Dacă omul ar fi un smartphone. Anatomia unui dispozitiv arhaic

Foto: Profimedia

Dacă omul ar fi un smartphone, hardware-ul lui ar fi frica, foamea, instinctul de rang și de clan. Sistemul de operare ar fi creierul arhaic, subconștientul plin de reflexe și umbre. Acest dispozitiv a fost șlefuit în aproape un milion de ani de vânătoare și cules. Cei doar douăsprezece mii de ani de civilizație sunt o clipă la scara evoluției — prea puțin pentru un upgrade real. Civilizația n-a schimbat dispozitivul: doar i-a instalat aplicații — tradiții, norme, ideologii. Unele rulează fluent, altele se blochează; unele par utile, dar consumă toată bateria; altele prăbușesc sistemul. Diferența dintre supraviețuire și eșec nu stă în promisiunea aplicației, ci în compatibilitatea ei cu dispozitivul.

Filosofiile și religiile sunt și ele aplicații. Unele funcționează: stoicismul, care recunoaște frica, durerea și moartea, dar le ține într-o colivie; epicureismul, care caută echilibrul plăcerii și evitarea excesului, ca un manager de resurse. Altele merg doar pe jumătate: creștinismul, care predică iubirea universală, dar se izbește de instinctul de clan; budismul, care promite stingerea dorinței, deși dorința e cod nativ al sistemului de operare; liberalismul, care visează indivizi raționali, dar se împiedică de tribalism. Și sunt cele care prăbușesc totul: marxismul, care vrea egalitate absolută acolo unde instinctul cere ierarhie; wokismul, care încearcă să instaleze compasiune infinită pe un hardware construit pentru clan; transhumanismul, care vrea să șteargă frica și moartea, deși acestea sunt chiar nucleul sistemului.

De aceea sfârșitul suferinței ca țel suprem duce la absurd: sinuciderea. Un singur gest fatal și toate durerile dispar. Logica, dusă prea departe, mușcă din propria coadă.

Iar dacă plăcerea ar fi scopul suprem, am rămâne prinși în spirala hedonică: orice bucurie devine repede obișnuință, orice gust cere altul, mai puternic. Vânătoarea nu se încheie niciodată, iar prada se îndepărtează cu fiecare pas. Plăcerea ca scop e capcană, nu izbăvire.

Singura ieșire e a treia cale: nu fuga de suferință, nu vânătoarea de plăcere, ci alegerea demnității acolo unde există libertate de alegere. Nu e un premiu, nu e o stare fixă. E un act repetat: să refuzi să mergi ca pradă ușoară, să plătești prețul libertății, să folosești logica doar ca unealtă, nu ca idol.

Necesitatea ne coboară în planul animal, unde foamea și frica decid fiecare gest, iar instinctul dictează supunerea sau atacul. Demnitatea, în schimb, ne ridică spre idealul uman: ea apare doar acolo unde există libertatea de a spune „nu” chiar când prețul e mare, libertatea de a alege calea mai grea doar pentru că e dreaptă. Nu suntem definiți de ceea ce facem din constrângere — atunci suntem doar dispozitive ce rulează programe vechi — ci de ceea ce alegem din convingere, când acționăm împotriva comodității, împotriva fricii, în favoarea unui principiu.

Într-o lume în care trădarea se vinde ieftin și compasiunea pentru ghiftuiți e prostie, supraviețuirea cere reguli proprii: niciodată agresor fără cauză; niciodată pradă ușoară; nu risipi compasiunea pe cei sătui — păstreaz-o pentru cei înfometați. În fond, chiar și Evanghelia avertiza: „nu dați cele sfinte câinilor și nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor.” Libertatea nu e gratuită, e cumpărată din rezervele tale. Morala e oportunism de trib, dar principiile alese — chiar puține — rămân.

De aceea orice morală se întoarce în opusul ei, orice ideal absolut sfârșește în absurd. Restul sunt povești de adormit prada.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp