De ce să te uiți la „Succesiunea”

O familie aparent fericită (foto din film)

Binge-watch-ul nu prea face parte din viața mea, dar îmi place mai mult să mă pot uita când vreau la câte un episod dintr-un serial decât să-l aștept pe următorul câte o săptămână (wink wink HBO, nu mai suntem în sec. XX, aflat-ai oare?). Drept urmare și eu adopt de obicei strategia “mă uit la tot când e gata” ca binge-watcherii profesioniști. Așa că am început ultimul sezon din Succesiunea abia după ce a apărut și ultimul episod. Ca norocul, le bifasem recent pe celelalte trei, așa că nu exista pericolul să nu-mi aduc aminte ceva important. Partea nasoală a strategiei ăsteia e că de obicei mai scapă spoilere prin social media, dar asta se întâmplă numai dacă te uiți la ce se uită toată lumea. Nu prea e cazul cu Succesiunea. Mi se pare că la noi nu prea a avut mare aderență. Ce-i drept, cum naiba să aibă dacă nu există personaje cu care să te poți identifica?

Succesiunea e un fel de Dallas modern — personajele făcând parte dintr-o familie fictivă foarte bogată din State —, adaptat pe tiparele secolului în care trăim. Unul dintre tipare este lipsa caracterelor monocrome (de fapt există unul singur — Rava, fosta nevastă a lui Ken —, care e însă foarte secundar, așa că nu aflăm foarte multe despre el, prin urmare s-ar putea să nu fie așa de pozitiv cum ni se arată), așadar nu există niciun Bobby, toată lumea având măcar o picătură de JR în vine. Însă JR din câte îmi amintesc avea niște creier, un plan macro, ceva. Ăștia din Succesiunea nu sunt neapărat complet idioți (există și excepții, bineînțeles), dar sunt departe de a vedea mai departe de propriul ego și sunt complet lipsiți de experiență, habar n-au cum să pună problema, doar au avut absolut tot din prima clipă a vieții. Drept urmare pater familias, Logan — un scoțian care și-a clădit imperiul călcând pe cadavre —, e pus în fața unei mari dileme: cui naiba să-i lase el moștenire “munca” lui de o viață? Răspunsul nu e deloc simplu, iar desfășurarea lui ține patru sezoane.

Brian Cox îl joacă pe Logan, pater familias (foto de Rick Wenner/ Redux / eyevine)

Bineînțeles că o să te întrebi: de ce te-ai uita la un serial despre niște nasoi cu foarte mulți bani? Simplu: pentru că reprezintă idealul societății în care trăim. Nu neapărat partea nasoală (deși…), ci mai degrabă cea cu foarte mulți bani. Probabil că oricum una fără cealaltă nu funcționează. Nu la nivelul ăla. Foarte mulți bani însemnând miliarde. Multe, multe miliarde. Oameni care merg cu elicopterul sau avionul personal cum mergem noi cu tramvaiul. Oameni pentru care cel mai scump obiect pe care-l ai tu valorează cât un șervețel, ba mai degrabă cât un muc. Care nu se bucură niciodată de niciun cadou, indiferent cât de mișto sau de original e. Care nu au nimic în afară de bani și sunt înconjurați de hiene care așteaptă să poată șterpeli și ele o bucățică. 

Recunosc că mi-a fost greu să-l urmăresc, mai ales la început, pentru că nu-mi plăcea de nimeni, nici măcar de personajul comic (da, există unul, un pămpălău profitor, vărul de la țară — Greg). Și nu mi-a plăcut de nimeni până la final, însă chiar a fost o experiență să pot trage cu ochiul la lumea LOR. Da, e ficțiune, am mai zis, dar sunt convins că e destulă realitate în conținut încât să merite efortul. O realitate care nu are nimic de a face cu normele cu care suntem noi obișnuiți, o realitate paradoxală, în care toată lumea se luptă pentru și mai mulți bani în timp ce nimeni nu le apreciază deloc valoarea. Cea mai tare petrecere la care nu se distrează nimeni.

Kieran Culkin, fratele lui Macaulay, în rolul lui Roman (foto din film)

Greu subiect și complicat scenariu. Nu există nicio călătorie a niciunui erou, nicio mare poveste, nu se schimbă nimeni și nimic până la final, iar aparent finalul în sine rămâne într-o mare coadă de pește. Aparent. Pentru că de fapt, la ce subiect abordează și ce tip de personaje învârte, Succesiunea se termină cu un mare happy end. Dar nu te prinzi decât târziu sau deloc. Pentru că pentru noi, ăștia săracii, însuși happy end-ul înseamnă cu totul și cu totul altceva.

Dincolo de subiect, mi se pare un film jucat foarte, foarte bine. N-am să îți înșir aici actorii, c-ai să te prinzi tu cine ce joacă (deja pe unii i-ai văzut în pozele de mai sus), și n-am să-ți descriu vreo scenă, că n-am intenția să-ți stric surpriza. Dar atât mai spun: rar mi-a fost dat să văd atâtea subtilități de expresie pe vreun ecran! Jos pălăria!

Articol publicat pe blogul autorului, danbyron.ro.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp