Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

De ce vin oamenii la terapie de cuplu

Am fost întrebat de curând de ce, în calitate de psiholog, promovez numai relațiile? Am stat și am meditat preț de câteva secunde și apoi am răspuns politicos: Nu am găsit ceva mai important pentru omenire. 

Din punctul meu de vedere relațiile nu sunt opționale și indiferent de forma sau durata acestora, ele sunt necesare pentru buna noastră funcționare, în călătoria numită viață. În calitate de psihoterapeut de familie și cuplu, nu mai am nicio îndoială cu privire la faptul că cel mai important predictor pentru sănătatea noastră fizică și psihică, pentru starea de bine, de fericire și pentru succesul în viață, este calitatea relațiilor interpersonale. Dar, din păcate, nu ne naștem și cu un manual intrinsec de funcționare în relații. 

Este adevărat că ființa umană încă de la venirea sa pe lume este setată neuro-biologic pentru conectare, dar nouă ne revine responsabilitatea cultivării unor tipare de conexiune interpersonală care să oglindească cât de experți sau de novici suntem, atunci când ni se măsoară nivelul de inteligență relațională. Astfel, cred că popularizarea unor informații științifice și corecte despre relații, este șansa noastră pentru a ne reumaniza relațiile, într-o lume aproape dezumanizată – acasă, la muncă și în școli. 

Despre munca mea se poate spune că este paradoxală, fiind extrem de dinamică și de statică în același timp. Mai multe zile pe săptămână, de la 9 dimineața și până la 9 seara, cu o pauză de prânz, stau și ascult povești despre relații – suferința pierderii, dezamăgirea respingerii, amărăciunea trădării sau revolta ignorării sunt doar câteva dintre trăirile pe care le au clienții care vin cu relațiile lor la terapie. Ați putea crede că este cea mai plictisitoare sau grea meserie din lume, dar vă rog să mă credeți că nu este niciuna și nici alta. În schimb, este o sursă constantă de provocări, de satisfacere a curiozității și explorare a potențialului uman. De la prima terapie și până la ultima sunt ca ținut în priză – atât de multă energie psihică circulă în cabinetul unui psihoterapeut. Și certitudinea faptului că niciodată nu poți fi sigur de ceva, face ca totul să fie o cursă infinită între știință și viață. Pentru că în profesia mea, nimic nu este 100% sigur, chiar dacă am instrumente concrete de evaluare a sustenabilității unei relații sau pot prezice cu o acuratețe de peste 80% dacă un cuplu va rămâne sau nu împreună – viața mi-a demonstrat, adesea, că totul se află într-o continuă schimbare.

Întrebarea favorită a jurnaliștilor, când ne întâlnim, este – Cei aduce pe oameni în terapie? Iar în timp răspunsurile mele au variat - de la lipsa sexului și intenția de a-l schimba pe celălalt, la războaiele cu privire la creșterea copiilor, la insuficiența banilor și până la dorința de armonizare a strategiilor de comunicare. Azi, însă, știu că partenerilor de cuplu le vine mult mai ușor să vorbească despre ceea ce le lipsește, decât despre ceea ce au și aproape imposibil să-și recunoască nevoile înnăscute de atașament și iubire. Nu ne mai înțelegem! Nu mai comunicăm! Ne certăm tot timpul! Sau – Nu mai facem sex! Sunt enunțurile pe care le aud oră de oră, iar dacă-i întreb - Și ce nevoi aveți? Ce vă doriți cu adevărat de la viață și ce sunteți dispuși să faceți pentru relație? Cu o mai mare sau mai mică abilitate, îmi întorc răspunsurile lor în așa fel încât să ajungem din nou la ce nu primesc sau ce nu funcționează în relații.

Într-o bună zi m-am lăsat purtat de tenacitatea mea de om de știință și am petrecut nenumărate ore pentru a căuta studii care să confirme motivele exacte pentru care oamenii se ceartă, și dincolo de faptul că certurile ar fi endemice relațiilor, ce am găsit în plus a fost explicația cu privire la pierderea siguranței interpersonale. Potrivit mai multor dovezi științifice, care desigur că nu pot confirma subiectivitatea fiecărui individ sau toată paleta de istorii psihologice, dincolo de suprautilizatele motive de genul – bani, sex, parenting sau probleme de comunicare, adevărata cauză a durerii noastre psihologice este pierderea sentimentului de apartenență și a valorii personale în ochii, urechile și inima unui celălalt semnificativ. 

Explicație oferită multora dintre cei care-mi vizitează cabinetul și la care unul dintre clienții îmi replică:

– Bine, bine, dar cine ne-a furat această siguranță? De ce săptămâna trecută o aveam și azi nu mai e?

