Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Două fundații le construiesc copiilor de la țară o altfel de școală: 50 de unități de învățământ și 16.000 de copii vor intra din această toamnă în programul Școala din Valiză

Un an școlar plin de incertitudini stă să înceapă, în continuarea altuia în care, pentru mulți dintre copiii români, închiderea școlilor a însemnat închiderea accesului la educație.

În unele comunități rurale, unitățile de învățământ au avut însă la dispoziție o valiză cu tehnologie și tablete cu ajutorul cărora elevii au putut continua să învețe de acasă.

În urmă cu doi ani, fundațiile Vodafone România și World Vision România puneau școala în valiza și o duceau în câteva zone rurale ale României, pentru a le da și copiilor de la sat șansa de la o educație pe măsura secolului 21. „Sunt copii care aveau probleme în a socoti, în a recunoaște cifrele, în a scrie. Și, prin intermediul digitalizării, lucrul acesta s-a întâmplat mai ușor pentru ei. Toate rezultatele proiectului vorbesc despre utilitatea digitalizării”, spune Angela Galeța, directoarea Fundației Vodafone România.

Acolo unde a existat programul Școala din Valiză, educația a arătat altfel chiar și în pandemie. Într-un interviu pentru Republica.ro, Angela Galeța și Mihaela Nabăr, directoarea executivă a Fundației World Vision România, vorbesc despre cum și-au depășit profesorii limitele și au devenit mai buni pentru elevii lor, despre ce impact a avut digitalizarea asupra rezultatelor copiilor din comunitățile vulnerabile, dar și despre oameni care, cu doar un an în urmă aveau nevoie de ajutor, iar astăzi au ajuns să ajute.  

Cum începe școala, în acest an plin de incertitudini, pentru un copil de la sat, care trăiește într-o gospodărie în care are multe responsabilități și care nu are mijloacele necesare pentru a învăța?

Mihaela Nabăr: Zilele acestea am vorbit foarte mult despre începerea școlii și am început să să ne exprimăm îngrijorarea acolo unde am văzut că, deși ar trebui să înceapă școala, lucrurile sunt extrem de incerte, copiii încep să fie din ce în ce mai îngrijorați și mai stresați. Și asta pentru că părinții și profesorii lor sunt extrem de îngrijorați și stresați, pentru că nu știm efectiv ce se va întâmpla. În comunitățile în care noi lucrăm de foarte multă vreme, de 30 de ani, vedem o incertitudine pe care nu am mai văzut-o. Și toată lumea se întreabă cum va arăta prima zi de școală și ce va fi după prima zi de școală. Cât anume vom rămâne la școală și cât de repede se vor închide din nou școlile și vom ajunge acolo unde eram aproape 200 de zile? Ce ar trebui să facem și cum ar trebui să ne protejăm mai bine? Cu ce ar trebui să ne protejăm, pentru că nu avem nici toate cunoștințele necesare și nu avem nici toate resursele necesare? Cine este responsabil ca noi să ne protejăm? Cine este responsabil să fie alături de noi în drumul ăsta care va urma după începerea școlii? 

„Din ziua imediat următoare, copiii și-au putut continua educația”

Te-ai referit la ce s-a întâmplat în perioada stării de urgență și a stării de alertă când școlile au fost închise. Cum au funcționat atunci lucrurile în acele unități de învățământ în care exista programul Școala din Valiză?

MN: A fost extrem de important că în acele școli era Școala din valiză. Și vedem rezultatele muncii noastre și le-am văzut în această perioadă mai mult ca oricând, pentru că în acele școli în care eram de ceva vreme, împreună cu prietenii și finanțatorii noștri de la Vodafone și partenerii noștri de găsit soluții, școala a arătat puțin mai bine. În sensul că, din ziua imediat următoare, copiii și-au putut continua educația. Și de ce spun puțin mai bine, și nu foarte bine. pentru că ne-am dat seama în acel moment că avem foarte mult de lucru pentru a-i învăța pe profesori cum să folosească toate device-urile la capacitatea lor și cum să folosească tehnologia. Ne-am dat seama că nu toți copiii aveau toate resursele pentru a se conecta și ne-am dat seama cât este de important, de fapt, să avem Școala din valiză în cât mai multe școli și ne-am dat seama că trebuie să vedem ce putem face împreună să extindem soluția asta și către alte școli. 

Scoala din valiza

„Un profesor poate fi foarte bun la clasă, dar poate întâmpina dificultăți atunci când predă online”

Angela, programul Școala din Valiză nu a început odată cu pandemia. El este în școli de mai multă vreme. Cum ați început?

Angela Galeța: M-aș întoarce un pic mai mult în urmă, la anul 2015, când, împreună cu partenerii noștri de la World Vision, am început un program de educație în mediul rural, care se numea Investiție în mediul rural și asigura masă caldă, centre de tip școală după școală... În 2017, tot împreună cu World Vision, am făcut un studiu despre educația în mediul rural, și pe baza acelui studiu și pe baza experienței pe care o aveam, ne-am dat seama, ce să vezi?!, de ceva ce intuiam: educația digitală este mai mult decât necesară în mediul rural. Până la urmă, vorbim despre un drept care ar trebui să fie același pentru toți copiii, indiferent că sunt în urban sau în rural. Una dintre concluziile studiului de atunci a fost discrepanța majoră între rural și urban în ceea ce privește digitalizarea. Fie că vorbim despre accesul la device-uri, accesul la conectivitate sau despre partea de care vorbea Mihaela, pregătirea profesorilor pentru educația digitală. Un profesor poate fi foarte bun la clasă, dar poate întâmpina dificultăți atunci când predă online. Este foarte important ca acel profesor să știe cum se poate face predarea online și ce înseamnă educația digitală. Una dintre componentele principale ale programului nostru, Școala din Valiză, este exact aceasta: oferirea de cursuri, workshop-uri - cât mai multă pregătire pentru profesori, pentru a-i ajuta, pentru că există disponibilitatea. Există foarte mulți dascăli în adevăratul sens al cuvântului care vor să își facă treaba și care au nevoie de puțin ajutor.

„Meseriile viitorului vor însemna să ai abilități digitale și atunci, din nou, vorbim despre șanse egale - dacă acum la educație, ulterior șanse egale la locuri de muncă.”

Angela Galeța, director Fundația Vodafone România

Angela Galeța și Mihaela Nabăr

Între mediul urban și cel rural nu există doar o diferență în ceea ce privește digitalizarea, ci există o diferență în ceea ce privește șansele la educație în general. Evaluarea Națională a arătat că acei copii care stau în zone defavorizate au rezultate semnificativ mai slabe, iau sub 5 într-o proporție uriașă față de copiii de la orașe, care beneficiază de șanse mai bune la o educație de calitate. Poate și digitalizarea să reducă din acest decalaj?

AG: Poate. Aici am să o las mai mult pe Mihalea să vă povestească despre rezultatele pe care le-am avut, dar pot să spun categoric că, da, poate. Pentru că practica ne-a demonstrat-o. Sunt copii care aveau probleme în a socoti, în a recunoaște cifrele, în a scrie. Și, prin intermediul digitalizării, lucrul acesta s-a întâmplat mai ușor pentru ei. Toate rezultatele proiectului vorbesc despre utilitatea digitalizării. Probabil că există și dezavantaje, lipsa de interacțiune, dacă vorbim despre școala online, dar tot ceea ce înseamnă digitalizare este un avantaj pentru a micșora aceste discrepanțe despre care vorbeai tu. Să nu uităm că toată zona asta de digitalizare îl ajută pe copil pentru viitor, pentru momentul în care va fi adult. Vorbim despre o lume care va fi din ce în ce mai mult digitalizată, meseriile viitorului vor însemna să ai abilități digitale și atunci, din nou, vorbim despre șanse egale - dacă acum la educație, ulterior șanse egale la locuri de muncă, la un viitor.

Dovada că digitalizarea funcționează în comunitățile vulnerabile: cum au evoluat rezultatele elevilor

MN: Am început programele noastre de digitalizare acum ceva vreme și în parteneriat cu Vodafone am avut un proiect care nu adresa doar digitalizarea, ci adresa un program integrat de servicii educaționale, care targeta cele mai vulnerabile comunități, acele comunități în care copiii erau în clasa a patra fără să știe să scrie și să citească. Și după implementarea unei soluții digitale foarte asemănătoare cu ceea ce avem acum în Școala din valiză, după 8 luni de zile copiii au învățat să scrie și să citească și să socotească cu cifre până la 10. Pentru noi acela a fost momentul în care ne-am dat seama că, da, digitalizarea funcționează în cele mai vulnerabile comunități și acolo unde copiii nu știu să scrie și să citească și unde în același timp fața sărăciei este exprimată și prin aceea că nu au ce să mănânce. Digitalizarea reprezintă o schimbare de paradigmă în educație. Digitalizarea înseamnă creare de conținut digital și implementare de conținut digital și folosire a acelui conținut interactiv digital cu copiii și în momentul în care avem activități față în față. Acesta este un lucru pe care l-am făcut și înainte de pandemie prin proiectele în parteneriat cu Fundația Vodafone România și ne-a adus rezultate extraordinare. Mai mult decât atât, în perioada pandemiei, pentru că tot pomeneai de rezultatele foarte slabe ale copiilor din rural. Datorită acestei digitalizări am ajuns ca să avem rezultate de 84 și un pic la sută ca medie de absolvire a copiilor din rural, față de 59 la Bacalaureat. Dacă nu era această abordare și dacă nu foloseam tot ceea ce poate să ofere digitalizarea și conținutul digital, copiii noștri ar fi fost tot la 59% așa cum a fost media pe rural și nu la 84%. Și la fel și la evaluare. Copiii cu care am folosit instrumentele digitale, copiii de clasa a opta au avut cu 12% medii mai bune față de copiii unde nu am reușit să ajungem cu infrastructura digitală. Pentru că, să nu uităm, în perioada asta, 40% din educația din România a fost în offline. Ceea ce înseamnă că ai noștri copii nu au ajuns cam în niciun fel la educație. În afară de schimburile de mesaje pe WhatsApp cu profesorii sau învățătorii.

A.G. Îmi aduc aminte de discuțiile pe care le-am avut cu un învățător de la unul de centrele pe care le finanțăm și unde lucrăm împreună cu World Vision. Învățătorul ne spunea că, pentru el, marea realizare a fost că a reușit, cu ajutorul mijloacelor digitale, să aducă un copil care era de clasa a patra și care nu știa să scrie, să citească, să socotească, la nivelul de a ști să facă lucrurile astea. Pentru că de multe ori când vorbim despre digitalizare și mijloace tehnologice ne gândim la elită. Marea realizare pentru acel învățător că a ajuns ca niște copii de clasa a patra, care nu știau să scrie, să citească și să socotească, să meargă mai departe, în clasa a V-a.

„Profesorii dintr-o școală din Ialomița au devenit dependenți de copiii pentru a putea să folosească mijloacele digitale și s-au apropiat de copii”

Mihaela Nabăr, director Fundația World Vision România

MN: Și doar un scurt comentariu. Educația digitală nu înseamnă neapărat distanțarea între copil și profesor. Și aici îmi vine în minte un alt exemplu: profesorii dintr-o școală din Ialomița, care au devenit dependenți de copiii pentru a putea să folosească mijloacele digitale și s-au apropiat de copii și și-au dat seama că, da, copiii învață să folosească mult mai repede instrumentele digitale și dacă nu ar avea copilul mentor în clasa respectivă nu ar putea avea nici el acces la informația și la infrastructura digitală. Nu ar ști ce să facă, nu ar ști cum să pornească tableta, nu ar ști cum să dea drumul tablei interactive sau valizei. Motiv pentru care, modelul nostru de educație digitală, Școala din valiză, are o componentă extrem de importantă și aduce în prim plan această relație între copil și profesor și diminuează distanța dintre cei doi. Ne dăm seama, prin modelul acesta, că este important să apreciezi copilul, să apreciezi ce știe să facă copilul și, mai mult decât atât, să înveți de la un copil.

„Nu poți să vii de undeva, dintr-un birou de la București, și să spui: Asta e ceea ce vă trebuie”

Este foarte interesant, pentru că vorbim deseori despre rezistența profesorilor la a folosi noile tehnologii. Mulți dintre ei se tem - poate, nu acesta este motivul, dar au, să spunem, o reticență în a folosi mijloacele digitale la clasă. Într-un program coerent, desfășurat pe o perioadă mai lungă de timp, cum ați văzut că se schimbă această rezistență? Poate fi ea depășită? Cam în cât timp și în ce condiții?

AG: Eu cred că, în primul rând, este extrem de important să ții cont de părerea beneficiarului. Adică, tot ce facem în acest proiect, de la cursurile pe care le organizăm, modul în care este organizată platforma, facilitățile pe care ea le oferă, conținutul pe care vrem să îl aducem în platformă, totul pleacă de la ascultarea profesorilor. Nu poți să vii de undeva, dintr-un birou de la București, și să spui: Asta e ceea ce vă trebuie. Ok, poate că noi avem o idee, poate că noi am avut o idee, dar în mod constant stăm de vorbă cu profesorii și ținem cont de feedback-ul lor. Și atunci, în mod automat, în momentul în care ei văd că îi ascultăm și că ne pasă de ceea ce ne spun și că ținem cont de feedback-ul pe care îl primim de la ei, reticența asta dispare.

MN: Bineînțeles, că aceasta reticență a fost. Și am văzut-o cel puțin înainte de pandemie, îmi amintesc discuțiile interminabile pe care le aveam cu colegii de la Vodafone și cu colegii din fundație și spuneam: Ce să facem astfel încât profesorii să își dea seama că este important să iasă din starea de confort și să iasă din ceea ce nu știu?

Educația digitală îți prelungește de foarte multe ori orele, îți pune la încercare skill-urile de foarte multe ori și te provoacă, pentru că nu este calea pe care tu o stiai. Și rezistența este din ce în ce mai mare atunci când nu știi foarte bine lucrurile și îți este și foarte greu să le recunoști. Dar cred că proiectul ăsta a demonstrat prin modul în care a crescut numărul de profesori, că, da, ne-a luat ceva timp -la început cred că au fost 6-8 luni de zile în care am pilotat diferite variante, dar am ajuns la o cerere foarte mare din parte profesorilor, care vor să se înscrie pe platformă și nu neapărat pentru că a venit pandemia și nu au alt instrument de predare, ci pentru că își dau seama că este important să se gândească și la o educație altfel, pentru că de asta sunt dascăli, să facă educație.

Care este, așadar, cheia succesului? Cum îi câștigi pe profesori?

MN: Ascultându-i, pentru că este important să-i asculți, este important să le dai încredere și este important să fii alături de ei, cel puțin la început. Nu este suficient să duci o soluție digitală într-o școală, pentru că ea îți va rămâne ca foarte multe soluții digitale pe care le vedem în jur neutilizate de către beneficiari, și este extrem de important să perseverezi și să ai parteneriate sustenabile.

AG: E pur și simplu vorba despre a crea o relația de încredere: încredere între parteneri, încredere între noi și profesori, să îl ajuți pe profesor să aibă încredere în el. Îmi aduc aminte acum de un alt exemplu, într-o localitate unde am dus valiza și am fost acolo când am dus valiza, prima reacție a doamnelor profesoare care au venit să vadă a fost: Și ce se întâmplă dacă apăsăm pe butonul ăsta și o să se strice? Existau temeri, exista acea reticență de care vorbeai tu. În primul moment recunosc că am plecat de acolo și am spus: Oare aici chiar o să se întâmple proiectul nostru? Am dubii că se va întâmpla. Ei bine, pot să spun că acea școală este una dintre școlile care folosește cel mai mult valiza și are una dintre cele mai mari rate de utilizare în platformă.

50 de școli și 16.000 de copii incluși din acest an în programul Școala din Valiză

În câte școli și la câți copii ați ajuns cu Școala din Valiză?

AG: Am început cu 8 școli, asta era în 2019. În momentul în care a venit pandemia am ajuns în 22 de instituții de învățământ, ne-am adaptat peste noapte, a trebuit să găsim soluții pentru a face lucrurile posibile. Acum, recent, am avut o rundă deschisă în care am invitat școlile care doreau să fie parte din proiect să aplice. Am avut foarte multe solicitări, am ales un anumit număr de școli și în toamnă vom începe cu 50 de școli, estimăm undeva la peste 16.000 de copii, e o provocare, dar sunt convinsă că o să-i facem față.

MN: O să-i facem față și sunt la fel de încântată că am început cu 8 școli și am stat în program cu 8 școli, un an și un pic și acum, când am văzut numărul de aplicații și pe cel al școlilor și profesorilor care vor să intre în acest program, ne puneam întrebarea: Oare cum am putea să facem să răspundem cât mai multora dintre ei?, pentru că numărul celor care și-au dorit să fie alături de noi în călătoria asta a educației digitale a fost mult mai mare față de ce putem noi să ne asumăm, și asta ne dă și încredere pentru viitor și pentru a găsi soluții. De fapt ăsta este microbul cu care suntem contaminați foarte mulți dintre noi, ONG-iștii, în momentul în care vezi că este nevoie de tine și în momentul în care vezi că ești acolo pentru o cauză și în momentul în care îți dai seama că acea cauză este educația ca singura șansă a copilului de a ieși din sărăcie și din vulnerabilitate, faci tot ce poți să ajungi la numărul acela de școli, nu astăzi, dar cu siguranță gândindu-se de astăzi cum poți să o faci de mâine încolo. Pe noi ne-a încurajat foarte mult ce ne-a adus perioada asta de pandemie și modul în care profesorii, comunitatea locală, elevii au răspuns acestei provocări de a face o altfel de educație și de a-și vedea rezultatele educației altfel. Pentru că ăsta este un element extrem de important. De fiecare dată, în proiecte trebuie să arăți succesul cât de mic pe care l-ai avea, pentru că acesta e ce să încredere și ție, dar mai ales celor cu care tu lucrezi și pentru care ești acolo.

„De fiecare dată, când discut cu Angela ne întrebăm: Și ce va rămâne după ce ieșim noi aici? Pentru că nu vom fi tot timpul aici. Noi începem, sădim niște semințe, dar este rolul comunității să transforme școala și educația în inima comunității.”

Mihaela Nabăr, director Fundația World Vision România

De ce ați avea nevoie ca să extindeți programul și ca să continuați să desfășurați programul, în școlile în care sunt deja prezenți, la standarde înalte?

MN: În momentul ăsta, uitându-mă la ce facem în școlile respective, îmi place să cred că ceea ce facem noi este deja la standarde înalte și că ceea ce trebuie să vedem de acum încolo este cum putem să extindem soluția asta la cât mai multe școli și cum putem să îmbunătățim, în același timp, calitatea a ceea ce facem. Asta înseamnă găsirea unor soluții de infrastructură, pentru a putea să ajungem în cât mai multe școli, la cât mai mulți copii, cu un conținut de calitate, conținut care să fie creat de profesori. La început este clar că au nevoie profesorii noștri de ajutor, dar încă de pe acum, cei cu care sunt deja în program s-au transformat în suport pentru cei care urmează să intre. Ei creează deja conținut. Ne-a luat cam un an și un pic, dar cu siguranță, avem mai mult resurse, pentru că îi avem pe ei alături de noi, și putem să ne extindem, din perspectiva expertizei la cât mai mulți profesori, dar asta nu înseamnă că nu avem nevoie de infrastructură. Și, bineînțeles, avem nevoie ca toată comunitatea să conștientizeze că educația este importantă și este important să continuăm educația, chiar și atunci când ușa școlii este închisă și pentru asta trebuie să găsim soluții împreună. Pentru că nu suntem acolo doar pentru a face educație cât o să fim noi, ci și după ce noi vom părăsi acele comunități. Și, de fiecare dată, când discut cu Angela ne întrebăm: Și ce va rămâne după ce ieșim noi aici? Pentru că nu vom fi tot timpul aici. Noi începem, sădim niște semințe, dar este rolul comunității să transforme școala și educația în inima comunității.

AG: Lista de nevoi este lungă, este mare, și așa cum spunea și Mihaela este nevoie de un efort comun. Vorbim despre un proiect pe educație. Într-un astfel de proiect e nevoie de implicarea tuturor. Da, este importantă organizația, World Vision, este important sponsorul, Fundația Vodafone România, dar sunt importanți partenerii, sunt importante autoritățile, fie că vorbim de autorități național, fie că e vorba de autorități local. este nevoie de implicarea comunității: ar fi absurd să venim și să spune acum că vom ajunge și vom dota noi cu tehnologie toate școlile din România. Ar fi ceva ireal, am vorbi în cazul ăsta de un buget de milioane și milioane de euro. repet, este vorba despre un proiect pe educație în care este nevoie de efortul tuturor. Până la urmă, educația copiilor noștri ne privește pe fiecare dintre noi. Și atunci fiecare trebuie să contribuie la succesul unui proiect în educație. Sunt comunități în care lucrăm foarte bine cu autoritățile locale, sunt primării care și-au dat seama că educația copiilor lor este importantă și atunci investesc în școala din comunitatea lor, sunt altele cu care lucrăm mai greu, dar cred că, așa cum spuneam, este nevoie contribuția fiecăruia dintre noi. Așteptăm alături de noi alți parteneri, sunt convinsă că sunt multe companii în țara asta, sunt alte organizații locale, care vor să contribuie la creșterea calității educației în comunitatea lor, pot să vină alături de noi, alături de World Vision și de Fundația Vodafone România, îi așteptăm cu drag.

