Foto Guliver Getty Images
Stau pe o plajă de lângă Cape Town și privesc cum apune soarele la margine de Indian și la colț de Atlantic. Clifton parcă-i spune - o găsești prin articolele cu „best beaches in Cape Town”, acolo unde e posibil să o vezi și pe Charlize Theron, fiindcă, cică, mai vine pe-aici să se prăjească atunci când n-o prăjesc ăia din Mad Max. În față - apă, în spate, pregătiți să se rostogolească peste toată lumea, niscaiva munți pleșuvi, pe care berea rece pe care tocmai o savurez mă împiedică să le rostesc numele (nu că mi l-aș aminti). Plaja e lată, faci ceva până ajungi la apă. O mărginesc palmierii, bodegile și micuțele cluburi de chill-out în care petrecerile la relanti par a fi la ordinea zilei, dintr-un asemenea loc făcând și eu câțiva pași pe nisip, într-un moment de romantism solitar.
E 2007 și sunt pentru prima oară în Africa de Sud. Aveam să mai ajung în două rânduri – o dată am văzut pinguinii ăia mici și nebuni, „de Madagascar”, jucându-se în grupuri mari pe plaja Boulders, iar a doua oară am urmărit finala Champions League de la Moscova din mijlocul savanei, la doi pași de-un răget de leu, când era să înnebunesc de bucurie că Terry și Anelka au ratat de la 11 metri, trimițând trofeul la Manchester, adică în curtea „dracilor” mei.
Acum însă, sunt singur în Cape Town, după un zbor de nouă ore din Frankfurt, sosit printr-o conjuctură editorială să asist la un show de DJ-i ce urmează să se țină în Castelul Bunei Speranțe, un fel de Pentagon olandez, cu spirit de zulu, construit, hăt, la 1679. Orașul m-a salutat cu Table Mountain dimineața, când deschisesem ochii în avion, chinuit de poziția incomodă și de spațiul prea strâmt dintre scaune. Table e un munte ce seamănă cu un satâr sau (depinde de unghiul din care-l privești) cu o creastă de mohican, principala lui calitate fiind aceea de reper de-a dreptul iconic al Africii de Sud.
Târât apoi de la aeroport de un domn cu-o mașină neagră, i-am salutat eu favelele din suburbii, înainte de a pătrunde printre clădirile moderne și a fi debarcat la un hotel de cinci stele, plasat fix lângă un teren de golf și fix lângă locul în care urma să înceapă construcția celui mai mare stadion ce avea să găzduiască meciurile de la World Cup 2010.
Hotelul era în port, portul nu avea vapoare, ci iahturi și purta numele V&A, de la Victoria și Alfred. Citisem despre cât de periculos e să mergi pe stradă în Africa de Sud și, ce-i drept, deși abia peste vreo doi ani aveam să ajung în Johannesburg, unde am văzut sârmă ghimpată pe gardurile caselor și afișe pe stâlpi cu „Atenție! Jaf la banca X”, am avut un nod în gât când am ieșit din hotel pentru a merge în marina patronată de Regina Victoria și de Alfred cel Mare. Dar, stupoare! Am mers zece minute pe jos și nimeni nu m-a jefuit, nimeni nu m-a răpit în numele vreunei zeități și nimeni nu a vrut să-și încerce tăișul cuțitului pe sternocleidomastoidianul meu. În plus, procentajul de persoane albe se ridica undeva la 70% - a nu se înțelege că am ceva cu cele de culoare, ci doar cu statistica.
În zona lui „royală”, Cape Town îți lasă senzația unui oraș colonial elegant ca o doamnă care-și pune haina de blană și pleacă la plimbare într-un automobil fancy, fără să arunce măcar o privire la domnii care suspină după garduri. E un fel de Rivieră Franceză, doar că trebuie să așezi globul cu susul în jos și să-l ungi cu spirit olandez, cel care oricum e împrăștiat ca un parfum bun prin această capitală a Africii de Sud (una dintre cele trei – cea legislativă).
Te plimbi prin mall-ul cochet, ce definește portul, asiști la tot felul de mici spectacole stradale, îți cumperi un tricou kaki care-ți face cu ochiul, mănânci un spicy chicken tandoori sau o friptură suculentă, admiri focile care au ieșit la soare, pe un ponton, vizitezi Acvariul celor Două Oceane, în care nu știi spre ce creatură mai frumoasă, mai sofisticată sau mai sinistră să îndrepți aparatul foto, apoi te liniștești în fața unei cafele, ascultând muzica mai mult sau mai puțin tradițională, eventual cu ochii la niște dansatori ad-hoc, care dau din picioare ca orice artist de stradă pentru care bucuria exhibiționismului autentic e mai presus ca oboseala acumulată de-a lungul zilei.
E frumos în Cape Town, fiindcă despre asta voiam să povestesc. Dar mă reîntorc la plaja Charlizei, și la momentul meu de reverie în briza oceanelor – nu se știe exact care dintre ele. Soarele se pregătește să plece, palmierii foșnesc ușor – e miezul de vară al unui ianuarie în care, în țară, știu că prietenii mă urăsc înghețând feeric. Termin berea și mă pregătesc să mă întorc fericit în clubul de pe plajă, inundat de gânduri frumoase, când un slăbănog la vreo 50 de ani, slab ca țeava de pușcă și negru ca eclipsa de lună, cărând un sac imens cu gunoaie recuperate de pe plaja largă, se oprește în fața mea, rânjește sinistru și îmi aruncă zeflemitor patru cuvinte: „What do you care?”. Apoi pleacă râzând mai departe, lăsându-mă perplex, cu fericirea momentelor anterioare în mână și cu nepăsarea lovită în orgoliu.
E frumos în Cape Town, îți zic.
Mai multe articole despre călătorii, pe site-ul autorului, tuktuk.ro.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.