Erdoğan versus Assad - game over

Imediat după 7 octombrie 2023 am scris un articol intitulat “Netanyahu vs. Hamas: game over?” Acum, după mai bine de un an, scriu iarăși despre o confruntare din Orientul Mijlociu, fără a mai adăuga vreun semn al întrebării. De această dată, în ziua de 7 decembrie 2024, Recep Tayyip Erdoğan a câștigat, în sfârșit, războiul împotriva lui Bashar al-Assad: atunci când gruparea rebelă HTS a „recucerit” Siria, după ce a ajuns la porțile Damascului și l-a detronat pe Bashar al-Assad. Și toate acestea cu sprijinul Turciei lui Erdoğan.

Vorbim aici despre victoria unui dictator pe ultima sută de metri (Erdoğan) și a islamului politic (mai mult sau mai puțin deghizat în democrație) împotriva întregii dinastii al-Assad, (Bashar împreună cu tatăl său, Hafez), care a domnit în Siria pentru o perioadă de exact 53 de ani.

Cam ca și Erdoğan, Bashar al-Assad a ajuns la cârma țării în 2000, având deci la activ 24 de ani de dictatură, exploatare și distrugere sistematică a unei națiuni prin partidul său, Baath, ce îmbină naționalismul panarab și secularismul revoluționar cu elemente de socialism arab (aceeași mișcare care l-a propulsat pe Saddam Hussein în Irak).

Însă, contrar figurii lui Erdoğan, ce se consideră simbolul Islamului sunnit, al-Assad face parte dintr-o minoritate religioasă de sorginte șiită (Alawit, ce însumează aproximativ 10% din populație) și nu reprezintă majoritatea sunnită siriană. 

Dușmănia dintre Ankara și Damasc durează de ceva vreme și a fost mereu reciprocă: încă din anii ‘80-’90, Turcia acuză Siria că ar oferi sprijin și protecție organizației teroriste kurde PKK, așa cum Ankara a antrenat și înarmat SNA (Armata Națională Siriană), principalul inamic al Damascului în timpul războiului civil.

Siria a contestat încontinuu atât prezența trupelor turcești (alături de aliatul SNA) în zona Idlib încă din 2016, cât și administrarea samavolnică a acestui teritoriu în vederea „relocării” celor aproximativ 4 milioane de refugiați sirieni (probabil unica promisiune electorală pe care Tayyip va reuși să o îndeplinească spre finele mandatului său).

Assad a reușit să „triumfe” în cadrul războiului civil doar datorită aliaților săi, Rusia și Iran.

În acest decembrie 2024, Rusia se află însă în al treilea an de război în Ucraina, fiind absorbită de operațiunile de pe acel front, iar Iranul este slăbit în urma confruntării mai mult sau mai puțin indirecte cu Israel și sprijinul militar asigurat grupării Hezbollah.

În ochii lui Erdoğan era așadar momentul propice pentru a da lovitura de grație regimului Assad.

Tayyip, deja înfrânt la nivel național, (pe plan politic și economic) își menține puterea și prestigiul doar prin intermediul intervențiilor internaționale. Din păcate, marea majoritate a populației din Turcia cade ușor pradă retoricii de „fost mare imperiu”, conform căreia reputația (în special cea de peste hotare) ține mai mult de foame decât numărul lirelor din cont… Astfel, așa cum am mai relatat, Ankara are o întreagă rețea de dezinformare națională numită eufemistic „presă”, cu care ține populația în șah față de multitudinea „amenințărilor naționale”: Fetö, PKK, YPG, DEAȘ (Isis), Mossad, refugiații sirieni etc. Orice inamic real sau imaginar este valid atât timp cât convinge lumea că, în interiorul granițelor statului turc (așa nedrept și ineficient cum este), este mereu mai bine și mai sigur (!) decât în afara lor.

Dar să revenim la prezent. De vreo trei săptămâni se vorbește de o nouă grupare ex al-Qaida, ex al-Nusra, dar actualmente reprofilată ca o grupare rebelă anti Assad și rebotezată Hayat Tahrir Al Sham (în traducere liberă Organizația pentru Eliberarea Damascului), care a și făcut ce îi promite denumirea: a cucerit iavaș, iavaș Halep, Homs și, ulterior, Damascul. Dar, desigur, HTS nu a acționat de una singură - fără consimțământul și banii Turciei, care controlează nord-vestul Siriei, nu ar fi mișcat în front.

În mod oficial, Erdoğan este implicat în operațiune, declarând că dorește pace și stabilitate în Siria. După care s-a întâlnit cu reprezentanții Rusiei și ai Iranului, mai mult pentru a-i informa de planurile pe care le are în zonă, prioritatea Turciei este anihilarea grupărilor kurde și crearea unui coridor de-a lungul graniței sale sudice pentru relocarea refugiaților sirieni ce „ocupă” de aproape un deceniu prețiosul teritoriu turc.

Se speculează faptul că Turcia și Qatarul vor gestiona dezvoltarea ulterioară a Siriei, căci rebelii HTS, deși au recucerit zona petroliferă Deir Ezor, nu dispun de capacități pentru administrarea statului și exploatarea resurselor. Evident, Ankara are pregătită o întreagă infrastructură (companii și parteneri de afaceri) ce abia așteaptă să își extindă activitatea în Siria. Turcia va aduce investitorii, Qatarul va adăuga eventual substanța ideologică prin cunoscutele legăturile cu Frăția Musulmană, iar HTS nu dorește decât să-și consolideze puterea, deja laică: liderul HTS, cunoscut până acum sub numele islamist de al-Jolani tocmai a revenit la apelativul său civil, Ahmet al-Sharaa.

Așadar, Damascul nu deține doar un bazar, pare că a și devenit unul pe piața regională. Toate statele din Golf sunt nerăbdătoare să rezolve orice conflict, să înlăture factorii de instabilitate și să-și înceapă activitățile economice. De aceea îl și reinvitaseră pe Assad în Liga Arabă, deși nu prea se îndeplineau criteriile pentru o reconciliere. Israel și-a asigurat deja controlul asupra dealurilor Golan, pe care le-a ocupat după Războiul de 6 Zile din 1967, și nimeni nu-i va contesta mișcarea, întrucât căderea lui Assad a fost indirect facilitată de decimarea grupării Hezbollah.

Întrebarea este ce se va întâmpla cu bazele rusești de la Marea Mediterană: cea aeriană din Latakia și cea navală de la Tarsus. Un lucru este însă clar: după suferința provocată împreună cu regimul Assad, HTS și „poporul” nu vor să tolera prezența Rusiei. Al-Sharaa a ordonat deja o epurare a susținătorilor lui Assad și dezmembrarea tuturor grupărilor armate. Se pare că armele provenite din Turcia vor fi utilizate de acum încolo doar drept garant al stabilității…

În orice caz, Erdoğan a reînceput să crească și în ochii Europei: ca și cu pactul pe migrație din 2016, el îi oferă din nou pe tavă Salvarea. Opt state europene au declarat deja că nu vor mai acorda azil refugiaților sirieni, problema criteriului ca țăra de origine să fie sigură fiind „rezolvată”.

Ergo, Tayyip câștigă chiar și atunci când pierde. Sunt ultimii săi ani de mandat, și există și presiunea orgoliului de a rămâne în analele Turciei moderne drept neo sultanul aprig combatant al terorismului kurd (trecut, prezent și viitor, real sau imaginar).

L-aș fi comparat cu pasărea Phoenix, însă, în mitologia oriental, există o analogie mult mai concludentă - cel puțin la nivel morfologic. Este vorba de Șahmeran, o creatură pe jumătate rege, pe jumătate șarpe. Numai că, în locul înțelepciunii profetice, Tayyip deține doar șiretenia și vanitatea însușite la porțile marelui Constantinopol.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp