foto Alex Nicodim / AFP / Profimedia
Decembrie 2024. O dată memorabilă în istoria României moderne. Nu pentru că am descoperit leacul cancerului sau am trimis primul român pe Marte - n-am ajuns chiar acolo. Ci pentru că, în doar câteva săptămâni, am devenit cu toții experți în geopolitică, algoritmi, propagandă și război hibrid.
Expertiza noastră colectivă s-a aprofundat și mai mult în mai 2025. Peste noapte, fiecare cetățean cu acces la internet s-a transformat într-un analist de intelligence mai priceput decât cei de la Langley și Thames House la un loc.
Bătrâna doamnă Marioara de la doi, care până acum o lună îl întreba pe nepot cum să deschidă “feisbucul”, acum explică cu lux de amănunte cum funcționează fermele de troll-i din Sankt Petersburg. Nea Costel de la magazin, cel care încă folosește Nokia 3310, a devenit brusc expert în manipularea algoritmilor TikTok. Iar verișoara Ioana, cea care anul trecut credea că 5G-ul ne controlează mințile, acum demontează cu nonșalanță teoriile conspirației altora, explicând condescendent diferența dintre dezinformare și „misinformare”.
Fenomenul este atât de răspândit încât, dacă ar fi să credem fiecare postare de pe social media, România ar trebui să aibă cel puțin 19 milioane de experți în știri false, toți absolut convinși că doar ei dețin adevărul absolut și că restul sunt, evident, manipulați.
Efectul Dunning-Kruger sau De ce șoferii începători se cred piloți de Formula 1
Înainte să râdem prea tare de vecini, hai să înțelegem cu toții ce se întâmplă. În 1999, doi psihologi simpatici, David Dunning și Justin Kruger, au descoperit ceva ce probabil știam cu toții, dar nu aveam cuvinte pentru el: cu cât știi mai puține despre un subiect, cu atât ești mai încrezător că îl stăpânești perfect.
E ca atunci când înveți să conduci. Îți amintești prima săptămână după ce ai luat permisul? Erai super încrezător, schimbai vitezele cu eleganța unui maestru, luai curbele ca la formula 1 și îi judecai aspru pe toți ceilalți șoferi “incompetenți”. Apoi, după câteva luni și poate o oglindă ruptă în parcare, ai început să realizezi că poate, doar poate, mai ai câte ceva de învățat.
Același lucru se întâmplă cu orice domeniu nou. Prima dată când înveți să gătești, după ce ai reușit să faci o omletă fără să arzi tigaia, ești gata să deschizi restaurant. După ce citești prima carte despre investiții, ești următorul Warren Buffett. După ce vezi trei documentare despre Roma Antică, ești istoric.
Problema apare când acest efect psihologic perfect normal întâlnește era digitală. Dacă înainte îți exprimai expertiza proaspăt dobândită doar în cercul familiei (și ei te tolerau, pentru că te iubesc), acum ai la dispoziție o audiență potențial infinită. Și mai grav, găsești instant alte mii de “experți” ca tine care îți validează părerile.
Simptomele în campania electorală: “Eu nu mă las manipulat!”
Recunoașteți fraza? “Pe mine nu mă manipulează nimeni! Eu gândesc cu capul meu!” Paradoxal, cei care o repetă cel mai des sunt exact cei care distribuie compulsiv orice material care le confirmă convingerile preexistente.
E fascinant cum funcționează. Același om care proclamă că nu se lasă prostit de media tradițională va crede orbește într-un video făcut de un tip într-un beci cu un microfon de 50 de lei, doar pentru că tipul “spune lucrurilor pe nume” și “nu e cumpărat de sistem”.
La ultima campanie electorală, am asistat la un spectacol de proporții epice. Oameni care nu știau să pronunțe “geopolitică” în octombrie au devenit experți în doctrine militare până în noiembrie. Oameni care nu știau ce-i aia o integrală deveniseră experți în olimpiade la matematică.
Distribuțiile pe social media au atins cote paroxistice. „Distribuit urgent!”, „Adevărul pe care nu vor să-l știi!” urmat de un video (de preferință scurt) în care cineva explică cum totul este o conspirație mondială, de la prețul pâinii până la forma norilor. Și vai de cel care îndrăznea să pună întrebări! Era imediat catalogat drept “oaie”, “manipulat”, “vândut”, sau preferatul meu personal: “nu vezi ce se întâmplă?!”
