(Foto: Inquam Photos / Alberto Groșescu)
Ce se întâmplă astăzi este oglinda aproape perfectă a lașității noastre colective. Lașitatea celor care nu am conștietizat că a vorbi despre greșelile noastre, ca și despre greșelile altora este perfect normal. Că doar prin (auto)exigență și ambiția de a fi mai buni nu riscăm să devenim ticăloși. Suntem unde suntem pentru că nici măcar nu învățăm odată că există ceva incredibil de eliberator în a-ți asuma responsabilitatea pentru consecințele greșelilor făcute. Că a greși e uman, dar a nu recunoaște e jignitor. Ipocrizia trebuie arătată ca atare. Răul cel mai mic e doar o formă de a dormi anesteziați în pat cu răul cel mai mare. Și asta se vede acum. Asta trăim acum. Consecințele coabitării cu răul mai mic.
Ani de zile ne-am mințit că ticăloșia nu ne afectează dacă știm să ne construim câte un mic univers în care să fie bine și călduț. Ani de zile am uitat că datorăm totuși ceva bunicilor noștri injectați de frigul cumplit al câte unei Jilave comuniste. Ani de zile am uitat că părinții noștri și-au rupt sufletele îndurând o tranziție în care uneori au fost poate mai batjocoriți decât înainte de revoluție. Iar ei au îndurat toate astea cu un gând pe care noi acum riscăm să îl trădăm – că viitorul va fi mai bun, mai just și mai echitabil.
Acum puțină vreme, mi s-a amintit de o manieră urâtă rău că este de o naivitate cruntă să îți imaginezi că există în toți oamenii capacitatea de a înțelege că sunt linii roșii peste care nu se trece. Am greșit imaginându-mi că nu sunt suficiente resurse de ticăloșie pe lumea asta pentru a înțelege un lucru de bun simț – sunt unele lucruri care pur și simplu nu se fac.
Eu sper să îmi fi învățat lecția și să am capacitatea de a duce consecințele greșelilor mele. Și cred că cel mai bun lucru din a fi om înseamnă inclusiv opțiunea de a-ți asuma decizii greșite. Eu nu mai sunt dispusă să mă mulțumesc cu ridicolul „merge și așa”. Cred în moderație, dar mai cred și în faptul că trebuie să vorbești (sau chiar să urli) când ceva e greșit.
Așa că, fără alintătură sau metaforă, vă spun că, în opinia mea, treaba e groasă rău! Oamenii ăștia nu au timp sau chef de subtilități. Democrația din țara asta, șchioapă cum e ea, este sub asediu. Când instituțiile pică una câte una și unica virtute rămâne starea de preș, nu putem asista impasibili. E rușinos.
Cred și că e o rușine să te mulțumești cu puțin sau să nu îți pese că în jurul tău se zdrobesc temeliile unei societăți democratice (alea puține construite sau rămase). Va trebui să luăm decizii. Unele vor fi proaste. Dar câtă vreme avem în noi capacitatea de a ne asuma când vom vedea acele greșeli și câtă vreme ele nu sunt făcute cu rea-credință, cred că avem o șansă.
Dacă tăcem și ne mulțumim în continuare cu câte o fărâmă de „merge și-așa”, ne așteaptă doar un veac de lașitate.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.