Sari la continut

Invazia Imperiului Erdogan în Europa

Erdogan

Foto: Guliver Getty Images

Existând pe fragila graniţă dintre politicile integraţioniste şi cele restrictive, musulmanismul din Europa dobândeşte noi valenţe transformându-se dintr-o problematică a politicilor internaţionale într-una a politicii interne şi de partid extinsă la nivel internaţional.

Pe 11 martie Olanda interzicea aterizarea ministrului turc de externe Mevlut Cavusoglu la Rotterdam unde acesta trebuia să vorbească la un miting de susţinere a referendumului ce va avea loc în Turcia în aprilie, care are ca scop consolidarea puterii executive a preşedintelui Erdogan. În aceeaşi zi, ministrului turc al familiei Fatma Betul Sayan Kaya, care intrase în ţară cu maşina, nu i s-a permis accesul în clădirea consulatului, fiind ulterior escortată de poliţia olandeză până la graniţa cu Germania. Anterior incidentului, autorităţile olandeze au declarat indezirabilă vizita celor doi miniştri dacă aceştia urmau să se adreseze unui miting politic în Rotterdam. Cele două incidente, motivate de administraţia de la Amsterdam cu existenţa unei legi ce interzice mitingurile ce implică politica internă a altei ţări, au dat naştere unei avalanşe de declaraţii şi contramăsuri din partea administraţiei de la Ankara, în special din partea preşedintelui Erdogan care a numit acţiunile „o reminiscenţă a nazismului, fascismului” şi a declarat că „se pare că nazismul se trezeşte din nou în Vest”, ameninţând ulterior că „vor plăti preţul pentru că mi-au tratat cetăţenii, ministrul meu de externe cu atâta neruşinare”. Mai mult, preşedintele turc a dispus sigilarea ambasadei olandeze de la Ankara şi a sugerat că ambasadorul „poate să nu se întoarcă la post o perioadă”. Avalanşa de măsuri a continuat şi duminică, şi luni când acelaşi Erdogan a numit Olanda o „republică bananieră” şi a declarat că „îi cunoaştem pe olandezi şi pe danezi de la masacrul de la Srebenica” (declarat cel mai mare genocid din Europa de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în masacrul de la Srebenica au fost omorâţi mii de musulmani de către forţele sârbe. Momentul la care a făcut referire preşedintele turc a fost acela când un grup mixt olandezo-danez de menţinere a păcii nu a putut împiedica o forţă armată sârbă de a intra într-un refugiu şi de a masacra bărbaţi, femei şi copii musulmani). Marţi, Ankara a anunţat încetarea relaţiilor la nivel înalt cu Olanda. Trebuie menţionat că la începutul săptămânii trecute ţări precum Austria, Germania şi Luxemburg au interzis manifestaţii similare celei din Rotterdam invocând la rândul lor „elemente de securitate şi supraaglomerare”. 

Ankara a reacţionat dur după ce miniştrilor turci de Justiţie şi al Economiei le-a fost refuzată participarea, la Köln şi Gaggenau, ministrul turc al Justiţiei, Bekir Bozdağ, denunţând o abordare fascistă a autorităţilor germane. La rândul său ministrul turc de Externe, Mevlüt Çavuşoğlu, a recomandat Berlinului „să înveţe să se comporte dacă doreşte menţinerea relaţiilor” cu Turcia.

Evenimentele de mai sus vin pe fondul alegerilor parlamentare în Olanda (care s-au finalizat cu înfrângerea extremiștilor) şi care pun în balanţă politicile anti-musulmane ale liderului de extremă-dreapta Geert Wilders şi cele liberale ale actualului premier Mark Rutte. Alegerile au fost declarate cele mai strânse din ultimii douăzeci de ani, întrucât partidul lui Wilders era cotat pentru câştigarea locului al doilea şi în acest context, implementarea unor politici precum interzicerea portului burcii şi a Coranului, închiderea moscheilor şi interzicerea imigranţilor musulmani ar fi putut deveni o realitate. În acest context, retorica inflamatorie a Turciei este explicată de momentul electoral sensibil prin care trece Olanda, întrucât o mare parte dintre cei aproape 400.000 de cetăţeni turci care locuiesc în această ţară au dublă cetăţenie.

Cu toate acestea, accesul de furie şi declaraţiile cu tendinţe de escaladare ale lui Erdogan nu sunt un eveniment izolat, ele putând fi identificate începând cu iulie anul trecut când, în timpul presupusului puci de la Ankara, preşedintelui turc i s-a refuzat azilul în Germania. Ulterior parlamentul german a adoptat o rezoluţie în care recunoştea uciderea populaţiei armene de către armata turcă din 1915 ca fiind genocid. Ca urmare a acestor două decizii, Erdogan a acuzat Germania de ipocrizie şi a interzis vizita oficială a ministrului german al apărării şi a unei delegaţii de membri ai parlamentului la baza de la Icirlic unde Berlinul are trupe.

