Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șapte ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Fabrica de dușmani și sindromul cetății asediate

Proliferează în ultima vreme discursurile publice privind amenințările iminente la adresa noastră: la adresa României, la adresa identității noastre, a credinței noastre, a sexualității noastre. Dușmanul e peste tot, e la porțile cetății și doar vigilența noastră neîntreruptă ne mai poate feri de dezastru.

Într-un spectru larg, trag semnale de alarmă și se arată pregătiți să ne apere de toate pericolele personalități și instituții: intelectuali de vază, consilieri de tot felul, oameni politici, primari ai marilor orașe, PSD, PNL, AUR, BOR, cultele neoprotestante, Academia Română, CpF, Noua Dreaptă, atâta lume stă cu arma la picior și ne păzește de ce e mai rău. E clar, cetatea noastră e asediată.

Dar mitul cetății asediate nu e nou: el revine, mereu și mereu, ori de câte ori oamenii importanți ai prezentului nu sunt în stare să construiască un proiect de viitor pentru o societate. Și atunci, ca să-și ascundă îngustimea și lipsa de pricepere, se întorc comod spre soluția cea mai la îndemână: fabricarea de dușmani. Pe dușmani îi recunoaștem ușor după nume și după cum arată. După nume, pentru că îi adunăm pe toții, la grămadă, în grupuri de „isme” și „iști” (progresiști, globaliști, neomarxiști, elgebetiști”, „teroriști” ș.a.m.d.), dar și după cum arată: sunt urâți și strâmbi, se îmbracă oribil, se schimonosesc, au apucături anormale și, desigur, sunt amenințători.

Într-o postare recentă, un fost consilier prezidențial, adică un om care a fost multă vreme în preajma celor mai puternici oameni din România, și de aceea el însuși un om foarte puternic, se întreabă retoric (adică, desigur, prefăcut și plângăcios), dacă el, după ce laudă un epigon îmbrăcat ca în piesele cu Coana Chirița și după ce recunoaște că merge la biserică și se închină, mai are voie, în țara lui, să meargă la biserică și să-și facă cruce, dacă mai are voie să-și învețe copii bazele creștinismului și istoria creștinismului românesc? Te cuprinde emoția când vezi un om care până nu de mult cunoștea toate secretele puterii din țară își cere acum voie să meargă la biserică. Te gândești (cu aceeași prefăcută tristețe) că s-a întâmplat ceva grav dacă un asemenea om a ajuns în situația de a-și cere voie pentru asta...

Mai serios acum, să-i răspundem: din fericire pentru noi toți trăitori în această țară, niciodată mersul la biserică și făcutul crucii nu au fost mai libere ca azi. Din fericire pentru noi toți, niciodată credința și manifestarea ei privată și publică nu au fost mai puțin îngrădite. Tot din fericire, niciodată ca azi nu au existat mai puține pericole la adresa libertății de credință: în România poți să crezi și poți să nu crezi, poți să te închini oricărei divinități sau niciuneia, fără „a cere voie de la vreo stăpânire”. Creștinii ortodocși, greco-catolici, romano-catolici sau neoprotestanți organizează procesiuni, pelerinaje, sărbători și orice altă manifestare consideră ei că răspunde credinței lor. Și e foarte bine că e așa. Prin urmare, argumentul că azi am fi mai puțin liberi ca odinioară e mincinos și ticălos. 

Dar cui îi cere voie să se roage distinsul domn? Cine trebuie să-i acorde această permisiune? Nimeni. Tot din fericire, nimeni. Deoarece Constituția garantează libertatea credinței, nu e nevoie de niciun fel de altă stăpânire care să permită sau să interzică vreun gest de credință. Nu există în România vreo putere, formală sau informală, căreia să-i ceri voie. Dar da, există în România, așa cum am văzut recent, o mulțime de stafii și de mori de vânt împotriva cărora se luptă acești vajnici Don Quijote. Căci nici credința lor, nici bărbăția lor, nici alte calități ale lor nu sunt suficient de adeverite dacă nu sunt puse la încercare cu un dușman, fie el iluzoriu. E de ajuns un pic de talent retoric și de ipocrizie pentru a inventa din taste și din vârful buzelor asemenea dușmani, asemenea fantasmagorice puteri oprimatoare.

De ce e nevoie de asemenea gesturi artificiale? De unde acest sindrom al cetății asediate, al drobului de sare care stă să se prăvălească peste identitatea noastră și s-o zdrobească dintr-o bucată?

Niciodată, cel puțin din 1990 încoace, acest front pseudo-defensiv, dar cât se poate de agresiv, nu a fost mai diversificat, mai populat de figuri și de instituții puternice, mai dezvoltat în expresiile sale publice. Desigur, se va putea obiecta, pe acest front sunt diferențe majore între rafinamentul discursiv al unui intelectual și vulgaritatea unor politicieni adunați din galeriile de fotbal, iar a-i pune laolaltă poate fi resimțit drept un afront pentru unii. Dar, vom putea replica, ei sunt cei care au ales, fiecare în felul lui, să-și construiască această baricadă comună și să se pitească în spatele ei. Ei, din pozițiile lor cât se poate de bine protejate (locuri de muncă stabile, poziții materiale, sociale și simbolice de invidiat), au decis să frecventeze același public și să-i cultive spaimele, fobiile, intoleranțele, fiind cât se poate de conștienți că asta nu îl educă, nu îl emancipează, nu îl eliberează de dependențe, dimpotrivă. Dar măcar creează notorietate, iar asta nu e deloc puțin în societatea spectacolului. 

În anii 90, dușmanii erau ungurii. Au venit apoi imigranții, mai ales cei musulmani. Azi, pentru un pic de vreme, dușmanii sunt homosexualii. În tot acest timp, n-au încetat să fie amenințători și demni de dispreț evreii și romii. Până la urmă, de fapt, nici nu contează cine e dușmanul, câtă vreme el există și e mereu prezent ca fiind foarte aproape. Câtă vreme, ca într-o instalație de bâlci, cu locul decupat în carton pentru a-ți pune capul acolo și a face o poza într-un costum anume, putem înlocui în panoul acela orice chip și să păstrăm neschimbat cartonul cu dușmanul.

Cultura fricii e una mereu sigură, iar fabricarea de dușmani și sindromul cetății asediate ne garantează că nu ne îndepărtăm de buricul nostru preaiubit. Mai ales ne garantează că nu ne îndepărtăm prea mult de trecut și de prezent înspre un viitor mai deschis și mai curajos.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • ..."sunt urâți și strâmbi, se îmbracă oribil, se schimonosesc, au apucături anormale și, desigur, sunt amenințători". Ai uitat sa spui de nume, ii recunoastem imediat dupa numele lor ne... obișnuite :)
    • Like 0
  • Pai, fabricarea si prezentarea de dusmani imaginari merge la romani: sunt lipsiti de educatie, de bun simt, de logica, asa ca toate astea prind de minune. Mai mult, romanul este si lipsit de viziune pentru viitor asa ca nu il deranjeaza lipsa acesteia de la cei care il conduc sau de la vestitii consilieri, care de obicei sunt oameni cam de doi bani.
    • Like 1
  • Nu exista oameni mai intoleranti decat cei care-s toata ziua cu toleranta-n gura.
    • Like 3
  • Nume check icon
    Este logic sa se intample asa. Nu suntem un popor educat, modernist, deschis la nou, DAR mai ales tolerant. Vestita ospitalitate romaneasca este o simpla abureala. Noi nu sunt ospitalieri, noi suntem obedienti. Si cand nu suntem obedienti suntem intoleranti. Nu avem cale de mijloc, ci numai extreme.
    • Like 2
    • @ Nume
      Si profitori si speculanti.
      • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult