Să rotunjești colțuri și să nu te conformezi, chiar dacă asta înseamnă să traversezi o țară pe bicicletă, în fustă, în anii ’50. Să nu te oprești din căutat, să cauți să faci bine, să cauți să îți fie pace și mai ales să cauți să râzi, pentru că fără umor nu e nici dragoste, nici credință, nici bine. Să scrii, chiar dacă scrii rețete, scrisori sau cărți nepublicate despre viața de călugăriță, important e să nu te oprești din scris. Să te revolți dacă simți să te revolți, apoi să termini Oxfordul. Să fii nobil și la baluri dansante cu prințese, și la munca la ferma cu 150 de găini și 40 de vaci. Și să te întorci mereu acasă.
Yvonne Florescu s-a născut aproape odată cu România, când abia începea istoria statului roman unit. Viața ei se rostogolește rotund, cu sens, pentru că la 92 de ani nu ai decât două opțiuni, fără nuanțe: transformi timpul în înțelepciune și nu te simți bătrân sau devii un om învechit. Yvonne Florescu, astăzi Sister St. John the Baptist, a ales prima variantă.
Acum, când ne uităm la prăpastia dintre ce este România și ce ar fi putut să fie, am rugat-o pe Sister St. John the Baptist să ne fie ghid prin propria viață, o viață aproape cât un centenar. Auzind-o, ai crede că această femeie, cu mintea sclipitoare, extrem de cultivată, șarmantă și volubilă, e gata oricând să lase bastonul și să traverseze o țară pe bicicletă. Ar învăța încă o limbă străină, s-ar opri cu siguranță la o fermă și, oriunde ar fi nevoie pe drum, ar face bine. Iar apoi ar povesti cu umor despre toate astea și ar lua-o de la capăt. Am stat de vorbă într-un moment simbolic, chiar după ce Yvonne Florescu a tăiat panglica conacului în care a copilărit în anii ’30 și pe care familia sa l-a donat cu generozitate, pentru a-l reda societății. Acum, conacul vechi de mai bine de 120 de ani a fost restaurat și găzduiește centrul socio-medical HOSPICE de la Adunații Copăceni, primul din România destinat exclusiv copiilor cu boli incurabile.
Suntem, așadar, la centrul HOSPICE, în spatele conacului în care Yvonne Florescu și-a petrecut verile în copilărie, alături de frații săi. Pentru Sister St. John the Baptist, natura și animalele au fost mereu o parte importantă. A călătorit din Kent pentru a tăia panglica inaugurală și e fericită că totul e curat, și oamenii, și lucrurile, și cerul, și peisajele, așa cum era cu zeci de ani în urmă.
Copilăria unui copil neastâmpărat
Yvonne Florescu își amintește până în cele mai mici detalii cum arata locul în urmă cu 80 de ani: „uite, acolo erau găini și multe vaci, acolo făceam unt pentru consumul familiei. Am avut o copilărie minunată eu și frații mei, pentru că aici am fost liberi, mereu am sperat să se întâmple ceva bun cu locul ăsta. Iar acum vor fi liberi copiii cu probleme și părinții lor”.
Yvonne Florescu povestește că a fost un copil-văpaie, le-a dat de furcă tutorilor privați – a avut și francez, și german – pentru că refuza să facă ce i se spunea. Râde complice când își amintește și accentuează, în română: „neastâmpărat, așa am fost, un copil neastâmpărat”. Ba chiar odată a aruncat pe fereastră o jucărie a fratelui său, și ce jucării frumoase avea Radu! A fost printre primele dăți când s-a revoltat, așa cum înțelegea un copil să o facă. I se părea că dădaca o persecută, în timp ce pe Radu – care era calm și silitor – îl adoră. Așa că a aruncat jucăria fratelui pe fereastră. „M-am speriat de ce năzbâtie am făcut și de ce pedeapsă aș putea să primesc de la dădacă, așa că am fugit de acasă. Mi-am dat seama imediat că s-ar putea să mă caute poliția și m-am întors repede acasă. A fost toată lumea așa fericită că sunt teafără, încât n-am mai primit nicio pedeapsă”.
Când avea 10 ani, a venit la București, pentru ceremonia de confirmare. „Eram sălbatică atunci, așa că mama mi-a spus să stau în casă să citesc. Mama mi-a adus cartea The Life of Saint Teresa of Avila, dar mie nu-mi plăcea prea mult să citesc pe atunci. Aveam niște ferestre largi, m-am uitat pe geam o vreme, gândindu-mă că n-ar fi potrivit să-mi rup piciorul prima oră în viața mea când port o rochie lungă. În cele din urmă, am pus mâna pe carte și am citit-o pe toată. A fost prima oară când am decis că acesta este sensul vieții mele, că voi fi călugăriță. Dar n-a fost genul acela de moment-cheie, bineînțeles că am uitat repede de toată povestea asta, nici nu m-am mai gândit. Am fost la școala de maici la Londra, dar nu mi-a trecut o clipă prin cap să mă alătur lor”.
De la școala cu internat, pleca în weekend acasă. Aveau un bucătar român care făcea cele mai delicioase prăjituri și într-un weekend i-a pus la pachet atât de multe, încât i-ar fi fost imposibil să le mănânce singură. A decis să facă o petrecere în grădină, lucru bineînțeles interzis. Până la urmă a plouat și au mutat petrecerea cu prăjituri înăuntru, la miez de noapte. Și ce furioase au fost măicuțele când le-au prins! Au pus mâna pe telefon și i-au sunat pe părinți, aproape s-o exmatriculeze pe Yvonne. Mama a făcut turul școlilor private, a găsit una foarte elegantă, în care fetele purtau mănuși albe și erau învățate bunele maniere. „N-a insistat mama, și-a dat seama că e clar, așa ceva nu mi se potrivește chiar mănușă”.
Anii ’30 au însemnat redesenarea politicii europene. În 1931, Radu Florescu a fost numit consilier în Germania și toată familia s-a mutat la Berlin. Odată cu ascensiunea lui Hitler, însă, când în Germania nu mai era cale de întoarcere, Radu Florescu a fost mutat la Washington, iar în 1939 a fost detașat la legația din Londra. Nu a abdicat de la principiile pe care i le insuflase familia, așa că a demisionat când la putere a venit generalul Antonescu. În schimb, autorităţile române au ripostat, i-au confiscat toate proprietăţile din ţară şi toţi membrii familiei au fost numiţi trădători. Așa au ajuns să rămână cu toții în Londra, în exil.
Oxford și-o admitere cu umor
Sister St. John the Baptist râde și povestește totul cu o lejeritate care te face să crezi că totul e ușor, chiar și să intri la Oxford. Bineînțeles că nu e, dar „fără umor nu e nici dragoste, nici credință, nici bine”. Copilul neastâmpărat devenise o adolescent rebelă, de aceea nimeni n-a crezut-o că a intrat la Oxford. Avea 17 ani, vârsta minimă pentru admitere, așa că s-a prezentat la examen.
„Era un chestionar, iar una din întrebări era ce carte aș lua pe o insula pustie, aveam 3 ore să răspund. Am răspuns că aș lua cu mine întreaga bibliotecă a forțelor navale, a fost “un long shot”, dar am reușit să intru pentru că am scris un eseu cu umor și am transformat cumva totul într-o comedie. Apoi, fratele meu termina doi ani într-unul singur, avea bursă. Eu nu, eu trebuia să plătesc pentru studii, așa că am început să predau. Alții mă plăteau să îi învăț, iar cu banii ăia plăteam la rândul meu pe alții să mă învețe”.
Când a terminat cei trei ani, a decis să se alăture unei mănăstiri, a căutat mult și a găsit una care avea grijă de femeile refugiate care fugiseră din calea nazismului. Cumva, mănăstirea îi amintea de Copăceni, pentru că avea fermă și animale, iar Yvonne a iubit întodeauna viața naturală.
Întâlnirea cu viitoarea regină
Sister St. John the Baptist își amintește cu amuzament de o invitație pe care a primit-o de la Prințesa Elizabeth, la acea vreme: un bal dansant la unul dintre cele mai luxoase hoteluri din Londra. Trebuia să aibă un partener, a mers împreună cu un tânăr aristocrat englez.
„Am dansat un singur dans cu el, apoi am schimbat partenerii, am dansat cu un bărbat grec, avea o bucurie aparte pe care o punea în dans. Elizabeth era la acel dans, era un bal caritabil, iar el a încercat să îi desfacă funda de la panglica rochiei. În cele din urmă, eu n-am mai putut dansa, băusem un pahar în plus de șampanie, așa că am fost nevoită să stau pe scaun pentru restul serii. Nu sunt obișnuită să beau, iar pentru mine șampania a fost prea mult. Oh, și ce furios s-a uitat Elizabeth la mine! Dar a fost amuzant, o adevărată aventură să o cunosc pe viitoarea regină!”. La același bal, Yvonne s-a întâlnit cu mai multe colege de la școală, care le-au spus călugărițelor că au văzut-o dansând la The Dorchester. Bineînțeles, n-a fost o surpriză pentru nimeni.
Fericirea exuberantă și viața de model
La un an după absolvire, viața avea alte planuri pentru Yvonne. Într-un program de schimb de experiențe, a ajuns în Paris, în familia unui tânăr francez care i-a devenit timp de un an familie adoptivă. I-a arătat tot felul de locuri minunate, au fost la restaurante, la piese de teatru. Și printr-o conjuctură pe care nu și-o explică nici acum, au ajuns și la un designer vestimentar care credea că Yvonne e potrivită pentru rochiile pe care le crea și i-a spus că ar trebui să devină model. Așa că, la 21 de ani, în Paris, Yvonne s-a așezat la o coadă uriașă și dădea o probă pentru a fi model.
„Surprinzător, m-au ales pe mine. Am fost chiar șocată, mai degrabă decât fericită. Nu credeam că sunt persoana potrivită pentru asta, să defilez în fața oamenilor. Deși călătoream în tot felul de țări, până în Maroc, nu era genul de viață pe care voiam să o duc”, punctează Yvonne Florescu cu o roșeață în obraji care o face și mai naturală, și mai autentică. „În schimb, am avut grijă de o văduvă care avea mulți copii, i-am învațat engleza”.
După un an s-a întors la Londra, dar perioada petrecută în Paris rămâne „fericirea mea exuberantă”. Mai târziu, în cadrul discuției, aveam să aflu că există mai multe feluri de fericiri și că-n viață ar fi bine să le știi pe toate.
Anii '50 pe bicicletă... în toată țara
Sister St. John the Baptist are cumva harul de a nu se repeta niciodată. Are un discurs antrenant și energic și face doar câte o pauză scurtă, pentru un sumar. Așadar, și-a terminat studiile, a fost la Paris, a căutat acolo mănăstiri, dar nu a găsit niciuna în care să simtă chemarea, de aceea a revenit la Londra. S-a urcat pe bicicletă și-a străbătut așa toate distanța, din Tunbridge Wells pana aproape de Canterbury. I s-a prins fusta de lanț, așa că a ajuns cu fusta toată zdrențuită.
„Încă mă purtam ca o sălbatică, acum arătam ca una. Maicuțele m-au văzut în ce hal sunt și nu m-au crezut că aș vrea să mă alătur comunității. Mi-au dat în cele din urmă o șansă, am zis că ar fi bine să-mi anunț părinții. Mama mi-a spus că nu e deloc fericită cu această alegere și că nici tata nu va fi prea încântat, dar am făcut-o oricum. Când am mers acasă, tata mi-a spus că nu va veni în vizită veodată. Când am plecat spre gară, mi-a dat o droaie de bunătăți, „uite, mănâncă astea pe drum și să-ți aduci aminte de mine”. Cine credeți că a fost prima persoană care m-a vizitat? Tata! A fost un om extrem de bun, era și foarte credincios. Nu mi-a contestat decizia, dar a păstrat o oarecare distanță pentru o vreme”, își amintește Yvonne.
Apoi, când s-a mutat în SUA, tatăl a fost extrem de fericit pentru că iubea America, a vizitat-o de mai multe ori în Colorado. Când a venit să o vadă, mama sa i-a spus că munca la fermă nu e muncă de femeie, muncea din greu și mâinile îi erau pline de bătături, dar Yvonne se simțea puternică și voia să-și folosească cumva forța fizică.
Yvonne Florescu devine Sister John the Baptist
Când a plecat în SUA, avea nevoie de pașaport. La București nu se putea întoarce, sub regimul comunist, motiv pentru care și-a schimbat cetățenia. La jurământul pentru cetățenie, a jurat cu mâna pe Biblie că va sta în Anglia. După 12 ani s-a întors în Anglia, la Minster Abbey în Kent, unde și-a găsit chemarea. I-a amintit mult de România și de Copăceniul copilăriei sale, pentru că oamenii munceau pământul, aveau vacuțe (rasa Jersey, din care se face cel mai bun unt) și vreo 150 de găini. „Aveam multe de făcut în fermă, îmi plăcea să muncesc în aer liber, să simt pământul, nu m-aș fi văzut predând o viață întreagă, nu aș fi putut sta o viață întreagă închisă într-o clasă de dimineața până seara. Îmi plac copiii, mi-au plăcut materiile pe care le predam – istoria și geografia – dar nu aș fi putut sta într-o încăpere mereu. O viață întreagă le-am spus celorlalți să gândească în afara cutiei, chiar eu să mă închid într-o cutie?”.
După doi ani, a depus jurământul inițial, pentru că cel final se depune la șapte ani. A avut dubii firești prima oară, a pus la îndoială dacă e sau nu asta chemarea ei. Jurământul final a fost momentul-cheie al vieții sale. A știu că e pentru totdeauna, cu bune și cu rele, fix ca-n căsătorie. Acum, la 92 de ani, pentru Sister John the Baptist, cel mai important lucru e relația cu Dumnezeu și să rămâna pe partea bună. „Fericirea mea interioră e să fiu de partea bună a lucrurilor, pentru că orice pe lume are două părți, și lucrurile, și întâmplările, și oamenii”.
Viața e cumva ciclică. Sister St. John the Baptist și-a dedicat viața pentru a face bine. Există la mănăstire un loc pentru părinții copiilor cu dizabilități, unde sunt sprijiniți și ajutați să accepte un diagnostic. Să nu se resemneze, dar să accepte. Există programe pentru copiii și tinerii cu dizabilități, care învață o meserie și să-și facă un rost. Iar recent, Sister John the Baptist a tăiat panglica centrului socio-medical HOSPICE Adunații Copăceni, conacului în care a copilărit și care va deveni un refugiu pentru copiii cu boli incurabile și pentru familiile lor.
Nu îi place că una dintre măicuțele mai tinere de la mănăstire, desemnată să aibă grijă de ea, o tratează ca și cum ar fi neajutorată. În semn de protest, Sister John the Baptist se ține cu ambele mâini de baston și se ridică în picioare pentru concluzii: Să rotunjești colțuri și să nu te conformezi, chiar dacă asta înseamnă să traversezi o țară pe bicicletă, în fustă, în anii ’50. Să nu te oprești din căutat, să cauți să faci bine, să cauți să îți fie pace și mai ales să cauți să râzi, pentru că fără umor nu e nici dragoste, nici credință, nici bine. Să scrii, chiar dacă scrii rețete, scrisori sau cărți nepublicate despre viața de călugăriță, important e să nu te oprești din scris. Să te revolți dacă simți să te revolți, apoi să termini Oxfordul. Să fii nobil și la baluri dansante cu prințese, și la munca la ferma cu 150 de găini și 40 de vaci. Și să te întorci mereu acasă. Poți să fii bătrân, dar să nu fii învechit.
În drum spre plecare, unul din copiii pacienți, în scaun cu rotile, o prinde de mână pe Sister St. John the Baptist: „hai, te rog, să facem un selfie!”.
Companiile pot susține îngrijirea paliativă de care mii de pacieți au nevoie urgentă prin direcționarea, fără niciun cost, a până la 20% din impozit către HOSPICE Casa Speranței. Mai multe detalii pe http://20.hospice.ro.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.