Când cei ajutați ajută la rândul lor

Spuneați că este important să îți contabilizezi victoriile și că există niște povești de succes care vă dau energia să continuați. Am să vă rog pe fiecare îmi spuneți povestea voastră preferată de succes.

AG: Mi-ar fi foarte greu să aleg. Sunt copii pe care i-am întâlnit, care mi-au spus că vin cu drag la școală, fie că vorbim despre proiectul cu centrele școală după școală sau despre Școala din valiză. Îmi aduc aminte de un băiețel care i-a scris profesoarei că el vrea mai multe teme în perioada asta, că să se plictisește acasă. Sunt profesori pe care i-am întâlnit, care și-au depășit limitele și au făcut tot ceea ce a depins de ei pentru a merge mai departe pentru ei și pentru copiii cu care lucrează. Am întâlnit profesori care au fost reticenți, dar apoi, cu încrederea pe care am încercat să o sădim, au mers mai departe și au rezultate semnificative - număr impresionant de lecții dezvoltate în platformă, număr mare de copii care accesează lecțiile lor.

Dacă copiii aceștia vor fi educați, va fi mai bine și pentru noi. Ne va fi tuturor mai bine, ca popor, ca țară.

MN: M-aș opri pentru început la lacrimile din ochii unei mame și la entuziasmul din ochii unui copil, pe care le-am văzut fix după ce începuse perioada de pandemie, când s-au închis școlile. Am ajuns într-una dintre comunitățile noastre vulnerabile înainte de Paște și am intrat în prima dintre casele sărăcăcioase și am întrebat: Ce faceți, cum sunteți? Era un copil care urma să aibă Evaluarea de clasa a VIII-a. El mi-a spus, foarte încrezător: Eu continui să fac lucrurile, pentru că am valiza. Și m-am uitat și am spus: Ce valiză, cum? Am platforma Școala din valiză și ne-am întâlnit din a doua zi cu profesorii noștri și nu-mi fac griji pentru asta. Și apoi m-am uitat în ochii mamei, care mi-a spus: Nu știu ce am fi făcut, pentru că nu am fi avut posibilitate în perioada asta să ne ducem copilul la meditații sau să găsim o altă variantă de a ni-l educa, pentru că eu nu am lucrat niciodată, iar soțul meu a intrat în șomaj odată cu închiderea fabricii în care lucra. Lacrimile mamei era clar să erau unele raționale și de fericire și la fel și entuziasmul din ochii copilului, care când am ieșit în curte m-a întrebat: Dar de ce m-ai întrebat asta? Crezi că ar trebui să fie o problemă că nu putem să mergem la școală? Și am spus: Nu. Și a spus: Așa mă gândeam și eu, pentru că avem profesorii alături de noi, ceea ce mi s-a părut extraordinar.

Pe de altă parte, am văzut foarte mulți profesori și școli cu care am început acest proiect, și pentru că și-au dat seama că doar în felul acesta și prin a crede educația digitală, au venit în momentele cele mai de criză, când ne solicitau și alte școli să ne extindem să ne extindem, și ne-au spus: Știți, noi suntem deja în proiectul ăsta de ceva vreme, avem deja profesorii formați, putem să oferim asistență pentru alte școli și putem să renunțăm la device-uri. Pentru noi, acel moment a fost unul extraordinar, pentru că ne-am dat seama că am depășit acel stadiu de asistare materială. Am pornit de oameni din școli, de la niște profesori și niște directori, care au văzut în noi, în momentul în care am intrat cu acest proiect, niște device-uri care ajung în școlile lor, au văzut tablete și valiză, și care au venit la un an și un pic către noi și au spus: Noi putem să renunțăm la ele, deja am învățat cum să le folosim, o să încercăm să găsim resurse să aducem tablete în școală și deja avem profesorii formați. Iar ăsta este un lucru extraordinar, pentru că ne-am dat seama că cel mai important este profesorul care să știe să le folosească.

„Cred că fiecare dintre noi trebuie să facă un pic mai mult decât ceea se așteaptă de la noi”

De ce ar avea nevoie școala românească în aceste vremuri incerte, care aduc și provocări sanitare, și provocări educaționale, care se adaugă provocărilor existente de dinainte?

MN: Școala românească ar avea nevoie de noi toți și, în primul rând, ar avea nevoie de asumarea responsabilității. Pentru că nu este o chestiune care ține doar de resurse și nu îmi vine să cred că școala începe în 14 septembrie așa cum începe pentru că nu sunt resursele necesare. Ci, dacă m-aș uita cu foarte mare obiectivitate, aș vedea că, dacă am face tot ceea ce ne stă în putință poate că am găsi măcar acele resurse care să ne permită să începem școala în siguranță pentru copiii noștri și apoi să ne și putem gândi la calitatea educației în școlile din România. Cred că ar fi mult mai bine, dacă am încerca să găsim soluții și să nu ne uităm de fiecare dată să găsim motive pentru care lucrurile nu funcționează.

AG: Poate că nu întâmplător, în momentul în care am auzit întrebarea ta, primul lucru care mi-a venit în minte a fost colaborare. Pentru că, da, învățământul românesc are nevoie de resurse. E nevoie de fonduri, e nevoie de implicare din partea autorităților, e nevoie de, probabil, schimbări în cadrul legislativ, în sistemul de învățământ. Dar, dincolo de toate lucrurile acestea, e nevoie de o colaborare a tuturor celor implicați: autorități, sponsori, organizații, părinți, profesori. E foarte greu să aștepți să facă altcineva. Cred că fiecare dintre noi trebuie să facă un pic mai mult decât ceea se așteaptă de la noi. Din nou, îmi aduc aminte de exemplul unei școli, unde am finanțat la un moment dat un centru Școală după școală și chiar renovarea unor clase în acea școală. Am avut și un eveniment de voluntariat, am mers cu colegi de-ai mei din Vodafone care au ajutat la renovarea școlii. Și, când am ajuns acolo, a fost ceva de genul: A venit Vodafone, i-a adus World Vision, să ne renoveze școala. După care, treptat, oamenii și-au dat seama că. ce să vezi, au venit niște oameni la fel ca ei, să facă ceva bine: să-i ajute pe copiii lor. Și îmi aduc aminte de o doamnă profesoară din acea școală, cred că era chiar directoarea școlii, dar știu că a mers din poartă în poartă, prin tot satul, la sfârșitul primei zile, când nimeni din comunitate nu venise să ne ajute, a stat de vorbă cu părinții, le-a explicat cine suntem noi, ce am venit să facem acolo, că nu am venit să dăm o zi-două, că nu am venit doar să facem niște poze, după care să plecăm acasă. Și în momentul în care oamenii au înțeles, a doua zi au venit bărbații din comunitate să ne ajute la lucrările de renovare, Când am terminat lucrările de renovare, au venit foarte multe doamne din comunitate să curețe clasele pe care noi le-am renovat. Am fost chiar răsfățați, a venit o bunică care ne-a făcut gogoși. După prima săptămână în care eram acolo a venit și primarul să vadă ce facem și, uite așa, și-a dat seama că ar fi bine să vină mai des pe la școală și, ulterior, am aflat că a început să se implice din ce în ce mai mult. Și pentru că și-a dat seama că trebuie să se implice, dar și pentru că oamenii din comunitate, prin prezența noastră acolo, au învățat că au niște drepturi și că pot să și le și ceară. Au căpătat mai multă încredere în ei și comunitatea a crescut.

Cred că este vorba de colaborare. Cred că asta este soluția

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Vlad Petreanu_

În 1990, după ce lucrase într-o fabrică, Vlad Petreanu s-a angajat la un ziar, unde avea un salariu echivalentul a aproape 90 de dolari. Banii îi ajungeau, spune el, să își cumpere un pachet de țigări - la vremea respectivă fuma - și o cola pe zi, „și abia mă descurcam să mănânc ceva”.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon „La bani mărunți” cu Sergiu Manea, CEO BCR. Podcast amplificat de Republica

Sergiu Manea, care a preluat în urmă cu cinci ani conducerea celei mai mari bănci din România, a povestit că primul său salariu, o sumă echivalentă cu mai puțin de 80 de dolari, l-a primit în septembrie 1994. Se angajase înainte de terminarea facultății pe o poziție entry level, ca referent, la Banca Română pentru Dezvoltare, la Biroul de bănci corespondente, care azi se cheamă „financial institutions”.

Citește mai mult

Fetiță la laptop

Situația se poate schimba în orice moment și școli aflate acum în scenariul verde sau galben pot trece de pe o zi pe alta în scenariul roșu, dacă în cadrul lor vor fi confirmate 3 cazuri de Covid. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult