Dimineaţa în care nu mai suntem liberi

Foto: Profimedia

Democraţia are nevoie de instituţii puternice şi cetăţeni educaţi. Nici una, nici alta, nu apar peste noapte. Nu trebuie să ne amăgim: am văzut care a fost urmarea încercării de a transforma Afganistanul sau Irakul în state aflate sub domnia legii sau cât de repede au recăzut în dictatură ţările Magrebului după “Revoluţia Iasomiei” din 2011. Iar instituţiile şi cetăţenii apţi să poarte pe umeri democraţia s-au născut în câteva generaţii, după ce oamenii au înţeles ce înseamnă războaiele, au văzut beneficiile unei organizări libere incipiente şi, mai ales, au beneficiat de lideri vizionari, însufleţiţi de idealuri generoase.

Aşa cum am tot repetat, pacea şi democraţia sunt accidente istorice.

De zece milenii, de când omenirea a început să se organizeze cu adevărat în Mesopotamia şi Egipt, perioadele în care au domnit raţiunea şi libertatea au fost pasagere. Marea majoritate a timpului ne-am lăsat dominaţi de pulsiuni, seduşi de lideri abuzatori care ne-au făcut să ne ucidem fără să înţelegem nici noi de ce. Aşa că nu cred în ciclicitatea istoriei fiindcă nu trecem de la absolutism la democraţie şi înapoi, ca într-un carusel, ci în recăderea în istorie.

De fapt, recădem în firea noastră. E de ajuns să ne uităm la piramida lui Maslow pentru a înţelege că, de fapt, oamenii, fiinţe sociale, au, mai înainte de toate, nevoi individuale care, de prea multe ori, intră în conflict cu nevoile celor de lângă ei. Trebuie înţelepciune şi susţinere pentru a le echilibra şi a nu deveni abuzivi.

Cei care au urmărit recăderea în dictatură a Rusiei sub tiranul Putin au observat că acest proces nu s-a petrecut deodată, ci cu paşi mărunţi, dar constanţi. Mai întâi, oligarhii regimului au pus gheara pe mass-media, pe urmă au preluat controlul întregii economii, ajutaţi de serviciile secrete, iar, la urmă, au “rezolvat” alegerile, nu doar cele naţionale, ci şi cele locale. Totul cântând măreţia maicii-Rusia, a conducătorilor salvatori, picurând zilnic cetăţenilor, prin toate mijloacele de comunicare ideea “cetăţii asediate” şi a necesităţii ripostei împotriva duşmanilor dintotdeauna.

Acelaşi lucru se întâmplă acum, dar accelerat, în Statele Unite. Premisele au fost create de ani buni. Demult, sondajele arată că cetăţenii americani nu mai au încredere în sistemul judiciar şi politic. La această stare de spirit şi-au dat mâna atât cei de teapa lui Trump, cât şi arhonţii democraţiei în numele unor drepturi mai mult sau mai puţin inventate. Iar când nu mai ai încredere în establishment, când îi vezi pe lideri cocoţaţi pe Capitoliu şi tu, undeva, jos, nebăgat în seamă, e mai uşor să asculţi discursurile otrăvite ale unuia de lângă tine şi să arunci cu pietre decât să încerci să urci câteva trepte şi să-i tragi de mânecă pe cei care trebuie să te reprezinte.

Ceea ce vedem acum în Statele Unite nu este doar consecinţa apariţiei unor lideri descreieraţi, ci a unei populaţii cel puţin nepăsătoare, dacă nu chiar încântată de nesimţirea celor pe care i-a ales şi cu care se identifică.

Întâlnirea dintre Zelenski, pe de o parte, şi duo-ul Trump – Vance, din Biroul Oval, părea mai degrabă o scenă din filmele americane în care doi bully, doi tipi de succes, mari, tari şi buni de gură, încearcă să-l umilească pe unul care îşi vede serios de treaba lui. Numai că, spre deosebire de iluziile Hollywoodului, unde cei doi villains sunt puşi la punct, deznodământul a fost altul. În realitate, nimeni nu le poate face faţă celor doi, în SUA de astăzi, Chuck Norris nu mai este salvator, ci însuşi abuzatorul.

Înconjurat de adepţi, nu de votanţi, şi de lingăi oportunişti, de oameni de afaceri care deţin social media şi o parte a mass-media, Donald Trump este mai periculos decât liderul pe care îl admiră, Vladimir Putin. Dacă lui Putin i-a luat ceva timp să pună la pământ firava democraţie din Rusia, Trump a înhăţat deja întreaga putere la Washington. Dacă s-ar desoperi mâine că racolarea sa de către KGB a fost adevărată, are la îndemână toate pârghiile să convingă o mare parte a populaţiei că este o altă făcătură a deep state. Nu cred să mai existe o justiţie funcţională care să îl condamne şi nici o majoritate parlamentară care să-l oblige la demisie, cum s-a întâmplat cu Nixon. Iar orice încercare a cetăţenilor americani de a-l răsturna de la putere s-ar transforma într-o baie de sânge sau chiar război civil.

Chiar dacă, aparent, instituţiile democratice există, SUA au încăput pe mâna unei camarile şi pot fi adăugate, peste câteva luni, statelor autoritariste, precum China şi Rusia. Fiindcă, totuşi, am crescut în mirajul Hollywoodului, sper că, în ultima clipă, se va petrece o minune.

Iar un fenomen identic se petrece la noi. Doar o parte din cei care îi suflă în pânze lui Georgescu şi altor extremişti sunt convinşi de prostiile pe care aceştia le debitează. Dar sunt sătui de cei de la butoane, de coaliţiile împotriva firii născute între diversele ramuri ale serviciilor secrete transformate în partide politice, de hoţia constantă şi, mai ales, de dispreţul cu care ultimul preşedinte şi liderii din capitală sau teritoriu îi tratează. Din San Francisco, la Bucureşti, erodarea democraţiei s-a petrecut sub ochii noştri din cauza unor lideri găunoşi, dar şi a incapacităţii noastre de a ne implica, de a asculta raţiunea şi nu discursurile mincinoase ale unora care doresc să îi doboare pe vechii politicieni pentru a se cocoţa în locul lor, dar nu doar pentru patru ani, ci pentru totdeauna.

În ce ne priveşte, noi n-am reuşit vreodată să creăm iluzia hollywoodiană. Capodoperele noastre cinematografice sau literare sunt mai degrabă triste şi stau sub semnul destinului implacabil şi potrivnic. Aşa că, până să plângem de mila americanilor, să ne amintim că în mai vom avea iarăşi alegeri şi scârba cetăţenilor pentru actuala clasă politică este mai mare decât cea din SUA.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp