Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șapte ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

„Mama nu ar rezista singură...” Despre părinţii invazivi ai tinerilor adulți

telefon.

foto: PhotoStock-Israel / Alamy / Alamy / Profimedia

Azi aş dori să discut mai pe larg despre una din problematicile cu care se prezintă, uneori, la cabinet, tinerii: desprinderea de părinţii prea intruzivi.

Despre ce e vorba?

Părinţii care au fost – în perioada copilăriei – fie extrem de autoritari fie supraprotectivi nu par să realizeze că fiul sau fiica lor a crescut, este deja student(ă) sau chiar a terminat studiile şi este un tânăr profesionist, are poate şi o relaţie de cuplu stabilă. Pentru ei pare că timpul s-a oprit undeva fie în perioada copilăriei mici fie a începutului adolescenţei – şi îşi organizează prezenţa în viaţa tȃnărului/tinerei exact pe aceste coordonate.

Aspectele pot fi extrem de diverse, dar ascund acelaşi lucru: convingerea părinţilor că timpul şi atenţia tȃnărului le aparţin în totalitate.

Dacă locuiesc împreună, atunci părinţii intră şi ies din camera adultului în devenire cȃnd le trece lor prin cap, fără a-i respecta intimitatea, îi umblă prin lucruri şi comentează asupra fiecărui aspect. Dacă cel/cea în cauză s-a mutat, nu-i nicio problemă: copilul este aşteptat în fiecare week-end la părinţi (dacă se poate cam de vineri pȃnă luni) iar în vacanţe sau de sărbători evident că va trebui fie să vină acasă fie să-şi însoțească părinţii acolo unde au decis ei că merg.

Uneori tȃnărul/tânăra pleacă în altă localitate: nu-i bai, părinţii rămȃn prezenți cu telefoane zilnice (uneori ocupȃnd multe ore din viaţa tȃnărului) şi cu evidenta obligativitate de a fi vizitaţi îndată ce se ivesc la orizont nişte zile libere: fie că vine week-endul, fie o minivacanţă, fie chiar concediul.

Bun, dar tot acest timp petrecut în interacţiune cu părinţii, ce substanţă are?

Întrebȃndu-i pe tinerii aflaţi în această situaţie aflu că aceştia chiar nu prea pot spune de fapt ce au vorbit peste o oră pe zi la telefon cu părinţii, sau ce au făcut în zilele alea cȃnd au fost acasă (ba chiar o tȃnără îmi spunea că, după ce este chemată cu insistenţă acasă în vacanţă, este trimisă în camera ei pentru că părinţii au treburile lor).

De fapt nu interacţiunea sănătoasă cu tȃnărul/tânăra o caută aceşti părinţi. Nici pe departe. O interacţiune sănătoasă între părinţii şi copiii tineri adulţi este mai rară (dacă nu sunt evenimente deosebite, cam o dată pe săptămȃnă), sub forma unui telefon în care şi unii şi alţii împărtășesc veşti – nu neapărat că s-a întȃmplat ceva extraordinar, dar poate spune tȃnărul că a fost la un spectacol, sau că a avut un rezultat frumos la un examen, sau că i-a reuşit o rețetă de mȃncare pe care nu o mai încercase, poate povestesc părinţii că au făcut ceva reparații prin casă sau că s-au văzut cu nişte prieteni, sau poate pur şi simplu se întreabă reciproc de sănătate, sau poate părinţii se întȃmplă să mai aibă nevoie de vreo informaţie tehnică de la copil, sau poate tȃnărul doreşte să se consulte cu părinţii în vreo decizie. Sau poate nu e nimic din astea, dar oamenilor li s-a făcut dor unii de alţii şi doresc să se audă. Sau chiar să se vadă, dar o dată pe lună sau o dată la două luni, dacă viaţa este pe coordonate normale, poate chiar mai rar dacă locuiesc în colțuri diferite ale țării.

Ce se întȃmplă însă în cazul părinţilor invazivi?

Aceştia doresc interacţiunea pentru că au impresia că este un drept al lor. Dacă se plictisesc, atunci îşi sună copilul – iar dacă nu răspunde, continuă să sune sau să-l/s-o bombardeze cu mesaje urgente. Cȃnd tȃnărul/tânăra îi sună, conversaţia se duce spre „de ce nu mi-ai răspuns” – de fapt nu era nimic de vorbit, deci numai bine întȃrzierea în a reacţiona a adus substanţă pentru convorbirea prezentă. Alteori părinţii se ceartă între ei şi îşi sună copilul ca să se plȃngă de celălalt. Uneori cuplul părinţilor este de tip abuzator/victimă, iar cȃnd abuzatorul a „încheiat” cu victima-părinte se mută la victima-copil; iar părintele victimă mută asupra copilului responsabilitatea de a ţine piept abuzatorului („dacă nu faci ca el uite ce îmi face mie”).

Alteori părinţii râmași fără copii îşi dau seama că între ei nu mai există nimic – şi atunci doresc să îşi aibă copiii alături ca mediu tampon, să le umple un gol relaţional. Alteori e vorba de părinţi unici care nu consideră că odată ce copilul a crescut ar trebui să îşi formeze o reţea socială alternativă, ci se aşteaptă să ocupe copilul locul partenerului de cuplu inexistent.

Oricum, în toate aceste situaţii părinţii invazivi au erodat pas cu pas orice dorinţă de independenţă a tȃnărului/tinerei. O tânără pe care am întrebat-o de ce nu se mută singură (avea 30 de ani şi o carieră de succes) mi-a spus iniţial „mama nu ar rezista singură”, apoi imediat a reformulat „nu aş putea să stau fără mama”, dar cu o anume vinovăţie în glas pentru prima mărturisire. Un alt tȃnăr a făcut un atac de panică atunci cȃnd i-am sugerat că în vacanţa de după sesiune ar putea pleca undeva împreună cu colegii – nu-şi putea imagina că ar putea îndrăzni să nu meargă acasă, la un cuplu de părinţi care îşi petreceau tot timpul criticându-i fiecare acţiune şi decizie. In destule alte cazuri discut în cabinet cu părinţi care se minunează cȃnd le spun că nu este normal să doreşti (de fapt să ceri imperativ) de la tȃnărul descendent să te sune în fiecare seară înainte de culcare, sau de la cuplul tȃnăr care se întȃmplă să stea în apropierea ta „să îţi strige peste gard” de cȃte ori pleacă la cumpărături sau ies în oraş.

Uneori intruziunea asta este „poleită” – părinţii oferă concedii scumpe, în locuri exotice – dar nu înseamnă că de fapt în vacanţa respectivă cei tineri fac ceva – în practică sunt la remorca părinţilor care îşi umplu timpul cu prezenţa lor. Alteori părinţii par să dorească doar să susţină, să sfătuiască – şi uşor-uşor ajung să regleze ei fiecare detaliu al vieţii copiilor. Alteori fac cadouri financiare – şi cer în schimb această disponibilitate cvasi-continuă. Alteori pur şi simplu spun că aşa este normal (prin normalitate înțelegând că aşa s-au obişnuit ei) şi că este dreptul lor, iar dacă cel tȃnăr nu este acolo atunci fac crize de nervi monumentale, joacă cartea intimidării sau amenință cu cine ştie ce consecinţe.

Ce e de înţeles pentru părinţi de aici este că odată ce copiii au crescut, aceştia devin o celulă familială diferită, chiar dacă nu sunt încă într-o relaţie de cuplu. Îşi au viaţa lor, obiceiurile lor, modul lor de a-şi petrece timpul liber, prietenii lor – iar intruziunea părinţilor nu face decȃt să reprezinte o povară, o impunere artificială, o sursă de tensiune, de dependenţă. Da, poate că la început părintilor le este greu să se adapteze la desprinderea copiilor, dar permanentizarea prezentei lor în viaţa copiilor şi formarea unei îndatoriri a copilului de a le umple timpul nu poate să ducă decȃt la nefericire. Unii părinţi, cărora le-am explicat acest lucru, au avut tăria de a lua ei iniţiativa de a se desprinde; aceştia au fost cei care au revenit peste cȃteva luni, spunȃndu-mi că odată ce au scos elementul de obligativitate din conversaţiile cu tinerii, interacţiunea aceasta mai rară a devenit mai plină de substanţă iar revederile – la intervale rezonabile – au fost pline de bucurie. Alţi părinţi nu au avut această întelepciune şi – în timp – s-au trezit respinşi brutal de către copiii care au fost supra-încărcaţi de responsabilitatea umplerii timpului părinţilor.

Dar, deşi dacă părinţii au înţelepciunea stabilirii unor contacte adecvate (ca timp şi conţinut) cu copiii tineri adulţi, lucrurile se petrec lin şi fără dureri relaţionale, tinerii au de înţeles că responsabilitatea desprinderii din astfel de relaţii nesănătos de apropiate este sarcina lor. Ei sunt cei care trebuie să-şi găsească curajul de a întrerupe acest pattern nesănătos psihologic de intruziune şi de dependenţă psihologică a părinţilor faţă de copiii tineri adulţi. Uneori se poate face treptat, alteori nu se poate face decȃt dramatic, cu certuri şi tensiune. Dar, dacă nu o fac, se vor trezi distribuiți de părinţi în roluri care nu le aparţin: de prieteni, de partener de cuplu (psihologic) sau de părinte care face totul în locul adultului, care preferă să îşi ţină copilul aproape devenind complet neajutorat.

E greu, e neplăcut, implică a merge împotriva unei condiționări de o viaţă, dar … este necesar pentru sănătatea psihologică.

articol publicat inițial pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • CMI check icon
    Cred ca exista mari diferente intre relatia parinte-copil/tanar in lumea/educatia din Romania fata de modelul occidental. De regula, conditiile materiale de la noi predispun la o relatie pe termen lung a tanarului cu parintii, pentru ca nu foarte multi doresc sa se desprinda cu totul de parinti. Chiar si cand material pot face acest lucru, locuind separat, sau in urma casatoriei, in momentul aparitiei copiilor, rolul bunicilor redevine foarte important. Si cred ca este si bine ca intre bunici si nepoti sa existe o relatie adevarata, nu una de vacanta sau de ziua de nastere a copilului. La randul lor parintii acestor tineri, in clipa in care vor avea probleme de sanatate isi doresc sa simta ca copiii lor nu sunt reci si nepasatori si ii arunca in grija unor straini, chiar si ai unora seriosi si responsabili.
    Nu pot concepe o relatie adevarata intre un parinte si copilul lui fara macar un gand zilnic legat de starea celuilalt.
    Nici din postura de copil, nici din cea de parinte.
    Chiar daca uneori poate sa te agaseze un parinte, atunci cand el nu mai este, regreti orice cuvant sau gest nepotrivit si ai vrea sa dai timpul inapoi sa repari cumva.
    • Like 0
  • CMI check icon
    Cred ca exista mari diferente intre relatia parinte-copil/tanar in lumea/educatia din Romania fata de modelul occidental. De regula, conditiile materiale de la noi predispun la o relatie pe termen lung a tanarului cu parintii, pentru ca nu foarte multi doresc sa se desprinda cu totul de parinti. Chiar si cand material pot face acest lucru, locuind separat, sau in urma casatoriei, in momentul aparitiei copiilor, rolul bunicilor redevine foarte important. Si cred ca este si bine ca intre bunici si nepoti sa existe o relatie adevarata, nu una de vacanta sau de ziua de nastere a copilului. La randul lor parintii acestor tineri, in clipa in care vor avea probleme de sanatate isi doresc sa simta ca copiii lor nu sunt reci si nepasatori si ii arunca in grija unor straini, chiar si ai unora seriosi si responsabili.
    Nu pot concepe o relatie adevarata intre un parinte si copilul lui fara macar un gand zilnic legat de starea celuilalt.
    Nici din postura de copil, nici din cea de parinte.
    Chiar daca uneori poate sa te agaseze un parinte, atunci cand el nu mai este, regreti orice cuvant sau gest nepotrivit si ai vrea sa dai timpul inapoi sa repari cumva.
    • Like 0
  • Nu sunt de acord. Oricat de intruzivi sunt parintii, iti doresc binele. Si DA, trebuie sa-i suni zilnic, pt a stii daca sunt bine, si in acelasi timp, si ei stiu ca tu esti bine.- si aici bine inseamna sanatos, in viata, etc. Pai daca nu ii deschideam usa mamei mele zilnic dimineata si seara, nu stiam ca a facut accident vascular, ca a cazut in casa si s-a lovit la cap, ca a cazut pe strada si si-a rupt mana de 2 ori in decurs de cativa ani, ca e rupta de racita si bolnava la pat....si cate altele pot interveni. Cred ca innebuneam de remuscare ca nu am verificat-o. Mama a fost intruziva, ma enerva dar as fi murit langa ea daca as fi aplicat sfaturile acestui articol... Treaba voastra cum va purtati cu parintii, insa dupa ce nu mai sunt, veti regreta in adancul sufletului si va veti otravi singuri pe interior.
    • Like 1
  • Apreciez textul articolului si mai ales abordarea. Cei care nu suntem afectati intelegem foarte bine despre ce e vorba. Mai greu e cu cei aflati in mijlocul problemei.
    • Like 0


Îți recomandăm

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult

Testat e Hot

Vreau să vă arăt azi un program inedit de educație la firul ierbii: el începe chiar pe pajiștea a două festivaluri care atrag în fiecare an zeci de mii de tineri și își propune să fie un fel de curs introductiv într-o materie pe care școala românească se jenează să o predea.

Citește mai mult

BT Go

Într-o eră în care tehnologia avansează rapid, IMM-urile sunt nevoite să adopte rapid inovații digitale pentru a rămâne competitive și a profita de oportunitățile de pe piață. Serviciile care simplifică birocrația permit antreprenorilor să se concentreze pe inovație și dezvoltarea afacerilor lor.

Citește mai mult
sound-bars icon