Foto: Guliver Getty Images
Îmi amintesc destul de clar puținele momente ale copilăriei când îmi adunam curajul strop cu strop pentru a rosti, cu mare efort, câteva dintre cele mai dificile cuvinte: „Iartă-mă, îmi pare rău!” Spuneam cu greu aceste cuvinte și adesea îmi păreau o idee proastă, imediat ce le rosteam, din cauza unor replici de genul: „Dacă îți părea rău cu adevărat nu făceai ce ai făcut!”
Ulterior, ca adult m-am obișnuit cu ideea confortabilă a faptului că nu merită să-mi cer iertare, aveam și motive întemeiate, dacă mă gândesc la unele reacții ale adulților din jur, iar când constatam că este totuși necesar să rostesc acest cuvinte simțeam cum mă trec din nou fiorii vulnerabilității. Cu siguranță știți și voi, că nu-i ușor să îți ceri scuze, dar totul devine și mai complicat când persoana lezată refuză să ofere darul iertării.
Mai târziu, ca psihoterapeut de familie, m-am întâlnit de mai multe ori cu sensibilitatea acestui subiect în cabinet și încurajat de munca colegei mele, Zenobia Niculiță, am început să cercetez psihologia din spatele iertării. Așa am ajuns la studiile realizate de Harriet Lerner, expert în sănătate relațională și o susținătoare vocală a psihoterapiei de familie.
Dr. Lerner, a întrebat un număr semnificativ de specialiști în domeniul psihoterapiei: Cum învățăm un copil să-și ceară iertare? Iar răspunsurile acestora s-au cristalizat într-o singură concluzie: Adulții au de modelat comportamentul pe care-l așteaptă din partea copilului! Dacă noi ca părinți, profesori, tutori, rude sau chiar specialiști în sănătate mintală nu-i cerem copilului iertare în mod autentic atunci când am greșit față de acesta, de ce ne-am aștepta din partea celor mici să cunoască psihologia iertării?
Dacă mă întorc puțin în anii copilăriei, nu-mi amintesc nici măcar un moment în care un adult să fi îndrăznit să-și ceară iertare – indiferent că este vorba despre cei din familie, vecini sau profesorii de la școală. Ceea ce înseamnă că dacă nu schimb ceva din felul în care mă raportez față de oamenii importanți din viața mea, cu precădere față de copii, sunt șanse foarte mari ca același tipar comportamental să-l am și eu. Niciunuia dintre noi, adulții din trecut sau prezent, nu-i vine ușor să-și ceară iertare, mai ales de la un copil; deoarece considerăm că aceste comportamente vor știrbi din autoritatea noastră și vom părea mult prea slabi și nesiguri. Însă, prin astfel de convingeri și acțiuni noi modelăm viitorul relațional al copiilor.
Adevărul este că doar oamenii cu adevărat curajoși și încrezători în sine, îndrăznesc să-i ceară iertare unui copil. Iar astfel îi oferă celui mic o excelentă lecție de viață. Mesajul transmis este simplu: Este esențial să admitem când am greșit, asta ne face vulnerabili, dar doar așa ne putem păstra omenia și respectul față de ceilalți. Pentru cei care aveți copii sau lucrați cu copiii, lucrurile pot căpăta și mai mult sens dacă ne amintim de faptul că cei mici au un puternic simț al dreptății și suferă atunci când intrarea în defensivă a adultului le invalidează adevărul.
Atunci când un copil își cere iertare, tot ceea ce vrea să audă din partea adultului este: Mulțumesc pentru că ți-ai cerut iertare! Fără să mai adăugăm toate prelegerile inutile și răutăcioase de genul: Este bine că îți ceri iertare, dar aș vrea să te gândești mai bine data viitoare când vei face asta. Nici nu sunt sigur de faptul că-ți pare rău! Și poate data viitoare îți vei cere scuze cu adevărat. La astfel de replici, evident că reacția unui copil va fi ceva de genul: Urăsc să-mi cer iertare. Este o prostie!
În concluzie, nu este deloc ușor și confortabil să ne vulnerabilizăm atât de mult încât să ne cerem iertare, dar este o alegere înțeleaptă pentru noi și viitorul copiilor noștri.
Schimbarea în relația părinte-copil pornește de la cel mare spre cel mic, iar acest principiu este valabil acasă, la școală și pe stradă. Iartă-mă! – este un mesaj la fel de puternic ca Te iubesc!
Iar atunci când aceste cuvinte sunt rostite din inimă, reprezintă cel mai mare dar pe care-l putem oferi omului pe care l-am rănit. Acestea îl pot ajuta pe celălalt să se elibereze de furie, amărăciune și durere. Validează realitatea și importanta celuilalt prin transmiterea unui mesaj clar: Da, sentimentele tale contează suficient de mult pentru mine și îmi asum responsabilitatea pentru ceea ce am făcut! Iar în cele din urmă, o iertare exprimată în mod sincer este vindecătoare și pentru noi, cei care ne asumăm că nu suntem perfecți, oglindindu-se astfel atât nivelul nostru de maturitate psihologică, cât și cel de inteligența relațională.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Tu cu lacrimi in ochi,intrebi de ce spune asa,ca doar inima nu ai putut sa ti-o scoti din piept sa i o daruiesti
Raspuunde:Ma-i invatat sa fiu buna ,iertatoare,s-a sar in ajutorul celui napastuit,s-a fiu corecta in orice situatie,Dar acum am probleme .Se ridica noua generatie,cu pretentii, desi multi dintre ei nu prea stiu nimic,fara bun simt,obraznici,pentru care un om in virsta nu-i decit unul care nu mai moare odata si eu ,mama ,nu stiu s-a fac fata unora ca ei.
Pun capul in jos ,si cu sufletul sfisiat trebuie s-a recunosc.Da, nu mi-am pregatit copilul pentru viata reala!
Nu mi-o luați în nume de rău, întreb și eu, ca prostu-n palier.