Foto: Profimedia
„O națiune, două state”: acesta este sloganul care leagă Turcia de Azerbaidjan. O expresie inventată de fostul președinte azer Heydar Aliyev (lider suprem și fondator al statului modern) pentru a surprinde “legătura profundă și sprijinul reciproc dintre cele două state”, ce au atâtea în comun: în primul rând originea turcică (deși azerii au fost puternic influențați și de persani). Însă, desigur, după experiențele istorice cel puțin nefericite, azerii preferă în prezent alianța cu Turcia, prima țară care a și recunoscut independența Azerbaidjanului în 1991.
Ankara și Baku sunt aliați strategici cu interese comune în Caucaz, în special în ceea ce privește securitatea și energia.
Sunt parteneri majori în proiecte energetice, inclusiv conductele Baku-Tbilisi-Ceyhan și Baku-Tbilisi-Erzurum.
Iar alianța lor militară a fost oficializată și printr-un acord de apărare reciprocă în 2010.
De atunci, Turcia a jucat un rol cheie în modernizarea armatei Azerbaidjanului, antrenarea forțelor sale și partajarea strategiilor militare. Căci Ankara a urmărit mereu schimbarea echilibrului regional: astfel, sprijinul oferit de Erdoğan a avut un impact semnificativ asupra echilibrului de putere în Caucazul de Sud, reducând influența Rusiei.
Prietenia lui Erdoğan cu Ilham Aliyev, omologul său azer, este bine cunoscută; cei doi au atâtea în comun, încât m-aș încumeta să spun că Azerbaijanul este o copie la scară redusă a Turciei lui Erdoğan - una “ideală”, în care, desigur, nu există nici partidul de opoziție CHP, nici kurzii. Unii azeri spun că în Turcia mai există încă democrație… ceea ce nu mai e cazul la ei.
Vorbim aici de o națiune de 10 milioane de suflete aflată în ghearele dinastiei Aliyev, care a știut cum să exploateze resursele naturale pentru propriile interese. În ciuda rezervelor extraordinare de petrol, majoritatea populației trăiește încă într-un minim de bunăstare - se găsește totuși de lucru, spun localnicii: mai ales în turism, căci capitala Baku este “exportată” drept un Dubai caucazian. Mulți tineri visează însă măcar la o viață în Turcia mai prosperă, dacă nu la una în Europa, ce li se pare “ținutul tuturor posibilităților”.
Într-adevăr, patrimoniul cultural azer este bine valorificat din perspectivă turistică: în fond, urmele istoriei persane - mai ales cele de ordin arhitectonic - sunt evidente (deși în prezent orice legătură cu Iranul este evitată). Câteva exemple: în Evul Mediu, orașul Tebriz, cu a sa școală de pictură miniaturală, era situat în provincia Azerbaidjan de Est; din zona de nord-est (Gence) provine și eruditul Nizami, cunoscut în tot Orientul Mijlociu pentru poemul Leyla și Mecnun, scris în sec. al XII-lea; iar la capitolul muzică tradițională - mughamul este încă extrem de prezent.
Cât despre arta modernă… blocurilor sovietice li s-au alăturat doar “operele” familiei Aliyev: numeroșii zgârie-nori (Azneft, Socar etc) și giganticul centru cultural Heydar Aliyev, pe pereții căruia Aliyev (tată și fiu, dar mai ales tatăl, “fondatorul” Azerbaidjanului modern) s-au auto zugrăvit, devenind figuri omniprezente… taman ca și Mirziyoyev în Uzbekistan, care și-a imortalizat chipul pe pereții muzeelor naționale, reamintind nației importanța sa pentru istoria patriei.
Și cum își mai arată superioritatea un stat national, bogat în resurse și amici puternici în regiune? Prin forța brută, desigur.
Exemplul cel mai concludent: despre războiul recent din Nagorno-Karabah, azerii și propaganda oficială susțin că au încercat diplomația cu Armenia, pentru a recupera teritoriul ocupat, însă pentru că acest parcurs nu a dat roade, au fost nevoiți să atace și sunt recunoscători Turciei pentru sprijinul militar oferit (legendarele drone Bayraktar), fără de care nu ar fi învins.
Turcia este deci o națiune soră, Georgia, la fel… însă Iranul, în ciuda trecutului și religiei comune (Islam șiit), nu. Deoarece Iranul și Rusia și-au împărțit teritoriul Azerbaidjanului cum după bunul plac în 1813 și 1823, urma războaielor ruso-persane.
În consecință, peste 15 milioane de azeri trăiesc astăzi pe teritoriul Republicii Islamice.
Și totuși, inamicul numărul 1 este fără doar și poate, Rusia - fără de care, spun oamenii (cei ce au trăit vremurile sovietice), războiul din Karabah nici nu ar fi avut loc - astfel, în momentul în care Kremlinul se va retrage din zonă, totul va merge și mai bine: Armenia și-a dat seama de greșeala comisă, Trump a înfăptuit reconcilierea, deci viitorul sună bine… Nu-i așa?...
În Baku, diferite locații prezintă fotografii cu “masacrul înfăptuit de armeni”, imagini ale unor zone și clădiri înainte și după atac.
Drumul spre Gence, al doilea oraș ca mărime, este și el pavoazat cu numeroase afișe cu martirii din războiul din Karabah.
Adesea am observat și steaguri sau chiar chitanțe (!) pe care scrie “Karabahul este o parte din Azerbaijan”.
Cu toate acestea, relația cu Armenia este una de vecinătate, deci de dușmănie “temporară”, determinată de “forțe externe”.
Rusia a rămas forța cea mai nocivă, care a subjugat 171 de ani Azerbaidjanul și i-a exploatat fără milă resursele de hidrocarburi. Ca să nu mai vorbim de impunerea alfabetului chirilic, din 1820 (la anexare), până în 1991, când i-a fost declarată independența.
Rusofobia nu a fost niciodată firească în Azerbaidjan, iar guvernul este, de asemenea, ferm angajat în protejarea drepturilor etnicilor ruși din Azerbaidjan, dar există o oarecare ostilitate față de rușii căsătoriți cu armeni sau au alte legături cu aceștia. Adesea, azerii se confruntă cu discriminarea în Rusia din cauza „caucazofobiei” apărute după războaiele cecene, deoarece se crede că rușii nu pot face diferența între azeri și alte etnii caucaziene.
Pe 9 mai 2025, cu prilejul aniversării celor 80 de ani de la victoria sovietice asupra Germaniei naziste, președintele Aliyev a ratat în mod intenționat parada de la Moscova, fiind în schimb prezent în teritoriile recucerite de la Armenia în timpul celui de-al Doilea Război din Nagorno-Karabah. Vizita sa a inclus deschideri ceremoniale ale unor proiecte de infrastructură, semnalând o schimbare premeditată a atenției de la Moscova.
Prin analogie, azerii înțeleg bine situația Ucrainei, căreia nu i s-a permis “eliberarea” de sub hegemonia Rusiei. Îi susțin oarecum cauza, însă nu se încumetă să impună sancțiuni Rusiei, pe care totuși nu o doresc ca dușman.
Azerbaidjanul este încă un teritoriu multicultural: de la kurzi, persani, ruși, evrei, la triburile caucazieni locale - ca avarii lui Imam Șamil (trecut în istorie pentru răscoala împotriva ocupației țariste), dar vorbește o limbă turcică și este considerat de fratele mai mare (și protector) de la Ankara un membru-cheie al familiei central-asiatice, alături de Turkmenistan, Uzbekistan, Kyrgyzstan și Kazakhstan.
Iar de la Ankara, Baku a mai învățat rapid un alt concept practicat cu măiestrie de către Erdoğan, și anume acela de autonomie strategică. Cum se va comporta Azerbaijanul în cazul în care conflictul cu Iran și războiul din Ucraina se vor agrava? Rămâne de văzut.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Din vechime s-au succedat sciți, goți, huni, mongoli și tătari.
Sudul Crimeei a fost pe rând, al grecilor antici, al romanilor, al bizantinilor, al rușilor kieveni și al turcilor otomani.
Hoarda de Aur a stăpânit Crimeea pănâ la ciuma de pe la 1300.
Și republicile Veneția și Genova au stăpânit-o în secolele XIII-XV.
Chiar și Ștefan cel Mare a fost în excursie cu flota și o mică oaste (1474)
A urmat dominația otomană, singurii creștini fiind grecii și armenii, restul tătari și turci.
Tratatul de pace de la Iași, stabilea în 1792, la sfârșitul războiului ruso-turc, anexarea de către Imperiul Rus a Hanatului Crimeei (Asta-i place lui Putin..)
A urmat colonizarea cu ruși și ucraineni, tătarii și turcii migrând spre Dobrogrea și Anatolia, iar grecii spre Elada..
Ghinioniștii rămași au luat calea Siberiei în anii Stalinismului, care au urmat.
O dată cu înființarea URSS, Crimeea a devenit Republică Autonomă.
În 1990, Ucraina și-a declarat independența, iar în anul următor Referendumul votat cu 93% revendica restabilrea independenței Republicii Autonome Crimeea.
Dar noile autorități ucrainene nu au acordat atenție voinței exprimate de popor, Crimeea fiind înglobată de Ucraina.
Ce-a urmat se știe. 2014, invazia rusă și un nou Referendum care-a stabilit alipirea la Federația Rusă..
Da' tătarii, pe unde-or mai fi, ce-or fi zicând..?
The Great Orange Leader has spoken!