Aveam 12 ani când a cumpărat tata primul video player. Când a băgat prima casetă în el, găsise, în sfârșit, metoda să mă facă să tac.
M-am îndrăgostit atunci și pe loc de Killer Queen, piesa de „copertă” a albumului Greatest Hits 1. Și, pe urmă, de fiecare piesă Queen. Le-am învățat versurile, le-am aflat biografiile lui Freddie, Brian, Roger și John.
Am învățat o bună parte din engleza pe care o știu din melodiile lor. Am aflat ce înseamnă „homosexual” și SIDA din povestea de viață a lui Freddie și am plâns că a murit la multe luni după ce asta s-a întâmplat, când am înțeles că nu o să îl văd decât pe caseta video.
Am crescut și tata m-a dus la toate concertele de rock din România. Led Zeppelin, Deep Purple, Rolling Stones, AC/DC. După fiecare dintre ele, spuneam amândoi același lucru: „Singurul pe care nu o să-l vedem vreodată e Queen.”
Când a apărut vestea că vine Queen în România, habar nu aveam cine e Adam Lambert. Dar am întrat glonț pe internet și i-am cumpărat lui tata biletul. A fost singurul cadou de ziua lui pe care cred că l-am nimerit vreodată. Aseară, tata a fost cel care a tăcut pentru prima dată două ore.
La Rolling Stones, l-am văzut cu lacrimi în ochi, la Queen l-am văzut transfigurat. Pentru el, pe scenă nu au fost Queen+Adam Lambert, a fost Queen și atât.
A fost povestea casetei noastre video și a după-amiezelor de duminică spusă chiar de cei care erau personajele ei principale. A fost, la Hammer to Fall, concertul de pe Wembley în fața ochilor noștri. La Bohemian Rhapsody, au fost pianul și unghiile lăcuite cu negru din anii 70. La Radio Gaga, au fost drumurile către mare cu vechea noastră mașină Renault 21 și răcnetele mele afone de pe bancheta din spate. La Love of My Life, a fost mama, din nou, lângă el.
Dar nu a fost Freddie, veți spune. Ba da, a fost și Freddie. Și nu doar în duetul video cu Adam. Freddie a fost în fiecare dintre noi și am fost noi, cele zâteva zeci de mii de oameni, împreună. În momentele în care ne auzeam mai tare decât vocea excepțională a lui Adam. În toate amintirile noastre, în fiecare vers pe care ne aminteam exact tonalitatea vocii lui și gesturile din clipuri sau din alte concerte. În pocnitul din degete de la Crazy Little Thing, în reverența de la We Are the Champions. Aseară, Freddie am fost noi. Și, dați-mi voie să vă spun, Freddie este cât se poate de viu!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Page+Plant. În minte mi-a rămas, pur și simplu, ca Led Zeppelin.