Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Doamna profesoară din cartierul rezidențial al sfârșitului: „- Săptămâna trecută a mai murit cineva, așteptăm un coleg nou. Pe mine m-au luat rapid pentru că am pensia mare”

Femeie in varsta

(Foto: Guliver/Getty Images)

- Știi cum o să mor? Voi veni în cap pe scările astea! Crede-mă, treptele astea îmi vor veni de hac până la urmă!

Mă uit în sus la scara șerpuită de lemn, proaspăt vopsită. E frumoasă, dar foarte îngustă și mult prea abruptă pentru un azil de bătrâni.

- Mereu vă plângeți, doamna profesoară, o dojenește asistenta. Urcați mai încet, unde goniți așa, ca la marșul poștașilor?!

La braț cu o doamnă profesoară sprintenă de 80 de ani, urc scările cercetând fiecare colț al azilului. Recunosc, am plecat cu groază de acasă, pregătindu-mă pentru ce este mai rău. Dar la ieșirea din Militari, printre blocuri noi și străduțe întortocheate pe care nici waze-ul nu le-a descâlcit, am găsit o vilă bine întreținută, cu un foișor cochet în curte și dormitoare luminoase.

- Cum fac vreo observație, hop cu reclamația la doamna director! Nu-i de mirare că femeia nu mă place și mă terorizează că am prea multe lucruri. Eu la cărțile mele de franceză nu renunț!

Am ajuns la etaj, în camera doamnei profesoare.

- Aici îmi duc zilele, îmi prezintă cu un zâmbet amar colțul dânsei de viață: un pat, două noptiere, un dulap și un scaun. Ca-ntr-un tablou de Van Gogh.

- E... plăcut, remarc eu cu un optimism programat.

- Plăcut pe naiba!, îmi taie elanul cu stilul ei abrupt, rafinat într-o viață plină de greutăți, pe care mi le-a depănat de-a lungul timpului.

În cameră mai sunt două paturi, într-o ordine militărească.

- Colegele mele de internat: o profesoară de sport de 92 de ani și o fostă contabilă, care bate spre 90. Sunt cea mai tânără, dragă!, îmi spune cu zâmbetul ei ironic.

Asistenta îmi face cu ochiul, eu zâmbesc puțin încurcată. A fost foarte drăguță și mi-a dat toate indicațiile telefonic.

- Vă așteaptă de la șapte dimineața! Știți, asta e marea noastră problemă, se ajunge foarte greu la noi! Străzile sunt neasfaltate, pe jos nu poți merge că te înhață câinii. Dar suntem în zonă “rezidențială”!

- M-am ajuns, la snobi fără trotuare! Se împlinesc opt luni de când am venit aici.

Văduvă, cu copilul plecat din țară, slăbită „ca o păpușă stricată”, doamna profesoară a așteptat cuminte pe o listă lungă de cereri până s-a făcut loc la azil.

- Săptămâna trecută a mai murit cineva, așteptăm un coleg nou. Pe mine m-au luat rapid pentru că am pensia mare. Dacă semăn cu bunica, îi îngrop pe toți de aici!

A uitat de scară și începe să mă ia la întrebări. Îi întind un cadou, pe care copiii i-au desenat niște bătălii din lumea Ninjago. Ochii îi devin sticloși.

- Știi că la prima școală unde m-au repartizat, la țară, copiii veneau desculți? Desculți și flămânzi. Și eu le umpleam burta cu Eminescu și Blaga.

- Plecau cu sufletul îndestulat, nu?!

Privește prin mine, plimbându-și gândurile pe ulițele cu amintiri. Din camera alăturată se aud două doamne vorbind.

- În fiecare zi îi mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns aici! Suntem niște norocoase. Ne îngrijesc, ne aduc mâncare, ne fac curat. Și noi nu facem nimic. Cele mai norocoase din lume!

De multe ori, norocul este pur și simplu o chestiune de perspectivă.

- Vezi, norocul meu este că o dată pe săptămână vine o psiholoagă tânără și stăm de vorbă: despre cărți, despre diverse articole, îi mai dau o carte de franceză, ea îmi cere o dedicație. În rest, la masă coborâm doar șase, restul sunt la pat. Trei nu aud, doi nu vorbesc, n-ai cu cine schimba o vorbă.

Se apropie ora prânzului, prin urmare mă pregătesc să o conduc la masă. La ieșirea din cameră, îmi atrage privirea un calendar cu sâmbetele încercuite, din două în două săptămâni.

- Colega mea… și zilele de vizită ale nepoatei sale. La două săptămâni, prinde viață: o pieptănăm și o aranjăm de fiecare dată. Așa e viața, vine cum vrea și trece cum vrei.

Mă îmbrățișează strâns la plecare, lăsându-și capul ca un copil pe umărul meu. Un copil tânjind după o clipă de căldură, de afecțiune, de familiaritate. E curat, e ordine, e liniște, dar e atâta singurătate în jur, încât brusc îți dorești să fii o sâmbătă încercuită de o mână tremurândă într-un calendar.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Ionel check icon
    Un articol ca acesta te mai coboara cu picioarele pe pamant. La cata ura si dezbinare exista acum in societatea romaneasca nici nu realizam ca viata trece...trece...iar noi suntem din ce in ce mai divizati....mai plini de ura si ranchiuna.
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Ștefan Briceag

De la externarea din spital, Ștefan Dănuț Briceag a făcut totul ca să poată relua controlul asupra propriei vieți. În februarie 2018, la 6 luni după accident, s-a mutat împreună cu prietena sa, Iulia, care care i-a fost și îi este alături. „Nu știam că există acest gen de femeie. Iar când cunoști o fată ca ea, te întrebi: Chiar există? După un astfel de accident, când te aștepți ca și mama să plece de lângă tine, ea mi-a zis: Plec când vreau eu, nu când vrei tu.” (Foto: Alexandra Pandrea)

Citește mai mult

Am mulţi cunoscuţi, prieteni si multe rude care au emigrat şi au demonstrat că pot fi cei mai buni evoluând în deplasare. Au demonstrat-o prin muncă asiduă, seriozitate şi perseverenţă. (Foto: Ionel Pop Doncilă)

Maradona din Bacău
Citește mai mult