Chiar e nevoie ca părintele unui tânăr adult să verifice zilnic dacă în viața acestuia au apărut probleme? Despre părinții intruzivi: un studiu de caz

Foto: Ruslan Huzau / Alamy / Alamy / Profimedia

De obicei, când scriu o postare, pornesc de la elemente pe care le întȃlnesc fie în cabinet, fie în activitatea mea cu studenții, fie în cadrul variatelor interacţiuni umane de care am parte în viaţa de zi cu zi. Pe de altă parte, regula confidenţialităţii legată de activitatea de cabinet nu îmi permite să dezvălui detalii care ar putea identifica situaţia individuală a vreunui client, aşa că de regulă ceea ce scriu este o sineză din mai multe cazuri, cu suficient de multe elemente modificate pentru a nu încălca regula confidenţialităţii. Aceasta vă va explica de ce de multe ori ceea ce scriu eu se încadrează în aria generalității, şi foarte puţin face apel la exemple concrete.

De data aceasta însă am ocazia să fac un studiu de caz, deoarece una din postările mele anterioare, cea referitoare la intruziunea excesivă a părinţilor în viaţa tinerilor adulţi a beneficiat de un comentariu care ilustrează perfect toate punctele abordate de mine în respectivul articol. Cum persoana în cauză a postat comentariul spre a fi aprobat să apară public (aprobare pe care am dat-o), folosirea textului respectiv pentru o analiză de tip studiu de caz nu încalcă nicio regulă etică sau deontologică.

Redau mai jos textul, integral, aşa cum a fost postat de autor ca şi comentariu la articolul meu. Însă, înainte de a trece la analiză, aş dori să fac un necesar comentariu: folosesc opinia exprimată pentru a analiza distorsiunile cognitive şi elementele nesănătoase din punct de vedere psihologic, şi nu pentru a ataca persoana în cauză, persoană căreia îi mulţumesc că mi-a dat ocazia unei astfel de analize.

„Doamnă psiho-pupu, se pare ca v-ați format la școala lui Sörös și a altor javre ce vor sa demoleze tot ce civilizatia occidentala a construit in sute de ani si contribuiți acum din plin la demolarea familiilor traditionale. Ce intruziune vedeți in a ști chiar zilnic, ca ai mei copii sunt bine, sau ca pot avea proble de rezolvat de care eu ca pensionar pot sa îi scutesc? Sa, stea ore intregi pe Facebook sau alte rețele de comunicare din spatiul virtual este mai bine? Poate eu sau mama lor nu ne simțim bine intr-o zi, si vrem sa îi punem in gardă, nu sa ne gaseasca morti in casă dupa o săptămână. Cand le-am facut case de sute de mii de euro sau le-am luat masini scumpe, atunci nu eram intruzivi? Cand i-am șters la fund sau i-am imbaiat, atunci nu le-am violat intimitatea? Cand le oferim pe banii noștri vacanțe scumpe, ca sa ne simțim și noi in siguranță, atunci suntem intruzivi? Cand ne dăm cu părerea despre partenerul sau partenera aleasa suntem ” bagaciosi” si intruzivi, cand ei dau greș in alegerea lor, si fie îi vedem nefericiți de eșec, fie se intorc cu coada între picioare, ca partenerul ales de ei a fost mai smechersi i-a lasat si fără casă /locuință, mașină, atunci noi gresim? Doamnă va obsedeaza, chestia cu independenta, uitand cate riscuri unele grave sau fatale implica. Chiar venirea la dvs in cabinet reprezintă un risc major pentru că îi învățați comportamente distructive.”

Textul de mai sus este un text extrem de bine articulat şi coerent gȃndit (deşi toxic) pentru a impune imperativ o serie de idei. Însăşi fraza introductivă dă tonul, spre ceva ce am analizat într-un alt articol, respectiv ura faţă de o persoană pentru cine este, ură asociată nu cu persoana, ci cu categoria în care a fost distribuită aceasta. Cei din generaţiile mai în vȃrstă sunt destul de obişnuiţi cu acuzaţii legate de „a aparţine de Sörös” – din amintirile mele cel mai des au fost vehiculate astfel de acuzaţii în perioada de tristă amintire a mineriadelor, cȃnd „a fi plătiți de Sörös” a fost un argument pentru snopirea în bătaie a unor persoane care îşi exprimau pașnic propriile opinii. Extensia este evident forţată – o fi făcut domnul Sörös multe şi s-o fi amestecat în multe, dar o şcoală de psihologie/psihoterapie nu ştiu să aibă şi nici intervenţii în această arie, şi totuşi studiez psihologie (sub diferite forme, de la școlarizare universitară pȃnă la formări sau studiu individual) de aproape 10 ani. Cu siguranţă nu le ştiu eu pe toate, dar de o şcoală de psihologie Sörös, activând în Romȃnia (astfel încȃt să fi avut şi eu acces la ea), nu am auzit (rog colegii psihologi care ar putea şti mai multe să intervină). Dar în psihologia urii această analiză nu contează – contează că s-au rostit/scris nişte cuvinte cheie care incită la ură – Sörös, familia tradiţională – plus că inamicul (eu in cazul de faţă) a fost dezumanizat (javră – vezi tehnicile de dezangajare morală descrise mai pe larg aici). Termenul familie tradiţională pare a se dovedi extrem de „elastic” – a fost folosit pentru a demoniza cuplurile homosexuale, dar aici nici vorba de aşa ceva – familia tradiţională nu mai este în nici un fel definită, avȃnd astfel libertatea de a o contura drept „familia aşa cum o înteleg eu”.

Mergem mai departe, la partea care se referă efectiv la articolul meu despre părinţii care insistă să facă parte nesănătos de mult (din punct de vedere psihologic) din viaţa tinerilor adulţi.

Ce văd rău în a vorbi zilnic cu copiii pentru a şti dacă sunt bine şi dacă nu au probleme pe care eu ca pensionar le pot rezolva? Păi … Oare un copil care are o problemă la care crede că părintele ar putea contribui cu un ajutor, nu credeţi că şi-ar suna el părintele? Chiar e nevoie să verifice părintele zilnic dacă au apărut sau nu probleme? Şi este copilul atȃt de ghinionist sau incapabil să-şi poarte de grijă încȃt practic în fiecare zi să poată să nu fie bine, iar părintele să aibă nevoie să intervină? Oare dacă ar păți ceva nu ar suna copilul să anunțe? De fapt în spatele acestor argumente apare un mod de şantaj al tȃnărului/tinerei – „eu am nevoie să ştiu că eşti bine”, plus că părintele pensionar poate „identifica” tot timpul cȃte o nevoie care să îl introducă, excesiv, în viaţa copilului. Oricum tȃnărul/tânăra respectivă pare a nu avea decȃt două activităţi alternative, rețelele sociale sau interacţiunea cu părinţii. Oare aşa să fie? Dar nu o avea şi facultate, sau job, sau prieteni, sau timp personal dedicat odihnei sau unui hobby? Doar că părintele a schematizat, în ideea că „dacă nu vorbeşte cu mine nu doar că nu face nimic util, ba chiar stă pe ecrane”. Cu alte cuvinte părintele poate liniștit să se instaleze ca stăpân pe timpul tȃnărului, cu argumentul că de fapt îi face un bine desprinzându-l de rețelele de socializare.

Urmează amenințarea voalată – „poate ne găseşte morți în casă”. Ar fi bine ca respectivii părinţi să se hotărască: ori sunt pensionari „vioi” şi disponibili la a le face servicii copiilor, ori sunt în risc de deces în fiecare moment (ca să nu mai vorbim că decesul părinţilor ar trebui să fie simultan pentru a „fi găsiţi morţi în casă”, avȃnd în vedere că domnul are şi o soţie, mama copiilor, deci dacă ar apărea vreo urgenţă medicală la unul din ei primul sprijin ar cam trebui să fie celălalt şi nu copilul, din motive de proximitate fizică). Niciodată nu am susţinut că un tȃnăr nu ar trebui să îşi asiste, cu ce ajutor se potriveşte, părintii în suferinţă şi nici că părinţii nu ar trebui să îşi anunțe copiii dacă au probleme medicale. Iar dacă acestea chiar există, fiţi convinşi că un copil va suna şi de mai multe ori pe zi, dacă situaţia e critică. Ce caută această argumentaţie în lista cu „de ce am eu nevoie să mă sune zilnic copilul” … mai am de aşteptat pȃnă mă lămuresc.

Ajungem la alt element al argumentației: investiția în case, maşini, vacanţe. Foarte frumos că aţi făcut-o, dar … dacă le-aţi luat o casă, le-aţi spus că vor plăti pentru asta cu lipsa independenței sau a intimităţii? Sau vă așteptați la asta ca un drept al dvs? Acest mod de a condiționa suportul material de întreţinerea unei legături fuzionale şi intruzive este unul din cele mai frecvente moduri de a justifica prezenţa excesivă a părinţilor în viaţa tinerilor adulţi. De fapt părintele chiar spune onest că vacanţele scumpe plătite de părinţi nu sunt nici pentru a face o bucurie tinerilor, nici pentru a-i ajuta să se odihnească sau a-şi deschide orizontul, ci doar pentru a se simţi părinţii în siguranţă. Deci vacanţa aleasă de părinţi, eventual cu părinţii, pentru că aceştia … vor să fie în controlul timpului liber al celor tineri.

Mai mult decȃt atȃt, la argumente intră se pare şi îngrijirea din primii ani de viaţă: da, în primii ani „puii de om” sunt neputincioşi şi au nevoie să li se asigure împlinirea nevoilor fiziologice, dar justifică aceasta intervenţia în viaţa adultului? Ar trebui oare ca părinţii să doarmă în pat cu un copil adolescent sau matur, pe motiv că oricum îi cunosc bine toate părţile anatomice din perioada de bebeluș?

Ei, şi acum ajungem la partea cea mai spinoasă: partenerul/partenera de cuplu. Concurenţa majoră, care este de cele mai multe ori elementul care duce, în sfârșit, la separarea de părinţi. Normal că odată ce apare un partener/parteneră este privit cu suspiciune de părinţi. Sigur i se găsesc mii de defecte şi se prezice un eşec răsunător. Da, uneori mai există situaţii de înşelăciune, care ajung în justiţie, dar, dragi părinţi, oare cum s-a întȃmplat că aţi crescut un copil atȃt de naiv încȃt să aibă parte nu doar de eşec în relaţia de cuplu dar şi de a fi deposedat de casă/maşină/avere? Nu cumva a ajuns să nu poată aprecia oamenii din jur pentru că în mod repetat dvs i-aţi tăiat dreptul la alegere proprie, la încercare şi eroare, mai întȃi în lucruri mai mici, ţinȃnd de exersarea interacțiunilor umane? Nu cumva v-aţi substitui lui/ei în decizie atȃt de mult încȃt acesta nu a învăţat să aleagă? Şi oare cȃnd veți dispărea dvs, care doriţi să „vă daţi cu părerea” (a se citi a decide) pȃnă şi în privinţa cuplului fiului/fiicei, cine va veni sa vă îndrume copilul pe care dvs l-aţi lipsit, voit, de această experienţă de viată, pentru că aţi încercat dvs să trăiți viaţa în locul lui? Nu cumva această concentrare pe pericolele unei eventuale relaţii de cuplu sau găsirea de tot felul de defecte la persoana pe care o place fiul/fiica dvs. are drept scop să îl izoleze cȃt mai mult pentru a putea rămȃne, fără să protesteze, o prelungire a părinţilor?

Iată că, în final, independenţa tȃnărului adult capătă pentru părinte semnificaţia unui act riscant, chiar fatal. Dar oare părintele în cauză, care se vede pe sine un protector, s-a gȃndit că în primii ani de viaţă (cel puțin 18 dacă aduce în discuţie căsatoria, posesiunea unei case sau şofatul) ar fi trebuit să-i ofere copilului suficiente deprinderi, cunoştinţe, valori, astfel încȃt să poată duce o viaţă care să îl ferească de astfel de riscuri? Şi că dacă le vede ca reale, nu cumva şi-a izolat copilul de lume tocmai pentru a-l putea ţine tot copil, care să umple golul pe care îl resimte acum? Oare cum a ajuns un tȃnăr în situaţia în care – în lipsa micromanagementului zilnic al părinţilor – să ia decizii riscante sau chiar fatale?

Şi-a pus vreodată problema părintele în cauză că tot acest discurs, amestecat cu tot felul de elemente catastrofice, îi descrie descendentul/descendenta ca pe o persoană slabă, incapabilă şi de a-şi purta de grijă şi de a face alegeri bune pentru sine? Şi că toată această infantilizare a copilului deja matur are un singur scop, de a justifica invazia parentală, pentru că părinţii par să nu-şi mai găsească locul cȃnd îngrijirea copilului a dispărut din „fişa postului”?

Dincolo de aceste elemente complet toxice dezvăluite de textul de mai sus, eu, ca psiholog, mai văd si altceva: în spatele furiei domnului care mi-a scris se ascund şi o mare teamă de singurătate şi o mare dificultate de a-şi reorganiza viaţa pe coordonate noi odată ce s-a pensionat şi copiii au plecat de acasă. Aşa că i-aş sfătui pe copiii lui să încerce să îşi îndrume părintii spre a-şi găsi un mod plăcut / interesant de a timpului liber, timp care ar trebui să fie un timp de odihnă şi bucurie binemeritat după o viaţa de muncă dedicată.

Dar nu, articolul de faţă nu este scris pentru a-l convinge pe domnul care a postat. Mă îndoiesc că pe dânsul l-aş putea vreodată convinge. Dar … poate că sunt mulţi părinţi de copii adulţi care „au apucat să facă lucrurile într-un fel”, şi nu s-au întrebat dacă modul asta este bun sau rău, deci nu şi-au pus problema dacă nu există cumva şi alternative mai sănătoase. Acestor părinţi mă adresez eu, părinţi care s-ar putea măcar să cântărească şi argumentele mele şi poate să vadă că bunele lor intenţii s-ar putea să fie greşit aplicate. Aceşti părinţi se poate să reconsidere lucrurile, poate chiar să discute deschis cu copiii lor asta şi să ajungă la un mod de interacţiune nu doar sănătos psihologic, ci şi unul care este o sursă de bucurie atȃt pentru cei în vȃrstă, cȃt şi pentru generaţia tânără.

articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp