Dumnezeul copiilor noștri

(Făcând azi curat în foldere, am dat peste un text scris când băiatul meu cel mare era mic, iar cel mic nu ajunsese la vârsta marilor întrebări despre Dumnezeu și dinozauri. Vi-l împărtășesc și dvs. O versiune a acestui text a fost publicată în Gândul)

Când un omuleţ de cinci ani jumate te întreabă serios „Tati, Dumnezeu s-a născut înaintea dinozaurilor?” nu ai cale de scăpare. Majoritatea prietenilor mei de pe Facebook, cărora le-am cerut ajutorul, au răspuns în doi peri sau în glumă. Se vede treaba că, atunci când eşti mare, îţi permiţi să glumeşti cu lucruri importante. Dar la cinci ani jumate, când joaca este un lucru cât se poate de serios, încercarea de te eschiva de la marile întrebări se loveşte de două sprâncene încruntate care te fac să intri în pâmânt de ruşine. Prin urmare, dragi cititori, dacă Dumnezeu a făcut omul şi „toate lighioanele pământului” în a cea de-a şasea zi, cum zice Cartea Sfântă, cum se face că dinozaurii au trăit cu milioane de ani înaintea oamenilor? Nu încercaţi să-l convingeţi pe omuleţ că „e aşa cum spun eu” sau că Biblia nu poate fi luată chiar „ad litteram”, că intraţi în alte belele.

De când eu şi omuleţul meu am ajuns la vârsta marilor dileme, binecuvântat fie Internetul pe mobil, care mă scapă adesea din bucluc şi-mi dă pretexte pentru poveşti cu care să mă blindez în faţa celui mic! Căutând eu informaţii despre Dumnezeu, dinozauri şi alte bâzdâgănii, am dat peste o foarte frumoasă parabolă pe care Papa Francisc a povestit-o, săptămâna trecută, la Palatul Guanabara din Rio de Janeiro, cu ocazia ceremoniei de bun venit în Brazilia.

„Copiii sunt pupilele ochilor noştri”, a citat suveranul pontif dintr-un vechi proverb indigen. La fel cum ochii sunt fereastra prin care lumina intră în noi, dându-ne miracolul vederii, la fel şi copiii noştri sunt fereastra prin care viitorul intră în lume. Ce s-ar întâmpla cu noi dacă nu ne-am îngriji de ochii noştri, ce s-ar întâmpla cu lumea, dacă generaţia noastră nu se va ridica la înălţimea promisiunii care există în fiecare copil? Aceasta înseamnă, potrivit Papei Francisc, „să-i dăm copilului fundamente solide pe care să-şi poată construi viaţa; să-i garantăm siguranţa şi educaţia ca să devină ceea ce poate să fie; să-i transmitem valori durabile pentru care merită să trăiască; să-i asigurăm un orizont transcendent pentru setea sa de fericire autentică şi pentru creativitatea sa în bine; să trezim în el potenţialul maxim care să-l facă coresponsabil la destinul tuturor”.

Mesajul Papei nu este „catolic”, nu este nici măcar „religios”. El atinge o coardă sensibilă şi-ntr-un credincios, de orice confesiune ar fi el, şi-ntr-un ateu, fiindcă este un mesaj profund umanist. Vorbeşte despre viitor şi ne pune pe gânduri. Ce lume le dăm copiilor noştri? Care este moştenirea pe care şi noi, românii, o lăsăm generaţiilor viitoare? Cum mai poate generaţia noastră, obosită, blazată, pierdută în tranziţie, să salveze ceva din viitorul copiilor? Răspunsul pare simplu: prin educaţie.

Mi-ar plăcea de pildă, ca la orele de religie pe care cei mici le au în programă, un dascăl cu har să poată să explice, cu blândeţe şi cu tact, marea dilemă cu dinozaurii. S-o facă mai bine decât mine, să nască în copil noi şi noi întrebări şi să-l facă să-şi dea el propriile răspunsuri. Există şi astfel de dascăli care, în loc să-i pună pe copii să înveţe pe de rost rugăciuni, fac din orele lor de curs un spectacol al lumii şi al inteligenţei creatoare.

Mi-ar plăcea ca şcoala să şteargă în cei ce vin toate complexele noastre culturale, să facă uitat proverbul născut în noi de spaima ignoranţei: „Dacă tăceai, filosof rămâneai”. Suntem o naţie de filosofi şi, când ieşim din ţară, se vede: stăm cu întrebările închise-n noi într-un colţ al camerei. Copilul trebuie să aibă curajul să întrebe, să înveţe că nu există nicio întrebare greşită, să fie curios şi încăpăţânat în interogaţie.

Mi-ar plăcea ca dilemele să-l însoţească pe omuleţ şi după ce va creşte mare, să nu fie dominat de certitudini şi autosuficienţă. Să iasă din propriul lui trib, să înţeleagă diferenţele şi asta să-l facă să-şi afirme, cu mândrie, propria identitate de cetăţean al lumii, născut şi crescut în România. Să caute febril, energic, nemulţumit, revoluţionar în căutarea lui. Să nu ia de bun ce-i spun cei mari, să pună totul sub semnul îndoielii, să verifice, să citească.

Mi-ar plăcea ca imaginaţia lui s-o depăşească pe a mea, iar creativitatea lui să-i sature „setea de fericire”, aş vrea ca lumea pe care el o va crea pentru copiii lui să fie mai bună decât cea pe care i-am lăsat-o eu.

Şi da, mi-ar plăcea să-l găsească la un moment dat pe Dumnezeu. Pentru noi ar fi o împăcare cu lumea şi o garanţie că, după ce vom închide definitiv ferestrele şi nu vom mai putea avea grijă de ei, copiii noştri nu vor rămâne singuri.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp