Știți cât de greu îi e unui băiat de nici 9 ani? Cât trebuie să care zilnic? Nu e vorba despre ghiozdanul burdușit cu pietre de moară, pe care-l trage voinicește în drumul lui spre școală, pe ăla poate să-l ridice, doar e aproape bărbat. Povara de așteptări pe care o duce pe umeri e mult mai greu de ridicat. Dacă nu reușește, nu doar că-i va dezamăgi teribil pe cei mari, care sacrifică totul doar pentru el, dar mai mult ca sigur își va rata viața.
La această vârstă nu mai e vreme de copilării. Trage sau rămâne de căruță. I-au spus-o părinții, bunicii, doamna. Dintr-un băiețel vioi și vesel s-a preschimbat într-un roboțel harnic pe care adulții îl învârt cu cheița. Pentru că are o inimă bună, nu vrea să dezamăgească pe nimeni. Se teme că mama și tata n-o să-l mai iubească dacă nu are FB pe linie. Când toți colegii lui fac cursuri extracuriculare, n-o să fie tocmai el prostul clasei. Cum se vor simți părinții lui să afle că au fost depășiți de alți părinți în această veritabilă cursă a înarmării școlare? Cum va mai da ochii cu ei seara acasă, când se vor întoarce umiliți de la ședința cu părinții, unde tocmai au aflat că au ratat startul la concursul școlar Comper? Și câte speranțe nu și-au pus în el! Și câte n-au făcut! L-au dat peste tot, numai să învețe!
Iar acum vine ministrul Educației cu o idee creață: cică să se dea mai puține teme pentru acasă, să nu stresăm copilul. Tocmai acum, când eram pe cale să depășim planul la caiete suplimentare, la materiale auxiliare, la culegeri de exerciții și probleme amuzante. Tocmai acum, când i-am schimbat ghiozdanul cu un troler în care să încapă toată știința lumii. Tocmai acum, când în sfârșit am reușit să-i programăm fiecare zi din viață pentru următorii 10 ani, vine tehnocratul ăsta cu gărgăunii lui din America, să ne strice nouă și tradițiile, și viitorul.
Și când nu face teme, ce face copilul? Stă? Pierde timpul? Sau, Doamne ferește, se joacă?! Iute, un curs de chineză (ei vor cuceri lumea), un opțional de educație antreprenorială (să fie patron, nu sărac ca noi), un ceva în IT și robotică (meseria viitorului) care să-i țină curiozitatea trează, intelectul alert, dezvoltarea racordată la cerințele pieței muncii.
Vorbeam într-o seară cu o prietenă despre copii. La un moment dat, i-a scăpat o constatare: „Copiii nu trebuie lăsați liberi”. Se referea la capcanele lumii în care trăim, la explozia tehnologică ce afectează o minte necoaptă, la expunerea la ecrane care-i face pe cei mici vulnerabil la stimuli periculoși. Sublinia nevoia de control, de urmărire atentă a dezvoltării copilului, care, altfel, ar lua-o pe căi greșite în universul acesta ultratehnologizat plin de tentații. M-am întrebat mai mult retoric unde mai este experimentarea proprie a lumii, unde mai este libertatea de a descoperi, de a învăța din propriile greșeli, dacă le facem marcaj atât de strâns? Unde mai este copilăria?
„Controlul parental” nu este o simplă tastă în meniul televizorului nostru smart, ci o metaforă a felului în care ne creștem copiii. Generația care a crescut cu cheia de gât este obsedată de control. Câți dintre acești părinți și-ar mai lăsa azi copiii nesupravegheați în fața blocului? Câți ar face nebunia de a-i lăsa să se joace liberi?
Dar nevoia noastră de control sună uneori ipocrit. De pildă, ne văităm că-i strică televizorul, telefonul sau calculatorul (ignorând faptul că ei s-au născut gata digitalizați), dar ne grăbim să-i depunem la școală, la after-school sau la cursuri de modelare, pentru că viața noastră ocupată nu ne permite să stăm cu ei și să ne jucăm. Avem job-uri și relații, trebuie să facem bani și să livrăm la termene, n-avem vreme să ne târâm pe covor după mașinuțe. Și apoi nu e mai comod să le dăm „pe desene” doar ca să nu ne mai bâzâie cu pretențiile lor absurde de a-i băga în seamă? Vrem să-i știm în siguranță lângă noi, dacă se poate liniștiți, să nu ne deranjeze.
Libertatea pe care ne-o dădea copilăria noastră din comunism este azi un film SF pentru copiii noștri: Și mergeați la școală singuri? Și nu vă aștepta transportul? Cum adică te duceai la after-school în fața blocului? Și mama ta te lăsa să joci fotbal singur? Nici tu nu aveai voie la tabletă?
Tableta din copilăria părinților de azi se numea Cavit și avea un gust leșios. Cursurile extracuriculare se făceau individual la masa din bucătărie dintr-o culegere albastră denumită popular Petrică. Cursurile de sport se respectau cu sfințenie pe maidanele din cartier. În câteva decenii, lucrurile astea ni s-au șters din memorie, care pare să lucreze în compensare: Copiii nu trebuie lăsați liberi! Nu trebuie să fie ca noi, nu trebuie să ne repete greșelile. Prin urmare, le dăm temă pentru viață toate neîmplinirile noastre, toate fricile și toate obsesiile. Punem o uriașă presiune pe ei, predându-le o lecție a reușitei pe care noi nu am fost în stare să o atingem niciodată. Îi încărcăm cu de toate, cu tot ce ne-am dorit să avem sau să facem și n-am reușit. Le transferăm dinainte de naștere proiectul pe care noi l-am ratat: vreau să fie doctor, vreau să fie fotbalist, vreau să fie șef de multinațională. Uităm că, de fapt, fiecare dintre noi nu-și dorește în realitate decât un singur lucru pentru copilul lui: să fie fericit.
Când un băiat aproape bărbat termină târziu în noapte tot ce are de făcut pentru a doua zi și alunecă în somn, tatăl lui îl sărută pe frunte complice și cu inima strânsă: „Ți-o fi greu și ție!...”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
De ce am spus "cale de mijloc"? Pentru că un copil lăsat complet liber, cum se insinuează în articol că ar trebui, mai ales atunci când este mic, nu va căpăta disciplina și autocontrolul necesare pentru a duce treburile importante la bun sfârșit, și mai ales pentru a nu pierde o grămadă de timp în mod inutil.
Cât despre lăsat copilul la “after school” pe stradă, asta nu o să mai vedem, pentru că pur și simplu copiii din ziua de azi sunt altfel decât noi, cei crescuți cu leapșa, lapte gros, capra, v-ați ascunselea etc. Trebuie să-i dai afară din casă cu forța, să facă mișcare și să socializeze face-to-face.
Adică meditațiile la matematică și chimie, ora de pian plus cele de japoneză și swahili (noroc chior, ambele profesoare locuiesc în același cartier, la numai zece stații de tramvai distanță), antrenamentul la bazinul de înot, pregătirea la anatomie (să fie doctor, ca unchiul Titi!) și lecția de balet.
Nu de alta, dar mâine, poimâine te trezești în casă cu vreun neomarxist, din ăla care vrea doar să fie fericit în viață.
Pierdem din vedere că aceşti copii vor trăi într-o lume complet diferită de a noastră, iar progresul tehnologiei este atât de rapid, încât imaginația nu ne poate ajuta să proiectăm lumea în care ei vor trebui să se descurce. De aici disperarea de a-i învăța "de toate", de aici încărcarea asta haotică a timpului liber al copilului cu tot felul de activități, cursuri, meditații.
Ce fel de om vrem sa fie copilul nostru? Organizat, disciplinat, înregimentat într-un program strict? Sau liber, contestând orice limitare şi căutând noi provocări? Până la urmă, o societate are nevoie şi de unul şi de celălalt. Important este să descoperi ce i se potriveşte copilului tău. Aici greşeşte şcola românească si părinții laolaltă cu ea. "Învățarea centrată pe elev" este doar o sintagmă, deoarece, în realitate, programul şi programa de studiu sunt constrângeri care uniformizează gândirea elevului!
in sfarsit, cineva incepe sa rosteasca aceste lucruri. Efectiv, le omoram copilaria.
La 18 ani o sa fie satui de viatza.
Copiii nostrii sunt suflete pe care trebuie sa le modelam cu dragoste si multa dedicatie. Ei sunt viitorul si nu uitati copilaria este cea mai frumoasa etapa a vietii, lasati i s o traiasca