„Mama nu ar rezista singură...” Despre părinţii invazivi ai tinerilor adulți

foto: PhotoStock-Israel / Alamy / Alamy / Profimedia

Azi aş dori să discut mai pe larg despre una din problematicile cu care se prezintă, uneori, la cabinet, tinerii: desprinderea de părinţii prea intruzivi.

Despre ce e vorba?

Părinţii care au fost – în perioada copilăriei – fie extrem de autoritari fie supraprotectivi nu par să realizeze că fiul sau fiica lor a crescut, este deja student(ă) sau chiar a terminat studiile şi este un tânăr profesionist, are poate şi o relaţie de cuplu stabilă. Pentru ei pare că timpul s-a oprit undeva fie în perioada copilăriei mici fie a începutului adolescenţei – şi îşi organizează prezenţa în viaţa tȃnărului/tinerei exact pe aceste coordonate.

Aspectele pot fi extrem de diverse, dar ascund acelaşi lucru: convingerea părinţilor că timpul şi atenţia tȃnărului le aparţin în totalitate.

Dacă locuiesc împreună, atunci părinţii intră şi ies din camera adultului în devenire cȃnd le trece lor prin cap, fără a-i respecta intimitatea, îi umblă prin lucruri şi comentează asupra fiecărui aspect. Dacă cel/cea în cauză s-a mutat, nu-i nicio problemă: copilul este aşteptat în fiecare week-end la părinţi (dacă se poate cam de vineri pȃnă luni) iar în vacanţe sau de sărbători evident că va trebui fie să vină acasă fie să-şi însoțească părinţii acolo unde au decis ei că merg.

Uneori tȃnărul/tânăra pleacă în altă localitate: nu-i bai, părinţii rămȃn prezenți cu telefoane zilnice (uneori ocupȃnd multe ore din viaţa tȃnărului) şi cu evidenta obligativitate de a fi vizitaţi îndată ce se ivesc la orizont nişte zile libere: fie că vine week-endul, fie o minivacanţă, fie chiar concediul.

Bun, dar tot acest timp petrecut în interacţiune cu părinţii, ce substanţă are?

Întrebȃndu-i pe tinerii aflaţi în această situaţie aflu că aceştia chiar nu prea pot spune de fapt ce au vorbit peste o oră pe zi la telefon cu părinţii, sau ce au făcut în zilele alea cȃnd au fost acasă (ba chiar o tȃnără îmi spunea că, după ce este chemată cu insistenţă acasă în vacanţă, este trimisă în camera ei pentru că părinţii au treburile lor).

De fapt nu interacţiunea sănătoasă cu tȃnărul/tânăra o caută aceşti părinţi. Nici pe departe. O interacţiune sănătoasă între părinţii şi copiii tineri adulţi este mai rară (dacă nu sunt evenimente deosebite, cam o dată pe săptămȃnă), sub forma unui telefon în care şi unii şi alţii împărtășesc veşti – nu neapărat că s-a întȃmplat ceva extraordinar, dar poate spune tȃnărul că a fost la un spectacol, sau că a avut un rezultat frumos la un examen, sau că i-a reuşit o rețetă de mȃncare pe care nu o mai încercase, poate povestesc părinţii că au făcut ceva reparații prin casă sau că s-au văzut cu nişte prieteni, sau poate pur şi simplu se întreabă reciproc de sănătate, sau poate părinţii se întȃmplă să mai aibă nevoie de vreo informaţie tehnică de la copil, sau poate tȃnărul doreşte să se consulte cu părinţii în vreo decizie. Sau poate nu e nimic din astea, dar oamenilor li s-a făcut dor unii de alţii şi doresc să se audă. Sau chiar să se vadă, dar o dată pe lună sau o dată la două luni, dacă viaţa este pe coordonate normale, poate chiar mai rar dacă locuiesc în colțuri diferite ale țării.

Ce se întȃmplă însă în cazul părinţilor invazivi?

Aceştia doresc interacţiunea pentru că au impresia că este un drept al lor. Dacă se plictisesc, atunci îşi sună copilul – iar dacă nu răspunde, continuă să sune sau să-l/s-o bombardeze cu mesaje urgente. Cȃnd tȃnărul/tânăra îi sună, conversaţia se duce spre „de ce nu mi-ai răspuns” – de fapt nu era nimic de vorbit, deci numai bine întȃrzierea în a reacţiona a adus substanţă pentru convorbirea prezentă. Alteori părinţii se ceartă între ei şi îşi sună copilul ca să se plȃngă de celălalt. Uneori cuplul părinţilor este de tip abuzator/victimă, iar cȃnd abuzatorul a „încheiat” cu victima-părinte se mută la victima-copil; iar părintele victimă mută asupra copilului responsabilitatea de a ţine piept abuzatorului („dacă nu faci ca el uite ce îmi face mie”).

Alteori părinţii râmași fără copii îşi dau seama că între ei nu mai există nimic – şi atunci doresc să îşi aibă copiii alături ca mediu tampon, să le umple un gol relaţional. Alteori e vorba de părinţi unici care nu consideră că odată ce copilul a crescut ar trebui să îşi formeze o reţea socială alternativă, ci se aşteaptă să ocupe copilul locul partenerului de cuplu inexistent.

Oricum, în toate aceste situaţii părinţii invazivi au erodat pas cu pas orice dorinţă de independenţă a tȃnărului/tinerei. O tânără pe care am întrebat-o de ce nu se mută singură (avea 30 de ani şi o carieră de succes) mi-a spus iniţial „mama nu ar rezista singură”, apoi imediat a reformulat „nu aş putea să stau fără mama”, dar cu o anume vinovăţie în glas pentru prima mărturisire. Un alt tȃnăr a făcut un atac de panică atunci cȃnd i-am sugerat că în vacanţa de după sesiune ar putea pleca undeva împreună cu colegii – nu-şi putea imagina că ar putea îndrăzni să nu meargă acasă, la un cuplu de părinţi care îşi petreceau tot timpul criticându-i fiecare acţiune şi decizie. In destule alte cazuri discut în cabinet cu părinţi care se minunează cȃnd le spun că nu este normal să doreşti (de fapt să ceri imperativ) de la tȃnărul descendent să te sune în fiecare seară înainte de culcare, sau de la cuplul tȃnăr care se întȃmplă să stea în apropierea ta „să îţi strige peste gard” de cȃte ori pleacă la cumpărături sau ies în oraş.

Uneori intruziunea asta este „poleită” – părinţii oferă concedii scumpe, în locuri exotice – dar nu înseamnă că de fapt în vacanţa respectivă cei tineri fac ceva – în practică sunt la remorca părinţilor care îşi umplu timpul cu prezenţa lor. Alteori părinţii par să dorească doar să susţină, să sfătuiască – şi uşor-uşor ajung să regleze ei fiecare detaliu al vieţii copiilor. Alteori fac cadouri financiare – şi cer în schimb această disponibilitate cvasi-continuă. Alteori pur şi simplu spun că aşa este normal (prin normalitate înțelegând că aşa s-au obişnuit ei) şi că este dreptul lor, iar dacă cel tȃnăr nu este acolo atunci fac crize de nervi monumentale, joacă cartea intimidării sau amenință cu cine ştie ce consecinţe.

Ce e de înţeles pentru părinţi de aici este că odată ce copiii au crescut, aceştia devin o celulă familială diferită, chiar dacă nu sunt încă într-o relaţie de cuplu. Îşi au viaţa lor, obiceiurile lor, modul lor de a-şi petrece timpul liber, prietenii lor – iar intruziunea părinţilor nu face decȃt să reprezinte o povară, o impunere artificială, o sursă de tensiune, de dependenţă. Da, poate că la început părintilor le este greu să se adapteze la desprinderea copiilor, dar permanentizarea prezentei lor în viaţa copiilor şi formarea unei îndatoriri a copilului de a le umple timpul nu poate să ducă decȃt la nefericire. Unii părinţi, cărora le-am explicat acest lucru, au avut tăria de a lua ei iniţiativa de a se desprinde; aceştia au fost cei care au revenit peste cȃteva luni, spunȃndu-mi că odată ce au scos elementul de obligativitate din conversaţiile cu tinerii, interacţiunea aceasta mai rară a devenit mai plină de substanţă iar revederile – la intervale rezonabile – au fost pline de bucurie. Alţi părinţi nu au avut această întelepciune şi – în timp – s-au trezit respinşi brutal de către copiii care au fost supra-încărcaţi de responsabilitatea umplerii timpului părinţilor.

Dar, deşi dacă părinţii au înţelepciunea stabilirii unor contacte adecvate (ca timp şi conţinut) cu copiii tineri adulţi, lucrurile se petrec lin şi fără dureri relaţionale, tinerii au de înţeles că responsabilitatea desprinderii din astfel de relaţii nesănătos de apropiate este sarcina lor. Ei sunt cei care trebuie să-şi găsească curajul de a întrerupe acest pattern nesănătos psihologic de intruziune şi de dependenţă psihologică a părinţilor faţă de copiii tineri adulţi. Uneori se poate face treptat, alteori nu se poate face decȃt dramatic, cu certuri şi tensiune. Dar, dacă nu o fac, se vor trezi distribuiți de părinţi în roluri care nu le aparţin: de prieteni, de partener de cuplu (psihologic) sau de părinte care face totul în locul adultului, care preferă să îşi ţină copilul aproape devenind complet neajutorat.

E greu, e neplăcut, implică a merge împotriva unei condiționări de o viaţă, dar … este necesar pentru sănătatea psihologică.

articol publicat inițial pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp