sursa foto: Inquam Photos
Se pare, tot mai mult, că societatea românească se dispută sau se distribuie între teocrație și democrație. Semnele unei teocrații sunt vizibile și în sondajele de opinie care plasează biserica în primele rânduri ale prestigiului și admirației publice. În același timp, ele sunt vizibile în nenumăratele slujbe, servicii divine, tedeumuri ale bisericii derulate în cele mai diverse împrejurări ale vieții colective și private. De la participările colective la sfintele taine și până la sfeștaniile făcute pentru un nou autoturism dobândit, se dezvoltă o serie de evenimente religioase în care se invocă prezența și binecuvântarea lui Dumnezeu. Cădelnițările și stropirile cu aghiasmă au devenit constante în ritualurile noastre zilnice și oficiale, putând fi interpretate ca forme de compensare simbolică pentru efectele unei societăți românești marcate, timp de decenii, de politicile de secătuire de credință, de desacralizare și ateism, impuse de regimul comunist. Toate aceste „spectacole” religioase publice mărturisesc o anumită apetență pentru teocrație.
De la Alexandru Ioan Cuza și Andrei Șaguna din secolul XIX, biserica și puterea ei au început să fie redefinite și supuse treptat unor rațiuni sociale, politice și naționale. În acest context, societatea românească a traversat un amplu proces de declericalizare, iar puterea religiei a fost pusă în slujba oamenilor, după principiul pronunțat de ierarhul ortodox Vasile Coman al Oradiei, în axioma „slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor”. Religia și biserica ar trebui să-și păstreze menirea, cea de slujire și refugiu cotidian pentru oameni, să fie „asile et abri”, un spațiu de ocrotire și sprijin, și totodată să fie implicate în neliniștile, suferințele și frământările oamenilor. Învățătura creștină este învăluitoare, calmă și este orientată în întregime către oameni. Jertfa cristică ilustrează profunzimea acestei învățături: „Cristos a murit pentru oameni, tocmai fiindcă oamenii nu merită să mori pentru ei, a murit să-i facă să merite” (C.S. Lewis).
Prin prezența excesivă și cvasiunanimă a bisericii la toate evenimentele oficiale colective, se cade adesea într-un ridicol de situație sau de situare. De asemenea, prin forțarea „din preaplinul teologiei” de a citi și cânta grecește în cadrul unor liturghii, deși este binecunoscut faptul că, de peste două sute de ani, Biserica Ortodoxă Română s-a desprins de tutela influențelor grecești și și-a afirmat identitatea proprie, devenind o biserică națională, strâns legată de națiunea și de identitatea etnică românească. Probabil că unii teologi, monahi și ierarhi, care și-au obținut niscaiva doctorate în Grecia, se simt datori să recentreze limba greacă, fie dintr-o precaritate a propriei pregătiri, fie dintr-un snobism menit să impresioneze credincioșii.
Un al doilea exemplu de situare ridicolă a bisericii este acela în care se atribuie în mod forțat o conștiință post-mortem, aflată în părtășie cu Dumnezeu, unor personalități publice, ajungându-se astfel la o încreștinare postumă, contrară voinței exprimate a defunctului, precum a fost cazul lui Ion Iliescu. Acesta a fost prohodit atât în prima, cât și în a doua zi de doliu, fără a ține seama de opțiunea vieții lui, aceea de ateu, liber cugetător și comunist. Prin prezența și participarea unor preoți și a unui înalt ierarh la aceste slujbe, Ion Iliescu a fost prohodit ca un veritabil și de strictă observanță creștin. Tovarășii și amicii politici din partidul lui Iliescu au afișat cu această ocazie fețe în bernă, cu obrajii căzuți într-o tristețe ipocrită. Este vorba de o cădere în deriziune și în ridicol, prin excesiva slugărnicie a BOR față de mai marii zilei.
Aceeași slugărnicie s-a constatat și în trecut, la moartea lui I.V. Stalin, un dictator comunist fără Dumnezeu. Comunismul bolșevic a cultivat așa-numitul sergianism, adică un pact între biserică și statul bolșevic. În 1927, Serghie I, patriarhul Moscovei, a menționat: „Vrem să fim ortodocși și în același timp să recunoaștem Uniunea Sovietică drept patria noastră civilă, ale cărei bucurii și necazuri sunt și bucuriile și necazurile noastre”. Asocierea dintre biserica rusă și stat a fost analizată în profunzime după 1989 de James Billington, eminent kremlinolog și director al Bibliotecii Congresului SUA, care avertiza asupra acestei asocieri monstruoase - un cuplu biserică-stat definitiv amenințător pentru lumea contemporană. S-a verificat această realitate prin complicitatea dintre patriarhul Kiril al Moscovei și V. Putin, în războiul împotriva Ucrainei.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.