În satul nostru, sub cotul drumului, locuiește cel pe care toată lumea îl strigă ca pe un al șaselea erou din Harap Alb: Joacă Lesne. Acest om e un miracol al naturii și al coregrafiei.
Autodidact, de când se știe transcrie lumea dansând. Brâul pe care îl joacă regulat, de zeci de ani, în calitate de guest star al festivalului folcloric local s-a desprins de mult de canoanele stricte ale acestui dans. La aproape 80 de ani, Joacă Lesne nu mai dansează, ci plutește. Viteza pe care o imprimă picioarelor e supraumană, iar arabescurile pe care opincile le desenează pe podea sunt de fiecare dată altele.
L-am urmărit mereu cu încântarea pe care o ai pentru o atracție de bâlci. Foarte târziu am înțeles că Joacă Lesne are în spate o întreagă filosofie și deține o cheie de înțelegere și de interpretare a vieții.
Dacă aș fi șarpe, m-aș ridica din coș pe foarte multe genuri muzicale. Nu mi-e clar de ce. Navighez cu destulă ușurință (și inerentă superficialitate) prin lumi muzicale perfect incompatibile: rock, jazz, electro, latino, muzică populară. Am dansat pe toate aceste muzici fără să preget, cu energia unui toxicoman, aproape seară de seară, vreme de mai mulți ani. Am dansat în ansamblul folcloric al școlii, în discoteci, la concerte de rock, în aer liber, sau de cele electro, pe plajă. Am fost în cluburi tropicale de salsa, la milongas, nunți și cumetrii și peste tot am dansat. După un așa efort coregrafic, am stat pe marginea patului, mi-am bălăbănit gânditor picioarele și m-am întrebat de ce bărbații din România dansează atât de puțin.
Am descoperit dansul întâmplător. Mi s-a întâmplat ca lui Leonid Dimov, „să sar Raiului ulucii, din greșeală, căutându-mi papucii.” Eram la a doua tinerețe, bătusem pe muchie 30 de ani în care incursiunile mele coregrafice erau doar sporadice și – vai! – bahice. Nu prevedeam nimic din morfologia adierii pe care trupul meu noduros o poate încerca dansând. Vreme de 30 de ani am dansat ca un derbedeu: mă bâțâiam pe ritm, comiteam regicid maimuțărind moonwalk-ul lui Michael Jackson sau țopăitul-semnătură al lui McHammer. Înțelegeam dansul mai degrabă în cheie ludică și îl performam ca pe un banc bun care, deși nu îți aparține, te face să te simți regele unui grup vreme de câteva secunde. Încercam să compensez umoristic ceea ce nu puteam livra în registru coregrafic. Eram un panglicar atras în secret de aura de dansator pe care mi-aș fi dorit-o în arsenalul de seducție. Când am văzut scena cu Al Pacino orb care dansează tango am sărit ca ars din fotoliu și mi-a căzut mandibula ca un chepeng. Așa vroiam și eu!
Au urmat sute de ore petrecute în săli de dans și în cluburi de profil, unde mi-am dat seama că dansul e ca o limbă străină. Înveți cuvinte (pași de dans), o gramatică de bază (cross body, piruetă, gancho etc.) și apoi formezi o sintaxă coregrafică în funcție de vocabularul disponibil. Teoria mi-a fost confirmată de un mare dansator român care nu rupe boabă de germană, dar la Bonn, într-un club de salsa, s-a înțeles de minune cu nemțoaicele. Au comunicat preverbal, dansând. În același registru, dar altfel, Gigi Căciuleanu, la Teatrul Mic interpretează delicios prin mișcări de dans sonoritatea diferitelor limbi de pe Pământ (Un minut de dans sau UF! – mergeți să-l vedeți!).
În toți acești ani de când dansez cu program, am observat că bărbații români își maschează teama de ridicolul coregrafic în spatele unui machism indigest. De vină e, veți spune, sistemul școlar de la noi, care inhibă asertivitatea până la amputare, elimină eșecul ca etapă de lucru și hrănește teama copilului de ridicolul de a spune prostii. E o explicație simplistă și incompletă. În cluburile mainstream, bărbații nu dansează, ci doar supraveghează cu un ochi lubric și o mână pe pahar mișcarea de pe ringul de dans. Dansează fetele, formate în același sistem școlar, de multe ori între ele, cu amară resemnare și veselie contrafăcută. Sunt pradă ușoară pentru orice măscărici care își asumă ridicolul închipuit al câtorva pași de dans. Dar ce e atât de ridicol în dans? Dansul pare o îndeletnicire filistină, de mâna a doua, pentru domnișoare de pension și nedemnă pentru „bărbații adevărați” care scuipă printre dinți și refută menuetul. Pare că, puși să danseze, toți bărbații sunt observați de un arbitru necruțător care le sancționează cu un val de ridicol coregrafia aproximativă. În loc să transcrie în mișcări libere ce înțeleg din muzică, parcă sunt scoși la tablă și puși să emită păreri pertinente despre Sein un Zeit în prezența severă a lui Andrei Pleșu. Am prieteni buni pe care nu i-am văzut niciodată dansând (nici Andrei Pleșu nu dansează).
Situația de pe ringurile de dans din România e asemănătoare cu cea din politică. Sunt mulți oameni care ar putea să danseze, dar se mărginesc să fie spectatorii unor panglicari care au mai mult tupeu decât ei și au confiscat ringul. Timiditatea excesivă și bunul simț funciar, machismul și alte învățături dăunătoare ne împiedică să îndrăznim a dansa
Ce am înțeles eu din dans este că, în funcție de muzică, dansul e bucurie, e explozie, e soare (salsa). Uneori e introspecție (electro) sau explorarea propriilor tenebre (doom metall), alteori e doar un mers mai fancy, zâmbet și gest politicos (tango). Cand dansează în pereche, un bărbat își pune în valoare partenera și o ferește de ciocniri, asta e misiunea lui. Mai mult, măsura unui bărbat care știe să danseze este felul în care poate conduce și aduce la nivelul lui orice parteneră. Bărbații care își umbresc perechea exhibând un debaclu de mișcări complicate și fanteziste (pentru că pot) sunt narcisiștii care nu au spart zidul sonic al înțelegerii. Diferența dintre bărbat și femeie este cea dintre smoking și rochie de seară. Unul e sobru și egal cu sine însuși, cealaltă e culoare și dantelă care se cuvin a fi arătate în cea mai măgulitoare lumină. Să conduci e de câteva ori mai greu decât să urmezi. Valabil în dans și în viață. Într-o pereche, conduce o singură persoană, de obicei bărbatul. Dacă nu conduce nimeni sau conduc amândoi, dansul naufragiază tragic. Felul în care dansezi oferă informații definitive asupra ta, însă dacă dansezi (nu contează cum) prima observație e că, de fapt, nimeni nu te pune la zid, ba din contra.
Închei cu o șarjă: situația de pe ringurile de dans din România e asemănătoare cu cea din politică. Sunt mulți oameni care ar putea să danseze, dar se mărginesc să fie spectatorii unor panglicari care au mai mult tupeu decât ei și au confiscat ringul. Timiditatea excesivă și bunul simț funciar, machismul și alte învățături dăunătoare ne împiedică să îndrăznim a dansa. Așadar, bărbați ai acestei țări, îndrăzniți și cereți-vă cât mai des ringul de dans înapoi. Dansați, băieți, orice, numai dansați!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Da, comparatia ringului de dans cu arena politica este reusita. Adevarat si frumos exprimata pasiunea, relativ tarzie, pentru dans. Cred ca sunt multi, femei si barbati, care danseaza singuri, foarte bine in intimitatea locuintei. De aici probabil si neimplicarea in treburile publice ale cetati, ale tari si nu este vorba numai de cei talentati pentru dans, muzica.
Deci a fost pacaleala :)