Adevărul este că nici ieri nu o aveam, și nici săptămâna trecută. Cei mai mulți dintre noi ne-am pierdut siguranța și încrederea relațională undeva în experiențele negative ale copilăriei, dar ne-am păstrat speranța că cineva, un om special, ne va (re)aprinde lumina sufletului și astfel vom fi din nou văzuți, auziți și simțiți.

Ceea ce ar putea însemna că majoritatea oamenilor se îndrăgostesc de o fantezie, de o persoană care pare ideală și căreia îi cosmetizăm cu măiestrie imperfecțiunile și îi iertăm în viteză greșelile – atât de puternică este imaginația noastră și nevoia de vindecare; asta face ca la început toată comunicarea să curgă lin și fără cine știe ce efort. De aici rezidă falsa siguranță și încredere relațională. Dar pe măsură ce timpul trece și ne adâncim tot mai mult în complexitatea relației, descoperim că persoana din fața noastră este destul de diferită de imaginea celeia din mintea noastră. Și astfel, apare primul test al realității, cu toate provocările pe care le implică conviențuirea zilnică cu o ființă umană reală. 

În mod inevitabil, fiecare dintre noi spunem sau facem în relație lucruri care dor și prin care-i rănim pe cei dragi, momente în care mereu avem șansa de a cântări situația și de a răspunde la întrebarea – Este această relație suficient de importantă pentru mine? Vreau să cresc și să cultiv această legătură? Și indiferent de răspuns este vorba despre asumare, deoarece tot știința ne spune că „nu prea există” cupluri în care partenerii sunt făcuți unul pentru celălalt; în schimb există posibilitatea de a învăța să călătorim împreună prin labirinturile vieții.

Acesta este momentul în care cele mai multe cupluri ajung în terapie și obiectivul nu este acela de a-i învăța cum să facă sex mai „bun” și mai frecvent, sau cum să-și gestioneze banii ori să-și stabilească supremația cu privire la strategiile de parenting – ci cum îi pot ajuta pe acești doi oameni să-și descopere unul celuilalt limbajul iubirii, după ce s-au asigurat că vor să rămână împreună. Prin limbajul iubirii mă refer la informațiile bazale despre funcționarea relațiilor, cu care venim de acasă. 

De asemenea, cred că iubirea ca forme poate varia, dar în esență este aceeași în cuplu, în relațiile de prietenie, în cele de colaborare sau de educație. Nu poți să iubești corect acasă și greșit în comunitate sau invers. Iubirea are de-a face cu încrederea, respectul și umanitatea – trăsături care exprimă manifestarea noastră în fiecare loc și moment al zilei. Iar acolo unde aceasta este prezentă există siguranță, acolo unde aceasta este dorită și sperată există pseudo-siguranță, iar acolo unde lipsește este multă durere și nesiguranță. 

Iubirea este lipiciul care ne leagă pe noi, oamenii, și în funcție de cum am fost iubiți acest lipici poate fi mai solid sau mai puțin solid; poate ceda foarte ușor sau foarte greu. Dar indiferent de consistența acestuia, noi putem face schimbări, putem învăța să vorbim mai puțin și să ascultăm mai mult sau invers; putem învăța să cerem mai mult și să oferim mai puțin (dacă suntem tentați să oferim prea mult și să nu primim nimic); putem învăța să negociem mai des și să impunem mai rar; putem învăța să trăim cu persoana imperfectă de care ne-am îndrăgostit sau putem alege să scriem finalul unei povești de iubire, dând dovada de respect față de istoria comună și față de persoana alături de care ne-am trăit un timp viața. Cred că nu contează atât de mult faptul că cei doi rămân sau nu împreună, pe cât contează exercițiile de practică intenționată și conștientă a umanității, exprimate simplu și concret în cuplu.

Sunt oameni care rămân pentru întreaga viață într-o sigură relație, dar și oameni care pe parcursul existenței schimbă mai multe legături amoroase. Și oarecum avem tendința de a-i aprecia pe primii și de a-i blama pe ceilalți. Dar, dacă este să tragem o linie și să evaluăm situația ceea, ce contează este calitatea relației. Dacă doi oameni au fost suficient de norocoși sau maturi în alegerea relațională bravo lor, dar nu-i putem forța pe parteneri să rămână în relații nepotrivite, doar pentru că așa impune psihologia simțului comun. Îi putem, în schimb, încuraja să încerce strategii noi de comportament, să-și cultive inteligența relațională și să-i investim cu încrederea că fiecare persoană este responsabilă de propria viață și are dreptul să-și găsească iubirea adevărată. Uneori curajul înseamnă să rămâi, alteori să accepți situația și să îndrăznești să descoperi iubirea în altă parte... deoarece în cele din urmă cu toții luptăm pentru a ajunge, din nou, în siguranță.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Wall-T check icon
    Felicitari!
    Apreciez in mod deosebit articolele Dvs.. Mult succes in continuare!
    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult