoscut drept un liberal cu „geometrie variabilă”, Cătălin Predoiu nu a punctat nici înainte de declanșarea epidemiei în ceea ce privește decizia și comunicarea deschisă și răspicată și nici acum, în perioadă epidemică, decât cu o mică excepție în care a relatat situația contaminării cu COVID-19 a unor lucrătoare din minister. Zgârcit, dar „superior” în rarele comunicări și ieșiri publice, retras în sediul ministerial probabil cu gândul să se ... retranșeze în așteptarea unei lansări spre poziții mai înalte în acord cu propriile vanități, ministrul Predoiu rămâne misterios și „rece” în atmosfera febrilă a guvernului din perioada epidemiei.
Ministrul culturii, Bogdan Gheorghiu, este și el mai retras în comunicarea publică, după ce s-a pârlit de câteva ori la rampă. Această tăcere „rezervată” apare cu atât mai surprinzătoare cu cât el a fost un manager al postului OTV din Suceva, post deosebit de lătrător acum câțiva ani, zgomotos, curajos și răzbătător în receptarea publică, post TV ce a făcut un partid de plezneală și care, din nefericire, a hipnotizat, sau mai actual spus, a virusat un electorat precar, dar consistent. Repliat în propria chilie ministerială, Bogdan Gheorghiu, deși a fost destinat expunerii publice, el fiind actor la „bază”, pare mai degrabă sfios decât expansiv și teatral. Pe de altă parte, cred că îi este dificil să gestioneze „terapiile culturale” de care societatea românească ar avea nevoie. S-ar putea totuși ca surprizele benefice și meritorii ale activității sale să-și arate cândva roadele. Sper că actualul ministru al culturii să nu cadă în genealogii actoricești cu descendențe ministeriale, precum în „modestia” vanitoasă și narcisistă a unui fost ministru al culturii, actorul Mircea Diaconu, dar nici să cadă în încăpățânarea managerială egomaniacă, precum cea reprezentată de ministrul-actor care poate fi eternizat la nevoie și ca actor-ministru, cum este Ion Caramitru. Poate că, mai retras și mai modest, cu achiziții de competență atent dobândite, să-și bifeze merite și realizări.
Câmpul cu multe denivelări și gropi, uneori cu itinerarii pe contrasens ale comunicării ministeriale pare să fie asanat de ieșirile, mesajele, comunicatele și conferințele de presă ale președintelui Iohannis. Prezența sa în spațiul comunicării publice în lunile de epidemie au fost remarcate ca fiind corecte, oportune și ritmice, în funcție de așteptările corpului social. Încurajator și tonic, dar și exigent și dedicat, mesajul prezidențial a fost întotdeauna concis și punctual. Președintele și-a asumat rolul principal de comunicator public în mod strategic și în consonanță cu așteptările lumii înspăimântate și deznădăjduite care a așteptat cuvintele, gândurile și deciziile celui mai puternic om din stat. Preocupat de soarta țării și a poporului său, președintele s-a aflat de multe ori într-o solitudine comunicațională, dar mai ales decizională, în situații limită care sunt totodată și situații exclusive prin care se validează conducătorul și bărbatul de stat. K. Iohannis a vorbit mai mult decât în tot mandatul său anterior pentru că a simțit nevoia să vorbească acum și nu să se risipească tot timpul în vorbe precum antecesorul său, lătrător în vremea funcției de președinte, dar și acum un clănțău înveninat și viclean pe care nu poate să îl scoată deocamdată nimeni din priză. Băsescu a vorbit în fiecare zi, în fiecare moment fiind, în românește spus, o „lingură în fiecare zeamă”. În comparație cu Băsescu, ieșirile dese ale președintelui Iohannis în spațiul comunicării publice au fost necesare, potrivite și responsabile. Am remarcat în stilistica și în conținutul mesajelor sale o anumită schimbare, adică au apărut frecvent inflexiuni și tonalități sensibile, afectuoase, de situare a președintelui în proximitate sufletească cu poporul și societatea românească. El a demonstrat că este convins că poporul român, din care face parte în mod deplin și înalt, este un popor ușor de iubit.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
La a doua privire putem admite, totuși, că e posibil să asistăm la degradarea unui caracter - și asta ar fi păcat. Excesiva politețe și supunere a doamnei Alexandru dau de gândit. Ceva în atitudinea premierului trebuie să le fi atras. Acel ceva trebuie controlat, pentru că nu e ok ca o femeie (oricare, de altfel) și o profesionistă ca ministrul Muncii să fie adusă în situația de a se purta astfel.