Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Cum am descoperit jazzul. Și cum m-am îndrăgostit de el, într-o zi, în parc

Jazz in the park 2017

La noi în familie muzica nu era tare prezentă. Ai mei nu mergeau la concerte, nu făceau audiții sau seri de muzică în familie, nici nu se prea asculta muzică acasă. Nici bună, nici proastă. Nu aveam vreun influencer printre prieteni sau rude care să mă facă să prind drag de vreun stil muzical. Eram pasionată de radio (studiam jurnalismul), așadar ascultam multe posturi de radio, tocmai pentru a deprinde esența știrii, intonația, vocea și gravitatea știristului. Care atunci îmi lipseau, toate, cu desăvârșire.

Cum nu aveam neapărat un stil muzical preferat, eram ceea ce se numește un ascultător de “toate genurile”. Dar fără să mă dau în vânt după vreunul. Dacă ar fi trebuit să aleg piesele favorite și să le pun într-o listă, ar fi reieșit atunci că îmi place rock-ul, dar în mod cert nu eram o rockeriță.

Jazzul l-am descoperit cu adevărat mulți ani mai târziu, într-o zi în parc. Era ediția a doua a festivalului Jazz in the Park, la Cluj. Eu eram deja jurnalist radio și făceam reportaje despre festival. Și mă pierdeam prin mulțime, printre hamace, beanbaguri, scene, acorduri, muzică, artiști, oameni veseli și zâmbitori.

Toți veneau să descopere muzica (jazz, dar și alte stiluri), să asculte artiști – mulți dintre ei pe care nu aveau unde să-i audă live la noi în țară – și toate astea în parc, printre copaci, iarbă și multă culoare. Și la un eveniment cu intrare liberă. A fost prima revelație muzicală pe care am avut-o, căci jazz mai ascultasem și înainte, dar fără să mă prindă în așa hal. 

Ascultasem jazz în săli de concerte, pe net sau la diverse evenimente. Niciodată însă până atunci nu am putut să spun că înțeleg stilul ăsta, că l-aș asculta oricând și că, da, îmi produce o stare pe care vreau să o repet oricând, și când nu sunt în parc, și când nu e festival.

Era ceva mai mult decât muzica, era tot contextul în care ascultam trupele acelea, atmosfera creată și toată bucuria din jur care mă făcea să…să mă îndrăgostesc. Să iubesc un stil muzical care mustea de improvizație și creativitate, dar să mă îndrăgostesc și un concept de eveniment care mă ajuta să descopăr și să mă descopăr. De atunci mi-a rămas dorința asta de a-i face și pe alții să descopere muzica așa cum am făcut-o eu, într-o zi de vară, în parc, la Cluj. Venisem să fac un reportaj, dar am plecat acasă cu mult mai mult decât un reportaj. Și cred că nu întâmplător sunt azi parte din echipa de organizare a festivalului.

De atunci și până acum am devenit o adevărată “exploratoare” de muzică. Și am început să înțeleg tot mai bine ce îmi place și de ce, am continuat să caut și să-mi doresc mai mult. 

N-am putut niciodată iubi ceva ce nu cunoșteam, ce nu înțelegeam sau ceva ce nu mă reprezenta. Tocmai de aceea scoaterea culturii, a muzicii și, în mod particular, a jazzului în stradă, în parcuri și în alte locuri unde oricine are acces mi se părea atunci și mi se pare și acum o idee excelentă. Și așa pare să fie de câțiva ani buni, căci oamenii care te ascultă în parc, la un eveniment cu intrare liberă, sunt cei care mâine pot fi pasionați de stilul pe care l-au descoperit cu ajutorul tău. Pe ei îi vei regăsi, mai apoi, și la concerte fancy în săli de spectacole. N-aș fi ajuns să iubesc jazzul dacă el nu-mi era prezentat într-o formă extrem de prietenoasă, neconvențională, deschisă și fără restricții. Acum da, acum sunt pregătită și pentru concerte la care “’ținuta e obligatorie”, în care trebuie să fiu atentă să stau picior peste picior și să răspund cuviincios dacă cineva mă întreabă dacă e liber locul de lângă mine.

30 aprilie e Ziua Internațională a Jazzului și, deși eu am descoperit jazzul în iunie, sărbătoresc ziua asta pentru că e legată de ceva ce mă reprezintă. Din acea zi de iunie descopăr jazzul în fiecare zi, iar de doi ani sunt în program intensiv și nu doar în descopăr, ci îl și promovez. În toată țara, cu fiecare ocazie cu care pot. Vara asta te aștept printre hamace, scene, copaci, pături, zone de joacă și de relaxare împreună cu peste 100 de artiști ce merită (re)descoperiți, la 7 zile de Jazz in the Park (26 iunie-2 iulie 2017). Cu badge-ul de staff la gât, o să te salut și o să mă bucur să-ți văd reacțiile de bucurie la concertele din parc, de pe malul Someșului, din săli și de pe străzile din oraș.

La mulți ani, iubitori ai muzicii jazz! 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Poate
    pentru ca acolo, in parc,oamenii percep altfel muzica de jazz.Ca pe o mina a naturii care se intinde si le mingiie sufletul.
    • Like 0


Îți recomandăm

”Cravata galbenă”

”Cravata galbenă”, filmul regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui dirijor, Sergiu Celibidache, este o biografie cinematografică și, în același timp, o confesiune; o ”partitură” a memoriei naționale scrisă cu ”notele” unui destin încercat. Dincolo de cronologia unei vieți extraordinare, filmul este o introspecție despre libertate și identitate și despre România care a dăruit lumii figuri emblematice și genii; dar pe care nu a prea știut să le păstreze acasă.

Citește mai mult

Transformare digitală

Digitalizarea în România avansează cu viteze diferite în sectorul public și cel privat. Firmele private în special din industriile bancară, sănătate sau retail au fost forțate de împrejurări concurența acerbă să se transforme digital, dar instituțiile de stat sunt încă prinse în inerția birocrației și lipsa de viziune strategică. În mediul privat, digitalizarea nu mai este un moft, ci o necesitate pentru scalare și eficiență. În sistemul public lipsa bugetelor multianuale și absența ownership-ului fac implementarea proiectelor de IT un proces greoi sau chiar eșuează (foto: Shutterstock).

Citește mai mult