Sari la continut

De șase ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Dragostea e dor, durere sau foc la inimă. Dragobetele, pe înțelesul tinerilor de la oraș: „Numa doru inimii,/ Scris pe fața perinii/ Cu mătasa genilor/ Și cu roua ochilor”

Cuplu în tren (Foto: Henri Cartier-Bresson)

Foto: Henri Cartier-Bresson

Dragobetele este ziua îndrăgostiților, în spațiul românesc. Despre tradițiile de 24 februarie s-a mai scris, de aceea să amintim doar că era o sărbătoare a tinerilor necăsătoriți, punctată în special de întâlniri rituale (horă, cules de ghiocei), obiceiuri de divinație (busuiocul sub pernă), dar și de declarare a iubirii în fața comunității (logodna).

O trăsătură a culturii sătești este aceea de a transforma și un fapt de intimitate, ca dragostea, într-unul social. Prin acest „fapt social” putem înțelege ceea ce depășește stricta experiență personală, integrând-o într-un sistem coerent. Omul dezrădăcinat riscă să tot refacă drumul umanității cu iluzia pionieratului, prăbușindu-se uneori, fără resurse, la jumătatea distanței. I se pare că este cel mai norocit sau mai nenorocit dintre toți, că ceea ce i se întâmplă este fie singular, fie copleșitor. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul civilizației populare. Aici, omul nu e niciodată singur. Deși respectat ca individualitate, definirea lui se face eminamente prin raportare: vine dintr-un neam (de rubedenii), trăiește într-un sat, are o limbă, ține de-o lege și de un rost.

Ansamblul de rituri nu permite, în mod general, mari derapaje. Tradiția rurală funcționează adesea ca un sistem de asigurări foarte performant. Nu există nevoie umană, dorință, frică sau suferință care să nu fi fost avută în vedere și integrată într-un sistem normativ. Satul normează prin forța tradiției un serviciu de asigurare de viață, atât pentru cei valizi, cât și pentru cei mai slabi. De pildă, la sat nu există fenomenul cerșetoriei (eminamente urban). Săracii cad în grija comunității, iar vecinilor și rudelor (chiar foarte îndepărtate) le apare ca firească ajutorarea celor mai neputincioși. Și literatura atestă această realitate. De pildă, în romanul „Ion”, Rebreanu ne spune că o femeie sărmană, Savista, fusese luată de milă pe lângă casa lui George. În același roman, mai avem un exemplu în acest sens: „pică în casă, de-abia târându-se, Dumitru Moarcăș, o rudă îndepărtată de-a Zenobiei, cerând adăpost până s-o îndura Dumnezeu să-l strângă din lume. (...) Ion nu zise nimic, ci se uita doar uneori cu ură la noul mâncău care-i cade în spinare din senin.” Acest „nu zise nimic” al lui Ion (care nu întruchipa ceea ce am numi azi o fire caritabilă) ne arată că oamenii acceptau fără obiecții o înțelepciune fundamentată pe forța tradiției. La fel, la moartea cuiva care avea copii mici, nu era neobișnuit ca aceștia să fie înfiați de vecini (în lipsa rudelor mai apropiate). Textul „Sorcova” al lui Delavrancea ne dă un astfel de exemplu. Astfel, Arghira își trimite fata la o vecină săracă, în ajunul Anului Nou. „- Grăbește, Irină, să-i duci ceva găteje, nițică mămăligă și ceva fiertură; să le aprinzi focul cum ăi ști, să le pui masa, c-or fi flămânzit; și e mai mare păcatul să știi pe femeie cu copilașul ăla pocâltit și degerat la o zi așa de mare!” Deoarece vecina bolnavă decedase, Arghira îl ia de suflet pe copilul acesteia. Ni se spune, la final, că „mama Arghirița, în loc de-o fată, avu o fată ș-un băiat.”