Diplomaţia şantajului

Turcia este a doua armată ca mărime din NATO şi, deşi în cadrul alianţei locul său este bine definit, în Uniunea Europeană ascensiunea sa a fost blocată sistematic sub pretextul birocraţiei. Astfel, de la o Turcie a cărei retorică la începutul anilor 2000 faţă de Bruxelles era una umilă, aproape servilă, ca urmare a propriei situaţii economice şi a dorinţei de a deveni membru, 17 ani mai târziu se poate vedea o Turcie care ale cărei derapaje de limbaj diplomatic rămân nesancţionate şi care ameninţă cu lecţii de bună purtare. Prosperitatea dobândită în timpul lui Erdogan, cât şi dobândirea unui rol-cheie în evenimentele din regiune, corelate cu agresivitatea şi ambiţia din ce în ce mai mare a preşedintelui au adus Turcia în poziţia de a pretinde rolul de lider regional. Turcia a devenit importantă pentru aliaţii săi (de la SUA care a avut nevoie de teritoriul său pentru invazia din Irak, pentru retragerea din Irak, pentru operaţiunile din Siria şi Libia, pentru exercitarea unui anumit control asupra seriei de evenimente „Primăvara Arabă”, până la Europa care are nevoie de Turcia pentru comerţ, controlul asupra strâmtorii Bosfor, forţă de muncă ieftină şi de acces pentru gazoductele ce aduc gaz din Marea Caspică şi cel mai recent pentru oprirea crizei imigranţilor), până în punctul în care a devenit vitală aşa cum este în acest moment pentru Uniunea Europeană. Fără administraţia de la Ankara (şi fără o sumă impresionantă de bani - estimată la 30 de mld de euro - şi alte facilitaţi cum ar fi liberalizarea regimului de vize), Bruxelles-ul nu ar fi reuşit să pună capăt fluxului de imigranţi care fugeau din calea războiului din Siria. Astfel Turcia a devenit dopul acestei migraţii, însă menţinerea acestui statut este, după cum preşedintele Erdogan nu ratează nicio şansă de a spune, la bunăvoinţa sa. Asul pe care îl deţine Ankara acum a fost un risc asumat de către ţările europene în momentul în care au încheiat acordul, însă alternativa era mult mai sigură şi mult mai serioasă. În cazul principalelor ţări europene, în special Germania (ţară care a acceptat cel mai mare număr de imigranţi), riscul era ca Angela Merkel să piardă alegerile ce au loc în septembrie acest an, în faţa unui partid de extremă dreapta cu o retorică antieuropeană – risc care este încă prezent, însă diminuat considerabil.

Tocmai acest moment a fost sesizat şi este folosit pe deplin de către Erdogan: este an electoral în Olanda, Franţa şi Germania, ţări fondatoare ale UE, contributorii principali la bugetul uniunii şi lideri politici în cadrul acesteia, şi toate aceste ţări se confruntă cu acelaşi tip de ameninţare – venirea la putere a unui partid de extremă dreapta cu o retorică anti-musulmană, anti-UE şi protecţionistă (după modelul Trump) care poate fi oricând alimentată de un nou val de imigranţi. Dacă aceste partide ar reuşi să îşi sporească sprijinul popular până la punctul în care să câştige decisiv alegerile, atunci chiar viitorul UE ar putea fi pus în balanţă. Astfel, motivele de mai sus sunt mai mult decât suficiente pentru ca derapajele nediplomatice ale Ankarei să fie tolerate de către puterile europene.

Momentul retoricii agresive şi cel al impunerii de sancţiuni nu este ales aleatoriu. Prin această atitudine, preşedintele Erdogan atinge două obiective principale – unul intern şi altul extern – ambele strâns legate de cultul pe care şi l-a construit. Cel intern se referă la referendumul de la jumătatea lunii aprilie în urma căruia Turcia s-ar transforma din republică parlamentară în republică prezidenţială, preşedintele dobândind majoritatea puterilor executive în stat. Astfel, având în mână problematica imigranţilor care limitează considerabil reacţiile vestului, Erdogan face o proiecţie de putere asupra principalelor capitale europene, proiecţie menită să îi atragă voturi în ţară. Atacând UE şi principalii săi exponenţi, se poziţionează ca un lider puternic care poate să întoarcă sorţii nefavorabili ai Turciei care sunt încă o amintire vie în memoria colectivă a populaţiei. Parte din acest plan este şi diaspora turcă din Europa care numără aproape 4,5 milioane de cetăţeni şi pe care speră să o folosească atât pentru a suplini numărul voturilor pe care nu le poate aduna în ţară, cât şi pentru, după cum s-a văzut în ultimele zile, a pune presiune pe autorităţile locale, prin proteste organizate (protestele ce au avut loc la Rotterdam în ultimele zile au fost organizate pe Facebook de consulul turc). Baza electorală din diaspora este reprezentată de cei aproape 1,4 milioane de turci din Germania care se informează de la presa turcă favorabilă regimului de la Ankara care insinuează premizele unei calamitaţi politice în Europa şi anunţă decesul prematur al UE.

Acelaşi joc însă cu alt rezultat îl joacă şi în plan extern. Aceleaşi atuuri asupra Europei şi aceeaşi proiecţie de putere, numai că de data asta pentru audienţa musulmană: ţările din regiune cu care Erdogan a avut grijă să cultive o relaţie în ultimii ani. Trebuie să ne amintim rolul central al Turciei în Primăvara Arabă şi relaţiile pe care aceasta le-a format cu regimurile care au preluat puterea în ţările în care a avut loc. Aceste elemente se corelează cu derapaje controlate din relaţia Turciei cu aliaţii vestici în special SUA: achiziţionarea de rachete sol-aer de la producători chinezi faţă de cei americani, colaborarea din ce în ce mai strânsă cu Rusia în ciuda protestelor Washingtonului sau criza internaţională din relaţia cu Israelul (ajunsă până în punctul ameninţării cu represiuni armate şi îngheţarea relaţiilor mai bine de un an – fapt care i-a atras puncte din partea multiplilor inamici ai acestuia, în special Iran), conduc spre concluzia că regimul Erdogan îşi doreşte rolul de lider regional şi deci trebuie să demonstreze că are ce îi trebuie pentru aceasta. În acest caz, suficientă influenţă pentru a se opune principalelor puteri vestice.

Acest concert de circumstanţe explică escaladările la care este dispusă Ankara în acest moment, totul reducându-se la a juca cartea naţionalismului politic pentru electoratul turc, miza fiind rămânerea la putere a lui Erdogan pentru o lungă perioadă de timp. Mai mult, Turcia se află în faza terminală de centralizare a puterii regimului, iar cota de popularitate a lui Erdogan îi permite distragerea atenţiei opiniei publice de la derapajele democratice sau problemele economice prin întreţinerea imaginii duşmanilor externi (fie că aceştia sunt kurzii sau europenii). Cel mai probabil, preşedintele turc îşi va menţine adresabilitatea exacerbată faţă de oricine poate să îi conteste public autoritatea. Cu toate acestea, interdependenţa economică, element principal al relaţiei cu Europa, provocările din Siria pe care Ankara nu le poate administra singură, dar şi volatilitatea propriei relaţii cu Rusia indică faptul că Erdogan îşi va schimba atitudinea în momentul în care obiectivul alegerilor interne este atins.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Erdogan vrea sa infiinteze marele califat. A spus-o cu ani in urma clar si raspicat.
    Alianta ruso-turca de conjunctura este periculoasa si contra firii.
    • Like 0
    • Poate a sosit şi timpul evaluării corecte a tragediilor din ex - Yugoslavia .Desigur nu cu exagerările filosârbe în pendul compensator .
      • Like 0
      • daca da drumul asta la arabeti in europa ati dat de naiba.
        • Like 0
        • @ Dorin Ambrozie
          1. De ce vb la pers a a doua plural?

          2. Deja a dat "drumul" si frau Merkel i-a primit cu bratele deschise! Deci totul e minunat si nu ne mai poate surprinde a doua ouara Erdogan cu aceeasi surpriza. Doar pe Merkel o prosteste cu efoturile Turciei de a tine in frau valul de asa zisi refugiati, ca sa ma scoate cateva mld de Euro de la Europa.

          • Like 2
        • @ Dorin Ambrozie
          radu
          @Dorin Ambrozie , Ce te-ai mai bucura rusnacule.Ai bea la vodkă din solda putinistă la greu.Ia vezi ce-ți mai poruncesc stăpânii şi vezi ai grijă cu ciroza .
          • Like 0


      Îți recomandăm

      Roboți

      În urmă cu mai puțin de un an, niciunul dintre elevii de la Colegiul Tehnic „Petru Rareș” din Beclean, un orășel din Bistrița, nu și-ar fi imaginat că la ei în liceu se va construi un robot. Și totuși, iată-l, bătându-se, în alianță cu alți doi, în finala competiției BRD FIRST Tech Challenge powered by Vodafone pentru un loc la Campionatul Mondial de Robotică din SUA.

      Citește mai mult

      Salina Praid

      Spectaculoasă prin felul în care se prezintă turiștilor și specială pentru modul în care este amenajată, Salina de la Praid este vizitată de peste 200.000 de turiști în fiecare an. Pentru a ajunge în măruntaiele muntelui de sare, ei parcurg un kilometru și jumătate cu un autobuz special. Ei bine, numele acestui loc deosebit îl găsiți și dacă priviți cu atenție pe rafturile supermarketurilor din marile orașe, unde puteți vedea o brânză specială, care se inspiră de aici și împrumută savoarea locului.

      Citește mai mult