Despre „scârba” de protestatari a domnișoarei Țuțuianu și deferența față de prostiile debitate de „bunicii cu părul alb”

Foto: Liviu Mihai Albei/Inquam Photos

O domnişoară de 25 de ani, Ruxandra Ţuţuianu, a afirmat despre protestatari, în urmă cu ceva zile, că, „dacă tot vă adunaţi ca oile în Piaţa Victoriei, cu toate că nu îmi pasă câtuşi de puţin de urletele voastre prost informate, îmi pasă de ce văd că lăsaţi în urmă! Nu e de mirare că ieşiţi ca în junglă, sunteţi un haos desăvârşit! Adunaţi-vă mizeriile, sticlele, hârtiile, mâncarea de pe jos! Ajung bătrânii să strângă după voi! Mi-e scârbă!”

Nimeni nu ar fi luat în seamă lamentarea domnișoarei dacă ea n-ar fi fost fiica senatorului Adrian Ţuţuianu, șeful comisiei SRI care se pregătește să ancheteze „multinaționalele” pentru implicare în proteste. În acest film, domnişoara Ţuţuianu nu există decât în raport cu tatăl ei, iar identitatea ei semnifică ceva doar prin această asociere. Presupunând că tatăl ar fi fost un şomer din Mizil sau un frizer din Caracal, contul ei de facebook, dacă cineva ar fi zăbovit asupra lui la momentul acelei postări inepte, ar fi fost asimilat unuia dintre miile de conturi care rostogolesc ura față de „corporatiștii și oengiștii din Piață”.

Însă opinia tinerei – care ascunde o ură viscerală faţă de cele „100.000 de răgălii adunate de undeva” (exprimarea „talibanului” Dumitru Buzatu) şi față de valorile pentru care, seară de seară, „răgăliile” se strâng să protesteze – e doar vârful unui aisberg ce ascunde convingerea altor persoane tinere care, într-un fel sau altul, trăiesc într-o bulă unde se petrec chestii complet diferite de ceea ce se întâmplă, în mod normal, în România. 

Bănuiala mea e că d-ra Țuțuianu nu are şi nu va avea vreodată o problemă cu jobul, cu salariul, cu locuinţa, cu vacanţele. Corupţia, în măsura în care va rămâne endemică în România şi peste cincizeci de ani, nu-i va afecta viaţa personală. În România hoţiei, nemerniciei, abuzurilor, inechităţilor şi a incompetenţei, cariera sa profesională rareori se va intersecta cu aceşti factori.

Numai astfel îmi pot explica seninătatea şi dispreţul acelui comentariu de care mulţi români au fost revoltaţi. Însă trăim într-o ţară ce consfinţeşte prin Constituţie libertatea de exprimare. Şi e dreptul ei să spună orice crede de cuviinţă.

Acum, însă, haideţi să ne oprim puţin asupra unei persoane de 60 de ani care gândeşte la fel. Care se exprimă într-un limbaj asemănător. Şi care înţelege la fel ce se întâmplă în stradă. Nu contează statutul social al respectivei persoane, studiile acesteia, dacă e manipulată sau nu. Să lăsăm deoparte aceste detalii.

Vreau să vă întreb: de ce românii, care nu se indignează deloc când semeni ai lor râd de „inteligența” Ruxandrei Ţuţuianu, pretind să nu se râdă pe seama celor care împărtăşesc aceeaşi mentalitate, dar au o vârstă venerabilă?

Ce e diferit?

Umorul a fost şi va fi întotdeauna umor.

Dacă o persoană e în vârstă, necăjită şi vorbeşte aiureli, ba le şi pomeneşte cu mândrie, trebuie păstrată o distanţă respectuoasă şi binevoitoare, numai fiindcă are părul alb? Nu mai ai voie să faci o glumă pe seama tâmpeniilor debitate, a răcnetelor isterice şi incoerente, fiindcă cei care le enunţă sunt nişte victime nefericite? Să te hlizeşti pe seama tinerilor care habar nu au să scrie corect e de la sine înţeles, dar să te legi de un bătrân din acelaşi motiv, nu? De unde şi până unde? Cumva respectivul ştia gramatică în tinereţe şi a uitat-o la pensie? De ce să nu îl ironizez?

De când ironia e totuna cu lipsa de respect?

Compasiunea rămâne compasiune, compătimirea unei categorii sociale aflată într-o situaţie precară e compătimire, respectul pentru cei în vârstă este respect, dar umorul este umor. Nu trebuiesc amestecate. Umorul nu le exclude pe celelalte.

Altfel, de ce nu începem la fel şi cu furtul? Sau cu mârlănia? Sau cu prostia?

Să fie condamnabile la tineri – eventual, la persoane până în jurul vârstei de pensionare – şi admisibile după această vârstă. 

La o adică, spre a nu exista discriminare, de ce să nu intre sub incidenţa acestei legi nescrise şi domnii Dragnea, Tăriceanu şi Iliescu atunci când bat câmpii? Nu sunt şi ei, în felul lor, nişte biete victime? Nu au şi domniile lor, vorba aceea, o etate? De ce doar tanti cu „Aneta 3 e aici”, nenea cu „Jos labele după guvern” şi bunicul „psihotronic” să fie trataţi fără a apela la ritualul miştourilor?

Haideţi să nu mai exagerăm!

În fond, dacă râdem de ce se întâmplă în România, înseamnă că nu ţinem la ea?

De ce ar sta lucrurile altfel cu bătrânii?

Senectutea nu e un cec în alb care te exonerează de implicaţiile forţei oculte a umorului. Şi aşa mulţi nu îl au, indiferent de vârstă. Iar şi mai mulţi nici nu îl pricep, din care motiv simţul ridicolului, la mare parte din politicienii noştri, e atât de rar încât pare donquijotesc..

Atât că eu nu voi spune „Mi-e scârbă”, ci doar voi repeta cuvintele academicianului Siminon Mehedinţi: „Nu poate avea suflet sănătos cel care în adâncul conştiinţei sale nu simte scârbă în minciună”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp