Foto: Guliver Getty Images
Cinci zile mi-au trebuit ca să-mi dau seama că Madeira e cea mai mișto insulă din lume. Nu sări – știu că ai fost în alte o mie de insule mai mișto, prin Pacific, prin Caraibe, prin Mediterană sau pe Lună. E dreptul tău să-ți alegi insula, păstreaz-o liniștit, ți-o respect. Dar până când ajung pe insula aia pustie (nu cea din caricaturile de pe vremuri, care avea un palmier și-un rechin priponit) în care Paradisul e un fel de promisiune împlinită, rămân la Madeira. Și nu pentru poncha.
Cine-a fost în Madeira știe că poncha e o băutură alcoolică, pe care localnicii o fac din aguardente de cana (alcool distilat din zahăr de trestie), miere, coajă de lămâie și zahăr și o „dezmiardă” cu un instrument care, în forma lui tradițională, seamănă cu un falus: caralhino, micul cocoșel. Să spui despre o insulă care folosește cocoșelul de lemn pentru a-și amesteca licoarea că e preferata ta, te trimite probabil în colțul alcoolicilor. Ceea ce ar fi frustrant, fiindcă am băut o singură poncha, într-un bar ponosit în care barmanul John a pregătit-o perfect, folosindu-și magistral cocoșelul.
Nu despre poncha e vorba în Madeira (deși e și despre ea). Insula asta portugheză, în care ajungi după un zbor de-o oră și-un zvâc, din Lisabona, a avut norocul să fie scuipată de un vulcan în mijlocul Atlanticului, suficient de bine cât, în 1418, să iasă în calea unor haimanale ale mărilor: navigatorii portughezi Joao Goncalves Zarco și Tristao Vaz Teixeira, aflați în slujba prințului Henric Navigatorul. Era normal ca aceștia să se îndrăgostească la prima vedere de un loc în care peisajele, munții, vegetația, păsărelele și toate celelalte le-au făcut cu vino-ncoa’-ul, după o furtună ce i-a obligat să muște din plaja unei insule pe care aveau s-o boteze Madeira. Adică lemn. Mult lemn.
Nu-ți povestesc despre capitala Funchal, un oraș ca o grădină botanică, în care porțile din zona veche fuseseră pictate de artiști locali, așa încât era aproape obligatoriu să te oprești în fața fiecăreia și să mitraliezi la aparatul foto. Nu-ți spun nici despre vinurile de Madeira, cu care poți face cunoștință la o degustare în Blandy’s Wine Lodge, cu ale lui pivnițe în care înveți că soiurile de struguri de pe insulă sunt în număr de patru. Nici un cuvânt despre muzeul lui Ronaldo, cel mai de seamă fiu al locului, pe care localnicii îl venerează atât de mult încât 1) dacă pomenești de Messi ar fi în stare să-ți ia gâtul și 2) i-au făcut o statuie (care nu seamănă cu el dar are cocoșelul imens), și au pus-o pe faleza din Funchal, în poziția lui de after-score, ca să se știe că pe Planeta Fotbal există un singur zeu: CR7.
Nu voi aminti nici despre Mercado dos Lavradores, o piață nu la fel de spectaculoasă ca Boqueria Barcelonei, de pildă, dar una în care poți mânca fructe exotice până-ți ies pe nas, în care afli că fructul pasiunii se poate altoi cu aproape orice pentru un uluitor gust la dublu: pasiune cu mango, pasiune cu banană, pasiune cu portocală și tot așa, în care vânzătorii de ton își tranșează marfa cu priviri crunte și lângă care se află un… muzeu al jucăriilor, prilej de nostalgie și zâmbet.
Lasă-mă să nu povestesc nimic despre cum poți urca deasupra norilor, la 1818 m, pe Pico de Arieiro sau la Pico Ruvio, cu ai lui 1862. Cum poți ajunge la Cabo Girao, (zic ei) a doua cea mai înaltă stâncă maritimă din Europa. Cât de frumos e să te plimbi cu corabia piraților pe Atlantic, făcând înconjurul insulei sau cum să pierzi o oră în Camara dos Lobos, un sătuc în care la ferestrele caselor atârnă brinquinhos colorate - instrumentele muzicale tradiționale, în care peștii stau la uscat pe bărcile colorate ale pescarilor și în care, cândva, însuși mister Churchill venea să se relaxeze și să picteze.
Nu-ți spun despre toate astea, și nici despre multe altele, dar am să-ți povestesc despre o nebunie pe care n-am mai văzut-o în altă parte. După ce urci cu telefericul pe Monte, din Funchal, și după ce vizitezi Nossa Senhora de Monte, o parohie frumoasă ca o fată rumenă, de la țară, întâlnești niște flăcăi în jachete albastre și pantaloni albi, cu pălării de paie pe cap și bocanci bizari în picioare, care stau lângă niște sănii. Te afli pe vârful unui fel de munte, pentru a ajunge înapoi în Livramento ai vreo doi kilometri de coborât, privești săniile cu îndoială și iei în calcul că afară nu ninge. Ba dimpotrivă, soarele de Madeira, care strălucește aproape în permanență, te îmbie mai degrabă la plajă. Doar că băieții ăștia, carreiros, țin cu tot dinadinsul să te urce-n sanie și s-o ia cu tine la vale, pe asfalt, manevrând frâiele cu îndemânare, schimbând direcția cu bocancii lor hârșiți, chiuind ca nebunii (sau cea care chiuie e adrenalina din tine?) și aducându-te în siguranță la destinație după un ride fabulos, pe fundalul oceanului albastru și al ideii că, ți-am spus deja, Madeira e cea mai mișto insulă din lume.
Mai multe articole despre călătorii, pe site-ul autorului, tuktuk.ro.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.