De ce tace Patriarhul

Foto: Inquam Photos

Sper din toată inima ca, în al treisprezecelea ceas, Patriarhul Daniel Ciobotea să aibă curajul și să le ceară deschis credincioșilor ortodocși pe care-i păstorește să se vaccineze. Pentru că aceasta e singura cale, în ordinea lumească a lucrurilor, spre stingerea incendiului în care ne aflăm. Instituția pe care o conduce are existență mundană și responsabilitate deopotrivă mundană și ultramundană. 

La capitolul responsabilității ultramundane nu avem a ne pronunța noi, enoriașii. Dumnezeu știe cu adevărat să discearnă vinovățiile de merite. Dar în ordinea mundană a lucrurilor cred că puțin curaj nu a omorât pe nimeni.

Am de mulți ani senzația că, în gesturile Patriarhului, criteriile lumii acesteia au fost preponderente. O excesivă precauție nu a condus decât la un lung șir de mușamalizări și de reculuri. De fapt, în afara zidirii din Dealul Spirii, esența patriarhatului părintelui Daniel Ciobotea pare să fie eschiva, fuga, indecizia, lucrul pe jumătate făcut.

Am sperat, la întronizarea lui, că, om de cultură teologică fiind, va reforma exemplar învățământul teologic ortodox și că va face din Facultatea de Teologie din București un exemplu de școală, după modelul celor pe care le-a frecventat în Occident. De paisprezece ani nu s-a întâmplat nimic semnificativ în această privință, calitatea învățământului teologic ortodox fiind, din punct de vedere cultural, intelectual, științific, la pământ. Impostura, incultura, lipsa de curiozitate intelectuală și, pe alocuri, inumanitatea continuă să zavistuiască facultatea cu pricina, care continuă jalnica tradiție pe care știm de la Creangă. Pentru orice mizilic, pentru un articol științific, de pildă, e nevoie de tiranica binecuvântare. Ce intelectual liber e acela care trebuie să ceară aprobare de la marele cenzor pentru orice gând? Cu câțiva ani în urmă, o eminentă profesoară de religie și de filozofie la liceu, nevăzătoare, iubită de copii, posesoare a unui discernământ intelectual și uman remarcabil și cu adevărat un spirit liber, legitimată de curând ca profesor excepțional de un prestigios premiu european era hărțuită, batjocorită și amenințată cu ridicarea binecuvântării de niște bașbuzuci cu barbă conformă de la centru. Adică condamnată la pierderea pâinii celei de toate zilele pe care și-o câștiga cinstit, harismatic și în acord cu doctrina bisericii. Dar pentru că nu era ca ei, merita o smetie. Solizi bărbați!

Curajul înseamnă în acest caz să tai metaforic capetele impostorilor, leneșilor, duglișilor, inculților de la fabrica de popi și să organizezi concursuri pe bune pentru PUZDERIA de tineri teologi dedicați, laici și clerici, care studiază în Occident și care s-au desprins de erezia care bântuie prin bisericuța noastră, adică filetismul, punerea ideii de națiune înaintea caracterului universal al bisericii („nici iudeu, nici grec”). Numai așa poți să schimbi aerul acela îmbâcsit. Curajul însă nu trebuie confundat, așa cum pare să creadă unii, cu TEROAREA.

Apoi, să ne uităm cum arată ierarhia în genere. Niciodată BOR nu pare să fi fost mai aproape de schismă. Nu, nu din radicalisme și abateri de natură doctrinară, ci din orgolii, obediențe imunde la a diverse puteri ale lumii acesteia și alte fandacsii. Patriarhul știe mai bine decât oricine cum stau lucrurile. Și a ales din nou - cu excepția importantei sale participări la Sinodul din Creta, pe care a decontat-o rapid - eschivarea. Deși e vorba de o biserica sinodală, totuși, ca prim între egali, e chemat să pună ordine în lucruri. Nu a putut. Așa se face că, de la o vreme, biserica e tulburată de răgetele unor agenți provocatori, care-și dau tot mai tare în stambă în ultimii doi ani cu scopul scoaterii BOR din concertul lumii civilizate în care începuse să intre o dată cu anul 1999. 

Să mai discutăm despre obsesivul obiectiv din Dealul Spirii? Nu sunt deloc împotriva zidirii unei noi catedrale patriarhale, nici dimensiunile ei nu mă tulbură, dar nu înțeleg secretomania, lipsa de transparență, drumul scurt spre banul lung, lipsa de curaj, din nou. Curajos ar fi fost să zidești azi atât cât te ține punga deschisă în văzul lumii. Unii și-au clădit bisericile în sute de ani. (și încă mult mai frumoase). Descurcăreala nu-i edificare.

Cred că, în felul în care arată azi, în felul în care e condusă, în felul cum înțelege să se adreseze doar elementelor celor mai nefrecventabile, scelerate, inculte, imorale, voit pauperizate, antiintelectualiste, BOR se va prăbuși cu cădere mare în ochii curățiți de funingine ai lumii de după stingerea incendiului în care ardem prostește cu toții din nou, ca acum șase ani. Aroganța, luxul, cinismul, răspărul, tirania, indolența, incultura care mistuie mărimile BOR se vor întoarce ca un bumerang nuclear împotriva lor și a instituției pe care o parazitează, după ce lumea se va trezi din somnul cel de moarte la care au pus din greu umărul, făcând pe niznaii, toți impostorii cu barbă de mai sus. O dată i se cere Patriarhului să fie curajos: acum. Să-i îndemne pe credincioși să se vaccineze. Reacția verminei din interior va avea efecte incomparabil mai mici decât o eventuală tăcere a Patriahului. Dacă nu va avea nici acum curaj, virtute deopotrivă clasică și creștină, instituția riscă să fie spulberată în sufletele îndoliate ale oamenilor treziți din delirul care îi înrobește în clipele astea. Curaj, El a biruit lumea!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp