Proliferează în ultima vreme discursurile publice privind amenințările iminente la adresa noastră: la adresa României, la adresa identității noastre, a credinței noastre, a sexualității noastre. Dușmanul e peste tot, e la porțile cetății și doar vigilența noastră neîntreruptă ne mai poate feri de dezastru.
Într-un spectru larg, trag semnale de alarmă și se arată pregătiți să ne apere de toate pericolele personalități și instituții: intelectuali de vază, consilieri de tot felul, oameni politici, primari ai marilor orașe, PSD, PNL, AUR, BOR, cultele neoprotestante, Academia Română, CpF, Noua Dreaptă, atâta lume stă cu arma la picior și ne păzește de ce e mai rău. E clar, cetatea noastră e asediată.
Dar mitul cetății asediate nu e nou: el revine, mereu și mereu, ori de câte ori oamenii importanți ai prezentului nu sunt în stare să construiască un proiect de viitor pentru o societate. Și atunci, ca să-și ascundă îngustimea și lipsa de pricepere, se întorc comod spre soluția cea mai la îndemână: fabricarea de dușmani. Pe dușmani îi recunoaștem ușor după nume și după cum arată. După nume, pentru că îi adunăm pe toții, la grămadă, în grupuri de „isme” și „iști” (progresiști, globaliști, neomarxiști, elgebetiști”, „teroriști” ș.a.m.d.), dar și după cum arată: sunt urâți și strâmbi, se îmbracă oribil, se schimonosesc, au apucături anormale și, desigur, sunt amenințători.
Într-o postare recentă, un fost consilier prezidențial, adică un om care a fost multă vreme în preajma celor mai puternici oameni din România, și de aceea el însuși un om foarte puternic, se întreabă retoric (adică, desigur, prefăcut și plângăcios), dacă el, după ce laudă un epigon îmbrăcat ca în piesele cu Coana Chirița și după ce recunoaște că merge la biserică și se închină, mai are voie, în țara lui, să meargă la biserică și să-și facă cruce, dacă mai are voie să-și învețe copii bazele creștinismului și istoria creștinismului românesc? Te cuprinde emoția când vezi un om care până nu de mult cunoștea toate secretele puterii din țară își cere acum voie să meargă la biserică. Te gândești (cu aceeași prefăcută tristețe) că s-a întâmplat ceva grav dacă un asemenea om a ajuns în situația de a-și cere voie pentru asta...
Mai serios acum, să-i răspundem: din fericire pentru noi toți trăitori în această țară, niciodată mersul la biserică și făcutul crucii nu au fost mai libere ca azi. Din fericire pentru noi toți, niciodată credința și manifestarea ei privată și publică nu au fost mai puțin îngrădite. Tot din fericire, niciodată ca azi nu au existat mai puține pericole la adresa libertății de credință: în România poți să crezi și poți să nu crezi, poți să te închini oricărei divinități sau niciuneia, fără „a cere voie de la vreo stăpânire”. Creștinii ortodocși, greco-catolici, romano-catolici sau neoprotestanți organizează procesiuni, pelerinaje, sărbători și orice altă manifestare consideră ei că răspunde credinței lor. Și e foarte bine că e așa. Prin urmare, argumentul că azi am fi mai puțin liberi ca odinioară e mincinos și ticălos.
Dar cui îi cere voie să se roage distinsul domn? Cine trebuie să-i acorde această permisiune? Nimeni. Tot din fericire, nimeni. Deoarece Constituția garantează libertatea credinței, nu e nevoie de niciun fel de altă stăpânire care să permită sau să interzică vreun gest de credință. Nu există în România vreo putere, formală sau informală, căreia să-i ceri voie. Dar da, există în România, așa cum am văzut recent, o mulțime de stafii și de mori de vânt împotriva cărora se luptă acești vajnici Don Quijote. Căci nici credința lor, nici bărbăția lor, nici alte calități ale lor nu sunt suficient de adeverite dacă nu sunt puse la încercare cu un dușman, fie el iluzoriu. E de ajuns un pic de talent retoric și de ipocrizie pentru a inventa din taste și din vârful buzelor asemenea dușmani, asemenea fantasmagorice puteri oprimatoare.
De ce e nevoie de asemenea gesturi artificiale? De unde acest sindrom al cetății asediate, al drobului de sare care stă să se prăvălească peste identitatea noastră și s-o zdrobească dintr-o bucată?
Niciodată, cel puțin din 1990 încoace, acest front pseudo-defensiv, dar cât se poate de agresiv, nu a fost mai diversificat, mai populat de figuri și de instituții puternice, mai dezvoltat în expresiile sale publice. Desigur, se va putea obiecta, pe acest front sunt diferențe majore între rafinamentul discursiv al unui intelectual și vulgaritatea unor politicieni adunați din galeriile de fotbal, iar a-i pune laolaltă poate fi resimțit drept un afront pentru unii. Dar, vom putea replica, ei sunt cei care au ales, fiecare în felul lui, să-și construiască această baricadă comună și să se pitească în spatele ei. Ei, din pozițiile lor cât se poate de bine protejate (locuri de muncă stabile, poziții materiale, sociale și simbolice de invidiat), au decis să frecventeze același public și să-i cultive spaimele, fobiile, intoleranțele, fiind cât se poate de conștienți că asta nu îl educă, nu îl emancipează, nu îl eliberează de dependențe, dimpotrivă. Dar măcar creează notorietate, iar asta nu e deloc puțin în societatea spectacolului.
În anii 90, dușmanii erau ungurii. Au venit apoi imigranții, mai ales cei musulmani. Azi, pentru un pic de vreme, dușmanii sunt homosexualii. În tot acest timp, n-au încetat să fie amenințători și demni de dispreț evreii și romii. Până la urmă, de fapt, nici nu contează cine e dușmanul, câtă vreme el există și e mereu prezent ca fiind foarte aproape. Câtă vreme, ca într-o instalație de bâlci, cu locul decupat în carton pentru a-ți pune capul acolo și a face o poza într-un costum anume, putem înlocui în panoul acela orice chip și să păstrăm neschimbat cartonul cu dușmanul.
Cultura fricii e una mereu sigură, iar fabricarea de dușmani și sindromul cetății asediate ne garantează că nu ne îndepărtăm de buricul nostru preaiubit. Mai ales ne garantează că nu ne îndepărtăm prea mult de trecut și de prezent înspre un viitor mai deschis și mai curajos.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.