Galeria personajelor: O comedie involuntară
Cu precizarea că ceea ce urmează este un pamflet și orice asemănare cu persoane reale e pur întâmplătoare, voi descrie succint doar câteva tipologii de experți instant observați:
Analistul de pe canapea, cunoscut înainte drept unchiul Nae care se uita la meciuri cu berea în mână. Acum analizează mișcări geopolitice complexe cu aceeași siguranță cu care comenta penalty-urile. Știe foarte bine istoricul relațiilor cu SUA și este convins că Europa nu ne vrea binele. “E clar ce se întâmplă”, începe el fiecare analiză, deși singura lui sursă sunt videoclipuri de pe YouTube cu titluri în caps lock.
Istoricul de Facebook, vărul care până ieri nu știa în ce an s-au unit românii sau ce țări ne sunt vecine, dar acum citează din cronici medievale (găsite pe grupuri dubioase) și explică cum istoria pe care am învățat-o la școală e complet falsă. El a descoperit “adevărata istorie” în postări de 500 de cuvinte însoțite de hărți generate cu AI.
Analistul de geostrategie – contabilul firmei care până mai ieri credea că NATO e o marcă de ceasuri fancy, acum este expert în Articolul 5.
Matematicianul de cafenea, vechiul nostru prieten care nu-și putea calcula corect restul la piață, dar acum cunoaște toți olimpicii la matematică din istorie. Explică sigur pe el cum funcționează sistemul bancar european. El folosește termeni pe care i-a auzit într-un podcast și îi repetă cu convingerea unui laureat Nobel.
Expertul în valori europene – fostul coleg de facultate, care confundă încă Consiliul European cu Consiliul Europei, dar acum citează din acquis-ul comunitar cu convingerea absolută că „Europa” funcționează perfect.
Expertul în 5G și modificări climatice, care vindea mai ieri telefoane la magazin, acum este specialist în unde electromagnetice și modificări climatice. El știe exact cum “ei” ne controlează prin tehnologie, iar modificările climatice sunt o „vrăjeală” nedemonstrată, deși încă îi cere nepoatei să-i seteze alarma pe telefon. Postările lui conțin întotdeauna cel puțin trei puncte de exclamare și încep invariabil cu “trezirea!”
Decodificatorul de semne oculte, doamna de la Asociație care acum vede simboluri masonice în siglele companiilor și mesaje subliminale în reclamele la detergenți. Ea a descoperit conexiuni pe care nici Dan Brown nu le-ar fi imaginat. Numărul 23 apare undeva? Conspirație. Triunghi pe o clădire? Illuminati. Ochiul de pe bancnota de un dolar? Nu mai e nevoie de explicații.
Curba competenței: De la “știu tot” la “hmm, poate ar trebui să citesc mai mult”
Figură 1 - Efectul Dunning-Kruger (generată cu AI)
Există o curbă fascinantă în procesul de învățare (vezi imaginea care ilustrează articolul), și efectul Dunning-Kruger o ilustrează perfect. La început, când abia ai descoperit un domeniu, încrederea ta e pe culmile Himalayei. Știi tot, înțelegi tot, poți explica tot. Ești pe ceea ce psihologii numesc afectuos “Muntele Prostiei” - nu e o insultă, toți trecem pe acolo.
Pe măsură ce înveți mai mult, realizezi câte nu știi. Încrederea se prăbușește spectaculos în “Valea Disperării”. E momentul când realizezi că lucrurile sunt mult mai complexe decât părea la prima vedere. Că poate, doar poate, experții aceia pe care îi consideri “vânduți” chiar știu câte ceva după 20 de ani de studiu.
Apoi, încet-încet, pe măsură ce acumulezi cunoștințe reale, urci “Panta Iluminării”. Înveți să spui “nu știu” fără să te simți prost. Înveți să pui întrebări în loc să dai răspunsuri. Înveți că adevărata înțelepciune vine cu modestie.
În contextul alegerilor din 2024-2025, am avut o națiune întreagă aglomerată pe Muntele Prostiei, fiecare convins că deține adevărul suprem. În realitate au fost manipulări grosolane în ambele tabere, amplificate paroxistic, iar cei care încercau să sugereze că poate lucrurile sunt mai nuanțate erau imediat aruncați în Valea Disperării de mulțimea furioasă.
Paradoxul încrederii: De ce cei mai zgomotoși știu cel mai puțin?
E un fenomen bizar, dar universal: cu cât cineva e mai vocal și mai categoric în afirmații, cu atât e mai probabil să nu aibă habar despre ce vorbește. Experții adevărați, cei care au petrecut ani studiind un domeniu, sunt de obicei mult mai precauți în afirmații. Folosesc des expresii ca “din câte știm până acum”, “evidențele sugerează că”, “e posibil ca”.
Între timp, expertul de Facebook care a aflat ieri despre subiect va declara categoric: “E CLAR CĂ”, “TOATĂ LUMEA ȘTIE CĂ”, “DOAR PROȘTII NU VĂD CĂ”.
În această campanie, am avut parte de o inflație masivă de certitudini absolute. Oameni care nu puteau localiza Ucraina pe hartă acum doi ani explicau cu lux de amănunte strategiile NATO. Persoane care nu știau ce e aia un algoritm înainte de TikTok, acum erau specialiști în manipulare digitală.
Cei mai tăcuți erau, paradoxal, cei care chiar aveau ceva expertiză în domeniu. Un prieten care lucrează în cyber security mi-a spus: “Cu cât aflu mai multe despre cum funcționează cu adevărat lucrurile astea, cu atât îmi dau seama cât de puțin înțeleg. Dar încearcă să explici asta cuiva care a văzut trei videoclipuri și e convins că a descoperit Sfântul Graal.”
Fenomenul cascadei: Cum devine un fake-news “adevăr ABSOLUT” în 48 de ore
Să urmărim traiectoria unei informații false tipice:
Ora 0: Cineva postează o speculație vagă: “Am auzit că poate…”
Ora 2: Altcineva preia, elimină “poate”: “Se pare că…”
Ora 6: A treia persoană transformă în certitudine: “Știați că…?”
Ora 12: Apare primul video emotional: “Șocant! Ce ascund autoritățile!”
Ora 24: Informația e preluată de grupuri mari, cu mii de distribuiri
Ora 36: Oameni respectabili încep să o creadă: “Dacă atâția spun, ceva trebuie să fie”
Ora 48: Devine “adevăr absolut”: “Toată lumea știe că…”
În această campanie, am văzut acest pattern repetându-se obsesiv în ambele „tabere”. Cei care încercau să fie mai echilibrați, să verifice informația la sursă erau etichetați rapid fie ca “suveraniști”, fie ca “oamenii sistemului” în funcție de ce „fake news” puneau în discuție.
Un caz emblematic: o poză cu o clădire din București a devenit “dovada” unei conspirații majore. În 48 de ore, mii de oameni jurau că au văzut cu ochii lor activități suspecte acolo, deși majoritatea nici nu trecuseră vreodată prin zonă. Când cineva a demonstrat că e doar sediul unei firme de contabilitate, răspunsul a fost: “Asta vor ei să crezi!”
Ce putem învăța din această experiență colectivă?
După ce trecem de faza de râs nervos și realizăm că am fost cu toții, într-o măsură sau alta, victime ale efectului Dunning-Kruger, poate ar fi momentul să tragem câteva concluzii constructive.
În primul rând, ar trebui să acceptăm că nimeni nu e imun. Toți avem domenii în care supraestimăm competența noastră. Poate nu geopolitica sau matematica, poate e altceva - medicina, educația copiilor, investițiile, fotbalul. Recunoașterea acestei vulnerabilități universale e primul pas spre înțelepciune.
În al doilea rând, diversitatea surselor contează enorm. Dacă toată informația ta vine din aceeași bulă de social media (Facebook și TikTok), ești ca un om care mănâncă doar cartofi prăjiți și se miră de ce nu se simte bine. Dieta informațională diversificată e la fel de importantă ca cea alimentară.
În al treilea rând, e OK să nu ai părere despre tot. Într-o lume care ne cere constant să luăm poziție, să fim “de-o parte sau de alta”, a spune “nu știu suficient despre asta ca să am o opinie informată” e un act de curaj intelectual.
Cum să recunoști când ești pe Muntele Prostiei și cum să cobori cu grație
Iată câteva semne că s-ar putea să fi urcat din greșeală pe Muntele Prostiei:
Te trezești explicând cu siguranță absolută subiecte despre care ai aflat săptămâna trecută. Folosești des expresii ca “e evident că”, “oricine poate vedea că”, “doar proștii nu înțeleg că”. Când cineva îți pune o întrebare la care nu știi răspunsul, în loc să spui “nu știu”, inventezi o explicație care sună plauzibil. Te enervezi când cineva îți cere surse sau dovezi - “caută singur, nu sunt profesorul tău!” Ai început să crezi că toți experții dintr-un domeniu se înșală sau mint, iar tu ai descoperit adevărul.
Dacă te recunoști, nu dispera! Toți am fost acolo. Coborârea de pe munte nu e un eșec, e un semn de maturitate intelectuală. Începe cu întrebări simple: “Ce anume știu sigur despre asta? Care sunt sursele mele? Am căutat și perspective contrare?”
Problema e că avem o tendință naturală să căutăm informații care ne confirmă părerile deja existente. E reconfortant să citești articole care îți spun că ai dreptate, să urmărești oameni care gândesc ca tine, să distribui materiale care îți validează viziunea despre lume. Psihologii numesc asta "bias de confirmare" și e la fel de natural ca și dorința de dulce - creierul nostru primește o mică recompensă de dopamină când găsește informații care se potrivesc cu ceea ce credem deja. E ca și cum ai mânca doar ciocolată pentru că îți place gustul, ignorând complet legumele.
Și mai grav devine când începem să eliminăm activ vocile care ne contrazic. Nu vorbesc aici despre troll-i sau despre cei care folosesc un limbaj injurios - aceștia merită blocați fără ezitare. Mă refer la momentul când dăm unfollow sau block cuiva doar pentru că a pus sub semnul întrebării o idee de-a noastră, când ștergem din lista de prieteni pe cei care votează altfel, când refuzăm să mai vorbim cu rude care au opinii politice diferite. În acest fel, încet-încet, construim în jurul nostru o cameră de ecou perfectă unde toți sunt de acord cu noi, toți aplaudă ce spunem, toți confirmă că avem dreptate. E confortabil, dar e și periculos - ajungem să trăim într-o realitate paralelă unde părerile noastre nu mai sunt niciodată testate sau nuanțate.
Ironia e că tocmai în perioada asta de maximă conectivitate tehnologică am reușit să ne izolăm mai mult ca niciodată în bule informaționale. Algoritmii ne ajută, servind exact ce vrem să auzim, amplificând prejudecățile în loc să le combată.
La aceste alegeri, am văzut cum două jumătăți de țară trăiau în realități complet diferite, fiecare convinsă că cealaltă e complet dezinformată. Fiecare tabără avea „experți” proprii, propriile surse „de încredere”, propria versiune a adevărului. Și nimeni nu mai asculta pe nimeni.
Un exercițiu util: alege un subiect despre care ești foarte sigur și caută intenționat argumente contrare. Nu ca să le adopți neapărat, ci ca să înțelegi de ce oameni inteligenți pot avea păreri diferite. E uimitor cât de mult se nuanțează lucrurile când faci asta.
Epilog optimist: Poate că nu suntem toți experți, dar măcar am învățat ceva
Haosul electoral prin care am trecut ne-au oferit, dacă nimic altceva, o lecție valoroasă despre natura umană. Am văzut cum oameni educați, inteligenți, bine intenționați pot cădea în capcana supra-încrederii cognitive. Am văzut cum certitudinile absolute pot diviza familii și prietenii.
Dar am văzut și cum, încet-încet, unii au început să-și pună întrebări, să devină mai nuanțați, să coboare de pe munte.
Nu vom deveni niciodată o națiune de milioane de experți autentici nici în matematică și nici în geopolitică. Dar dacă măcar câțiva dintre noi am învățat să fim mai umili în fața complexității lumii, să punem întrebări înainte să dăm răspunsuri, să acceptăm că “nu știu” e uneori cel mai înțelept răspuns - atunci toată această comedie cosmică nu a fost în zadar.
Până la urmă, efectul Dunning-Kruger nu e o condamnare, e o hartă. Ne arată unde suntem și încotro putem merge. Iar drumul de la Muntele Prostiei spre Platoul Înțelepciunii trece, invariabil, prin Valea Umilinței. E un drum pe care merită să-l parcurgem, chiar dacă uneori e mai confortabil să rămânem pe munte, convinși că vedem totul de acolo de sus.
Așa că data viitoare când simțiți impulsul să explicați lumea după trei videoclipuri pe TikTok, amintiți-vă: toți suntem experți în ceva, dar nimeni nu e expert în toate. Și asta e perfect OK. Ba chiar e foarte uman.
Pentru că, să fim serioși, dacă am ști cu toții totul despre toate, ce rost ar mai avea conversațiile la bere?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.