Foto: Ziua de Constanța
– Câți ani au trecut de la anul 53 î. Hr. la anul 56 d. Hr.? ne-a întrebat profesoara de istorie din generală.
– Trei ani! am răspuns eu în scris, pe o foaie de hârtie.
Așa am luat nota trei în catalog. Nu punea patru la astfel de teste fulger, ci un trei pe care îl făcea fascinant, cu bucla de sus mică și componenta de jos impozantă, disproporționat mai mare. Să fie primit, am zis eu, debusolat. Nu mă prinsesem de fază. O singură colegă din clasă a scris 109 ani, pentru că se tinde către 0 prin scădere, abia apoi se crește din momentul nașterii lui Hristos. Din acel moment, am devenit împătimit al istoriei. Mi-am cumpărat cărți și-am început să citesc avid despre Mesopotamia, Imperiul Roman, traci, daci, evenimente, personaje, tratate de pace, declarații de război. Ceva mai târziu aveam să constat că legăturile mele cu istoria nu erau chiar simple.
La moartea bunicului din partea tatălui, un domn înalt, drept, cu părul alb, îmbrăcat impecabil într-un costum negru, a intrat în camera în care erau mai multe persoane, s-a apropiat de trupul bunicului, l-a privit câteva secunde, l-a sărutat pe frunte, i-a atins o mână și apoi a plecat. Toți erau în liniște deplină, chiar dați la o parte, să nu incomodeze. M-am uitat apoi pe fereastra de la etajul doi: domnul intrase într-o mașină de protocol, o limuzină neagră, după ce alt om îi deschisese și închisese ușa. Aveam să aflu că era fratele bunicului, ce trăia la aproape o sută de kilometri depărtare, în orașul ce-și păstrează cu constanță iubirea de mare.
Mai târziu, în liceu, am avut un profesor de istorie fabulos. Domnul Iorga povestea cu atâta pasiune fiecare lecție, dându-ne mereu referințe din cărți pe care ne recomanda să le și citim. Știa când să rupă ritmul cu o poveste, să întrebe ceva, să deschidă o discuție largă, astfel că cele cincizeci de minute zburau și nu voiai să desenezi avioane sau să-ți faci autoprotretul cu pixul pe colțul unei foi de la sfârșitul caietului.
La una din lecții, Mihai Iorga rupe ritmul: „Vreau să vă vorbesc puțin despre Profesorul Adrian Rădulescu, unchiul colegului vostru de aici. Mi-a fost dascăl la Constanța și-mi amintesc cu mare drag ce om minunat era. A condus pentru treizeci de ani Muzeul de Istorie, a construit Universitatea Ovidius cu toate căminele și campusurile ei, a descoperit siturile de la Tropaeum Traiani și a deschis edificiile muzeale de la Histria și Adamclisi, a scris tratate despre Dobrogea și spațiul dobrogeano-pontic, printre multe altele. Eu sunt ceea ce sunt acum și datorită acestui om”.
Mă înroșisem și abia mai respiram. Inima îmi bătea cu putere. Nu întâlnisem acest om decât o dată în viața mea și nu știam mai nimic despre el, pentru că la noi în familie nu prea se discutau astfel de lucruri. Acele cuvinte ale profesorului Iorga mi-au picat direct în cromozomi, schimbându-mi viața. Voiam să ajung ca acel om.
„Îmi aduc aminte de o întâmplare interesantă. Eram pe teren, făceam săpături cu colegii studenți și unul dintre ei are o idee măreață: scoate o bucată de vas de ceramică, se întoarce cu spatele, face ceva acolo, apoi o îngroapă la loc. Când arheologul șef a venit pe șantier, l-a chemat și a scos de față cu el vasul de ceramică. Pe el era scris cu un cui: <<De la Zamolxis pentru Profesorul Rădulescu, cu deosebită considerație.>>” a continuat Mihai Iorga.
Suntem istorie. Trecutul nostru individual converge la statusul nostru din prezent. Istoria globală înseamnă șlefuirea genelor, zestrea întreagă ce ne-a condus aici și acum, cu bunele și relele ei. Omul ce nu acceptă istoria își neagă și prezentul.
Am pornit pe un drum, singur. M-am dus la Constanța cândva, când eram student în capitală. Am intrat în muzeul mare și una dintre săli îi purta numele unchiului, care se stinsese în 2000, după o lungă bătălie cu una din bolile supreme. M-am făcut iar roșu, abia mai respiram și inima îmi bătea cu putere. La MINAC (Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța) acolo, în acea sală, mi-am amintit într-o secundă tot trecutul meu. În acel moment revelator, trăit de unul singur, mi-am dat seama că un om despre care nu știu multe detalii mi-a schimbat viața, pentru că am trăit în cap cu imaginea omului care construiește, șlefuiește, scoate la lumină, învață pe alții, rămâne cumva în istorie. Toate acestea le știam de la profesorul Iorga și dintr-o carte pe care am căutat-o cu ardoare prin anticariate, ani la rândul. Nu am găsit-o când o căutam, ci mai târziu, aparent întâmplător, cum ne mai arată viața. În acea cronică a spațiului dobrogean erau și câteva date despre unchiul meu, precum și o poză. Atât aveam. Atât știam.
Cât despre sentimentul că mă asemăn cu acest om și pot proceda la fel, încă nu m-a părăsit. Chiar și dacă reușesc numai un vârf de deget din ce a făcut el, tot e ceva.
Articol publicat pe blogul autorului.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.