Foto: Profimedia
Tichetele de masă sunt un instrument de politică socială care a fost implementat în România în anii '90. Aceste tichete sunt acordate de către angajatori angajaților lor, sub forma unui tichet pe suport electronic, card, care poate fi folosit pentru a achiziționa alimente de la restaurante sau magazine alimentare care acceptă această formă de plată.
În același timp, tichetele de masă reprezintă și o formă de beneficiu acordată angajaților de către angajatori și permite accesul la alimente și produse de bază atât în timpul, cât și în afara programului de lucru.
Valoarea unui tichet de masă este de 30 de lei/angajat/fiecare zi lucrată, iar de la 1 august s-a majorat la 35 de lei. Tichetele de masă sunt utilizate de peste 2 milioane de angajați în România.
În concordanță cu rolul lor social, similar cu alte țări din Uniunea Europeană, regimul de impozitare al tichetelor de masă în România este favorabil comparativ cu regimul aferent salariilor. Astfel, în cazul tichetelor de masă, este aplicat impozitul pe venit de 10%.
În schimb, în cazul salariilor, taxarea este mult mai puternică, România fiind unul din campionii europeni în această privință. Un salariat plătește din salariul brut 10% impozit pe venit, 10% contribuție pentru asigurări de sănătate și 25% pentru asigurări sociale (din care 3,75% merg către sistemul privat de pensii Pilon II). Astfel, dintr-un salariu brut de 5.000 de lei, obligațiile fiscale plătite reprezintă 2.188 (aproximativ 43%).
O majorare a taxării tichetelor de masă ar fi neinspirată din mai multe perspective și ar avea un efect negativ pentru mai mult de 2 milioane de angajați, în special pentru acele persoane cu venituri reduse.
Astfel, o majorare a taxării tichetelor de masă va conduce direct la scăderea puterii de cumpărare a salariaților. Mai mult, îi va afecta mai puternic pe cei cu venituri reduse. Dacă analizăm componentele ratei inflației în Romania, vedem că, în timp ce rata inflației în România a atins valoarea maximă de 16,8% la finalul anului trecut, componenta de prețuri alimentare din cadrul inflației, care este componenta cu cea mai mare pondere, a depășit 22%. De asemenea, cu cât venitul unei familii este mai redus, cu atât ponderea componentei alimentare este mai mare în bugetul familiei. Astfel, ca urmare a acestei ponderi mai mari a alimentelor în bugetul familiei, așa cum remarca și Banca Centrală Europeană, cu cât venitul unei familii este mai redus, cu atât rata inflației se simte mai puternic. Astfel, o creștere a taxării componentei de tichete de masă ar reduce tocmai fondurile alocate alimentelor în familiile cu venituri reduse. La această situație mai trebuie adăugat faptul că, în România, aproximativ 1 din 5 salariați lucrează pentru salariul minim, aceștia au, în general, o putere redusă de negociere, iar regimul de deductibilități pentru aceste persoane este extrem de redus. Iar această impozitare suplimentară s-ar produce într-o perioadă în care este necesară creșterea venitului net total, în special pentru familiile cu venituri reduse, care resimt inflația ridicată actuală mult mai puternic.
O taxare suplimentară a tichetelor de masă ar reprezenta o majorare a nivelului general de taxare și ar contribui la creșterea inechității sistemului fiscal. Înainte de a majora nivelul general de taxare, ar trebui eliminate facilitățile de neplată a impozitului pe venit și a contribuțiilor la asigurările de sănătate, impozite și contribuții care nu sunt plătite de anumite categorii de salariați, deși aceștia beneficiază de serviciile oferite de sistemul public de sănătate. Practic, este profund inechitabil a pune contribuții de asigurări de sănătate tichetelor de masă unor salariați care deja plătesc asemenea contribuții din salariile primite, în timp ce alte categorii de salariați, care beneficiază de serviciile publice de sănătate, nu contribuie la acest sistem din veniturile obținute din muncă.
Un alt mod în care venitul net al salariaților va fi afectat negativ este prin faptul că, în contextul creșterii taxelor aferente tichetelor de masă, acestea vor deveni din ce în ce mai puțin diferite de salarii, însă mai greu de administrat de către companii. În aceste condiții, mediul privat probabil fie va diminua valoarea tichetelor de masă acordate angajaților, fie va elimina acordarea de tichete, fie nu va mai crește valoarea nominală a acestora, chiar dacă legislația va permite acest lucru. Oricare din aceste scenarii va conduce la scăderea venitului net total al salariaților. Și, în același timp, va conduce și la reducerea motivației salariaților.
Din perspectiva angajatorilor, o majorare a taxării ar putea însemna o majorare a costurilor, în cazul în care ar decide să acopere impactul negativ pentru angajați. Însă, cu cât se apropie regimul fiscal al tichetului de masă de cel al salariului, cu atât motivația de a-l utiliza va scădea. Pentru că, a plăti aproximativ același lucru prin două moduri diferite (salarii și tichete de masă) reprezintă doar o majorare a birocrației și implicit a costurilor companiilor, fără niciun beneficiu. Deci, nu ar face sens economic pentru companii.
Practic, o majorare a taxării tichetului de masă va conduce la contractarea puternică a pieței de tichete, caz în care, din perspectiva veniturilor colectate la bugetul de stat, pe lângă diminuarea veniturilor directe ale statului ce ar putea fi încasate ca aplicare a taxării, se vor diminua și sumele ce ar fi fost colectate ca urmare a efectului multiplicator al sistemului de tichete.
În plus, cea mai bună paralelă care se poate face este cea cu sistemul de pensii ocupaționale. La începutul anului 2020 au apărut reglementările pentru un nou sistem de pensii private și anume pensiile ocupaționale. Însă, pentru acest sistem de pensii nu este acordată nicio facilitate fiscală, adică, practic, salariatul contribuie din salariul său net. Astfel, din perspectiva salariatului, nu este nicio diferență, din punct de vedere economic (de exemplu randament) între un fond de pensii ocupaționale și un fond mutual (segment de piață financiară deja matur în România). Însă sunt diferențe ne-economice net în favoarea fondurilor mutuale, cum ar fi: piață dezvoltată, ofertă extrem de diversă (pe valute, țări și tipuri de active în care sunt investiți banii), flexibilitate în privința accesului la sumele deținute (acces imediat în cazul fondurilor mutuale – față de accesul îngreunat în cazul fondurilor de pensii ocupaționale) și birocrație redusă. Și din perspectiva companiilor, pensiile ocupaționale înseamnă aceleași costuri cu salariații, însă cu birocrație suplimentară și costuri de administrare suplimentare, respectiv salariați mai nemulțumiți pentru că accesul la acele fonduri este îngreunat sau chiar fondurile pot fi pierdute de către salariat în cazul în care acesta părăsește compania. Rezultatul: la mai bine de trei ani de la înființare, sistemul de pensii ocupaționale practic nu există în România.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.