Fără a mai aglomera exemplele, merită subliniat faptul că într-o comunitate tradițională nu există tensiunea individ-societate, caracteristică modernității. Omul este pus în valoare de comunitate, dar are față de aceasta și un set de îndatoriri. Grație tradiției, adesea nu trebuie să ceri ajutorul celorlalți, pentru că el vine ca o îndatorire. De pildă, mari evenimente ca nașterea, nunta, moartea reglementează prin tradiție funcția fiecărui individ, astfel încât ceilalți oferă în mod firesc asistență familiei în cauză.

Departe de a fi un mediu ideal, satul românesc are însă cel puțin două avantaje după care omul modern tânjește: sentimentul de apartenență și sentimentul de rost (derivat, dacă nu dintr-o misiune individuală, măcar din funcția socială dată prin tradiție). Este ceea ce frapează și în lirica populară de dragoste. Deși doinele ilustrează același sentiment cu manifestările lui universale, este fascinant să urmărim grefarea lui pe un corp specific de convingeri și mentalități. De pildă, în mai multe doine, mireasa se plânge de lăsarea satului și a familiei:

„Care fată-și lasă satul/ Mânce-o jelea și bănatul,/ Că și eu mi l-am lăsat,/ Multă jale m-a mâncat/ Până ce m-am învățat/ Și de casă am uitat.”

„Săriți, flori, de-mbobociți,/ Că mie nu-mi trebuiți./ Până ieri cu fetele/ Și azi cu nevestele./ Bate, vântule, prin munți/ Adă-mi dor de la părinți,/ Bate, vântule, prin flori,/ Adă-mi dor de la surori/ Bate, vântule, prin brazi,/ Adă-mi dor de la doi frați.”

„Frunză verde și-un dudău,/ Peste Prut, la Chișinău,/ S-o făcut un pod mereu/ De trece și bun și rău./ Ș-o trecut ș-un frate a meu/ Ca să vadă dorul meu,/ Trăiesc bine, trăiesc rău,/ Știe num-un Dumnezeu,/ Vai de suflețelul meu.”

Iarăși, este interesant ce cântărește în alegerea mirelui ori a miresei. Etnograful Simeon Florea Marian ilustrează o calitate foarte importantă a fetei: hărnicia. De pildă, fetele leneșe sunt ironizate astfel:

„Mărita-m-aș, mărita,/ Pita n-o știu frământa,/ Nici de pită n-ar fi bai,/ Dar nu știu face mălai,/ Nici de mălai n-ar fi hibă,/ Nu știu face mămăligă.”

„Dragă-mi ești și te-aș lua/ Dar mi-a spus vecină-ta/ Că te culci sara cu soare,/ Și te scoli la prânzul mare,/ Și-ncă-ți pare cu bănat/ Că de noapte te-ai sculat.”

Altă trăsătură importantă este frumusețea, dar însoțită de fidelitate:

„Frunză verde iasomie/ Lelio, lelio Nastasie,/ Eu ți-am spus odată ție/ Să nu porți rochie pimbie,/ Să-mi porți rochiț’ stacojie/ Să-mi fii dragă numa mie./ Tu porți rochii cu un colț/ De ești dragă pe la toți.”

„De ți-ar fi firea-ntr-o fire/ Și mintea-ntr-o potrivire,/ Te-ai iubi numai cu mine,/ Dar ți-i mintea-n multe părți/ Și iubești pe câte vezi.”

Mai multe doine par să contrazică existența pe scară largă a țăranilor rebrenieni, cu setea lor de avere:

„Însura-m-aș însura/ Nu știu ce fată-aș lua;/ Aș lua de om bogat,/ Rău mă tem de vreun păcat;/ Ea mi-ar cere lumea toată,/ Fără-a se gândi la plată,/ Și mi-ar cere piei de zmeu/ Să-ncalțe piciorul său./ Oi lua o sărmăncuță,/ Care poartă opincuță/ Și cămeșă cu altiță/ Și-i încinsă cu catrință.”

Când vorbim de dragoste spunem totodată „dor”. Acest termen este înrudit cu „a durea”, „durere”, așadar în mentalitatea populară dragostea implică o suferință. Inițial, potrivit lingviștilor, suferința era cauzată de separarea soților, șase luni pe an, pentru transhumanță (purtarea turmelor de oi). Doinele arată însă că țăranul român așa percepe, generalizat: dragostea este o durere, un „foc la inimă”:

„Frunză verde trei alune,/ Câte focuri ard pe lume,/ Niciunul nu arde bine, / Cum arde inima-n mine./ Și arde cu lunile/ Și cu săptămânile,/ De-mi răpune zilele./ Arde, arde, nu se stinge,/ Doru, maică, rău mă frige./ Bate vântul, iarba-mi culcă,/ Dorul, maică, mă usucă;/ Bate vântu, iarba-mi scoală,/ Dorul, maică, mă omoară.”

„Frunză verde toporaș,/ De-aș mai trage câte-am tras,/ Eu de tine nu mă las./ Câte lacrimi am vărsat,/ Făceam o fântână-n sat;/ Ș-o făceam cu cinci izvoare:/ Două dulci și trei amare.”

„Cine-o zis dorului dor/ N-o putea dormi ușor/ Nici pe pernă, nici pe țol,/ Numai pe pământul gol/ Să vadă cât e de dor/ Cine-o zis dorului drag/ Umblă prin păduri pribeag/ Să vadă cât îi de drag!/ Că dorul și țara străină/ Mi-or făcut fața bătrână/ Și capul caier de lână.”

„Poți să-mi dai ce oi dori/ Eu voioasă n-oi mai fi/ Că boala de care zac eu/ Știe doar sufletul meu /Și un singur Dumnezeu.”

„Măi bădiță, de ai minte,/ Cumpără-mă, nu mă vinde,/ Măi, bădiță, de ai bani,/ Nu mă vinde la dușmani,/ Când eram nevastă bună/ Auzeam cum pică brumă/ Și-amu n-aud nici când tună,/ Când eram nevastă nouă/ Auzeam cum pică rouă/ Ș-amu nu aud când plouă.”

„Frunză verde măr uscat,/ Astă noapte m-am visat,/ Că mândru m-o sărutat./ M-am trezit/Ș-am pipăit,/ Dar nimică n-am găsit,/ Numa doru inimii,/ Scris pe fața perinii/ Cu mătasa genilor/ Și cu roua ochilor.”

Mai multe doine populare menționate în acest articol au fost extrase din studiile lui Simion Florea Marian și culegerile de folclor ale lui Mihail Canianu. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Stihurile dedicate fetelor de măritat mi-au amintit de marele Anton Pann:
    "Fata:
    Mamă, vreau bărbat, și-l vreau acu',
    Că la toată casa bate coasa, numa' la mine, n-are cine!
    Mama:
    De măritat, te-om mărita,
    Da' nu știi nici să coși, nici să țeși,
    Numa' la horă te-ndeși!
    Și bărbatu-l crezi păpușe,
    Da' el nu-ncape pe ușe!"
    • Like 1
  • check icon
    Frumos! O curiozitate: cui aparțin versurile de mai jos?

    „Frunză verde și-un dudău,
    Peste Prut, la Chișinău,
    S-o făcut un pod mereu
    De trece și bun și rău."
    • Like 1
    • @
      Rucs Rucs check icon
      versuri populare (autor anonim) culese de Mihail Canianu (Studii și culegeri de folclor românesc. Ed. Minerva). Multe din versurile menționate în articol apar în variante de atestare largă, în numeroase zone locuite de români.
      • Like 0
    • @ Rucs
      check icon
      Mulțumesc.
      • Like 0
  • Claudiu check icon
    Frumoase doinele citate mai sus, sunt o expresie foarte frumoasa a subconstientului colectiv al comunitatilor rurale de pe vremuri. Acestea aveau o plasa de siguranta a comunitatii cum se scrie si in articol, se cunoasteau unii pe altii, aveau traditii care trasau limitele comportamentului obstii. La necaz mare ei toti erau UNUL, uniti prin istorie si traditie ... Erau greu de infruntat pentru puteri exterioare caci nu puteai sa-i iei unul cate unul, trebuia sa-i infrunti pe toti o data.
    A stiut Ceausescu ce face cand i-a adus la oras, i-a rupt de traditii, i-a inghesuit in blocuri, i-a transformat in "lumpen-proletariat" fara trecut si fara viitor, devenind o masa de manevra amorfa la mana stapanirii.
    • Like 1
    • @ Claudiu
      Meshter check icon
      Poate inteleg gresit, dar se pare ca il invinuiti pe Ceausescu de inventia tractorului si de industrializare, care a inceput cu mult inainte sa se nasca Nea Nicu.
      • Like 0
  • Nu cred ca omul modern tânjește după sentimentul de apartenență și sentimentul de rost, sau măcar nu ar trebui sa tânjească după ele, dacă o face probabil nu este modern :)
    Sentimentul de apartenență este ceea ce am numi in limbaj modern spirit de turmă iar cel de rost este a fi doar o rotiță din mecanism, colocvial "sclavete". La omul modern ar trebui să conteze individualitatea, unicitatea, originalitatea, capacitatea de a ieși din tipare și de a inova.
    Din păcate societatea românească este încă arhaistă, tânjește dupa valori perimate și consecințele se văd: în educație, în cultură, in societate, în politică, în economie...
    • Like 0
    • @ Nicu Buculei
      Depinde ce înțelegem prin "omul modern". Din descrierea dvs., pare să fie occidentalul tipic ("individualitatea, unicitatea, originalitatea, capacitatea de a ieși din tipare și de a inova"). Personal, am avut ocazia să vin în contact cu perspectiva balcanică, destul de diferită. De exemplu, la albanezii din Kosovo, printre care am trăit câțiva ani și unde am întâlnit numeroși tineri super-globalizați (prin www-telefonie mobilă-CNN-Hollywood-MTV-ș.a.), lucruri importante continuă să fie capacitatea de a participa la viața comunității, de a păstra tradițiile, de a asuma identitatea etnică, istoria și valorile tradiționale. Este posibil ca acest comportament să fie oarecum justificat de trauma violentă a conflictului etno-naționalist prin care a trecut regiunea iugoslavă în anii '90. Totuși, nu cred că ospitalitatea, mai ales față de străinul în nevoie, respectul și grija față de bătrâni, soliditatea legăturilor de familie sau interesul față de trecut și tradițiile populare reprezintă valori perimate. Iar sentimentul de apartenență poate să nu însemne neapărat "spirit de turmă", ci și solidaritate etnică, națională, intelectuală, sau pur și simplu a comunității în care trăim.
      • Like 0
  • check icon
    În sfârșit, un articol foarte reușit, aș îndrăzni să spun chiar „frumos” și „potrivit” și, mai ales, fără politica zilei de astăzi!
    O încântare!
    P.S. fotografia lui Cartier Bresson, numită dacă nu greșesc CFR, este un instantaneu, este un moment de inspirație a maestrului în alb/negru invitat să imortalizeze „realizărilii” partidului la al nu știu câtelea congres: rămâne una dintre preferatele mele!
    FELICITĂRI!
    • Like 3


Îți recomandăm

Dove cover

De ce au nevoie adolescenții pentru a-și dezvolta o imagine sănătoasă de sine? De mai mulți factori protectori, dintre care cel mai important este relația de încredere și apropiere cu adulții din viața lor, cu precădere părinții.

Citește mai mult

Mădălina Stănescu

„Nu ar trebui să existe business de niciun fel care să nu aibă prezență minimă în online, iar aici mă refer la website în primul rând și apoi la pagini pe rețelele de socializare. Încă mai sunt afaceri care au numai prezență pe Facebook, iar noi le spunem că nu e sănătos să-ți pui tot ce ține de identitatea și brandul tău pe o singură platformă, care, iată, acum ceva săptămâni, a picat 6 ore, nu a mai funcționat deloc”, spune Mădălina Stănescu, fondator Optimized,

Citește mai mult