Familia tradiţională: bunica

Foto: Guliver Getty Images

A curs atâta cerneală pe definiţia familiei tradiţionale că ni s-a umplut sufletul de purceluşi. Singura cerneală care ar fi trebuit lăsată la uscat ar fi trebuit să fie cea de pe semnăturile de la Primărie. Ale orişicui. Unii îşi arogă faptul că ei au inventat căsătoria. Aşa a fost inventată şi roata, pentru folosul cuiva, la un moment dat, dar ce-am fi fost noi astăzi fără ea, fără a o lăsa să slujească în universal? Pe noi ne interesează însă mai mult ce fac ceilalţi, plăcerea asta a noastră zilnică de a ne spiona vecinii, prietenii, iubitele, copiii etc. În loc să ne vedem de fericirea noastră, ne bucurăm de nefericirea altora sau dăm lecţii, şi ce e cu adevărat ilar e că le dăm de pe poziţia celui care încă greşeşte. 

Oameni suntem cu toţii, dar de fapt mai niciunul. Oamenii sunt pe cale de dispariţie, dar vor rămâne pe hârtie bărbaţi, femei şi adorata căsătorie tradiţională. Parcă ne sfătuise cineva să nu ne facem chip cioplit, dar noi am luat-o deja razna cu instituţia căsătoriei, deşi nici nu ne pasă de povestea cu adevărul şi iubirea aproapelui. 

Pentru mine familia tradiţională, ca exemplu, a reprezentat-o bunică-mea, generalissima. Dacă te amestecai în bucătăria internă, dracu' te lua!

S-a născut pe când încă se mai auzeau ecourile loviturilor de tun din primul război mondial şi zău că în viaţă nu i-a rezistat nicio redută! La 18 ani nu-şi dorea altceva decât să se mărite. Ştia să gătească, să spele, să calce, să ţină o casă. Ştia să se poarte cu copiii. Nu ştia absolut nimic despre sex. Aşa erau vremurile, cu apucături încă medievale, dar şi cu o curăţenie a relaţiilor cu care nu ne vom mai întâlni. Şi nu e nici bine, dar nu e nici rău. Ceea ce a generat vreodată abuzuri sau are potenţial de a menţine sau naşte noi abuzuri trebuie reevaluat şi echilibrat. Între timp femeia a recâştigat nişte drepturi care i-au fost luate, multe încă de la naştere. 

Deşi promisă altuia, bunica mea s-a măritat cu bunicul, din motive de dragoste la prima vedere. Întâlnirea a fost declarată „spontană” chiar de cea care o supervizase, viitoarea soacră. Luiza, soacra mare, se măritase tot de tânără, cu Adolf şi împreună aduseseră pe lume opt copii. Şapte fete şi ultimul - un băiat. A supravieţuit doar el, fetele au plecat una după cealaltă, în pas îngeresc, ba fugind de o scarlatină, ba de o meningită, iar despre unele numai Dumnezeu a ştiut de ce s-au grăbit aşa tare. Era „normal”, date fiind circumstanţele, ca mamă-sa să-şi dorească pentru băiat „ce era mai bun”. Bia şi biu, aşa cum i-am botezat de la primele cuvinte, au dus o viaţă în lipsuri, socialismul, chiar şi cel multilateral dezvoltat, nu le-a fost de niciun folos. Biu a fost parte a partidului, la început, dar nu a reuşit să treacă peste minciună, a fost ridiculizat şi marginalizat. Un afurisit de idealist! 

La vremea când s-au luat unul cu celălalt ţara se scălda în inflaţie. Bunică-mea îşi vedea de rosturile casei, bunică-meu muncea la CFR. Drept salariu primea o valiză de bani. De obicei în ultima vineri a lunii. Împreună cu alţi dezamăgiţi ai epocii oprea la crâşma ţinută de un evreu, cu care făcuseră o înţelegere. Acela făcea inventarul la primire, după care le lăsa totul pe mână până duminică seara, când refăcea inventarul şi se achita nota de plată. Bia, cot la cot cu celelalte neveste, le luau urma şi nu plecau de la uşa crâşmii până nu puneau mâna pe nişte bani, altfel iar aveau să trăiască o lună pe datorie. Am întrebat-o de ce nu l-a lăsat, dacă îi lăsa aşa povară pe cap, mai ales că între timp se repezise pe lume şi tata. M-a privit năucă. Cum adică să-l lase? Îl iubea, era bărbatul ei. Degeaba mi-am dat eu ochii peste cap, bodogănind, nu-şi făcea griji, lucrurile astea se învaţă sau pur şi simplu ţi le aruncă viaţa în braţe. După beţie, bunică-meu se întorcea spăşit acasă şi o ajuta, necondiţionat, la treburile casei. Poate că se şi certau uneori, dar eu nu i-am văzut sau auzit niciodată. În preajma lor simţeai iubirea, ca pe o mână de ajutor. Unii se sperie şi o lasă să cadă, dar ce fel de om eşti dacă te sperie însăşi esenţa ta?

La 18 ani, deşi reuşisem la facultate, în Bucureşti, bia nu renunţase la ideea măritişului. O bănuiam că avea liste cu posibili candidaţi, socializa cultivând compania mamelor de băieţi, unii un pic cam trecuţi, cu perspective, dacă nu cu ceva acareturi. Cum se mai însura câte unul îl ştergea din memorie şi mă privea cu reproş, de parcă omorâsem pe cineva. Tot la vremea aceea am descoperit că şi ceilalţi copii, cu care altădată jucasem lapte gros sau cu care fusesem la furat de cireşe din curtea, aproape vecină, a bisericii, se cam strânseseră pe la casele lor. Mai dădea bună ziua celibatului doar un vecin, cu vreo doi ani mai mare decât mine, şi pe cuvânt că amândoi aveam priviri hăituite, de iepuraşi goniţi de hăitaşi! Odată, trimişi fiind de acasă să stăm la coadă la pui, ne-am pus de acord să facem aluzie unul la celălalt când mai venea vorba de însurătoare sau de măritiş, pentru a ne păstra minţile întregi şi pacea în familie. În vara ce a urmat, la întoarcerea în vacanţă, l-am găsit însurat.

„- Ce ţi-au făcut?", l-am interpelat de-a dreptul înfricoşată.

„- Băi, m-am îndrăgostit, a dracului treabă!”.

Am râs, dar nu era partea mea de glumă. Şi eu mă îndrăgostisem, dar nu mă luase de nevastă. Nu ne completam în transcedental. 

Mai aveam o vecină, tot un pic mai mare decât mine, care alesese să facă facultatea de acasă, la seral. Îşi găsise şi un serviciu bun, era bine privită, pentru bunică-mea un paragon. Prin comparaţie sufeream mai odios ca lepra. În timp ce eu „golăneam” prin Bucureşti, fata se ocupa de zestre, învăţase să gătească, să coasă, să grădinărească, ce mai, ştia cum se ţine o casă! Eu fumam şi înjuram pe stadioane. De băut beam şi cu bunică-mea, dar puţin, „ca o doamnă”. Un păhărel de coniac sau de ţuică curată de prună, adusă de naşă-mea, prietena ei cea mai bună, de la Piteşti, pentru poftă de mâncare. Şi bere, pe căldură. Lângă blocul foarte vechi, cu două etaje, în care locuia bia, era un parc, iar în parc se deschisese o crâşmă. Vara, toată mahalaua cu drept de vot înhăţa câte o halbă de bere şi se pierdea pe una din aleile cu bănci ale parcului. Acolo se dezbătea politica locală. La o astfel de plenară am cunoscut o familie de ţigani căldărari. Nu şi-au spus niciodată romi. Mahalaua Iţcanilor avea dinastiile ei proprii de ţigani, am fost la şcoală cu copiii lor, m-am jucat cu ei, am mâncat din oala lor de tuci, ne-am certat, i-am lăsat să-mi ghicească în palmă, am împărţit seminţe de floare şi de bostan. Şi tot nu i-am auzit să-şi fi zis vreodată romi, mai degrabă ei mă luau în râs pe mine pentru pielea mea mult prea curată. Dar nu despre asta e vorba aici. Familia asta de căldărari, venită de pe undeva din Ardeal, era o familie de oameni gospodari. Aveau două fete, ambele studiau vioara la Şcoala de Artă. Erau doar câţiva ani diferenţă între noi, eram mai mare. Capul familiei umbla îmbrăcat numai în negru, cu ilic de piele şi pălărie cu boruri largi, cu mustaţa răsucită pe deget. Ea, nevasta, umbla înflorată, cu fuste pline şi colorate şi cu bani în păr. Se purtau cu grijă. La vreo doi ani distanţă, într-o altă vacanţă de vară, am văzut-o pe fata cea mare îmbrăcată cu fuste colorate, ţinându-se de mână cu un băiat. Fetele nu purtaseră decât foarte rar haine tradiţionale. Mai mult pe acasă. Bia mi-a spus că o măritaseră cu unul de-al lor. Avea 16 ani. Nu am apucat să o văd în niciun concert, o retrăseseră de la şcoală. Atunci am avut prima discuţie serioasă, cu bia, despre binefacerile căsătoriei tradiţionale. Eram de acord cu instituţia ei, ca să nu vă faceţi griji, dar regulile pe care ni le tot vâră pe gât cei ce se consideră poporul trebuie schimbate, situaţia echilibrată. La fel cred şi astăzi, deşi au trecut treizeci şi ceva de ani de atunci nimic nu s-a schimbat. 

Vecina mea seralistă s-a măritat şi ea. Bunică-mea m-a torturat cu slujba de la biserică, să văd cum era treaba cu rochia aia albă de mireasă, am zâmbit frumos, până mi-au crăpat obrajii şi zău că eram sinceră, eram bucuroasă că nu eram eu în locul ei, mare balamuc mai era primprejur! În vacanţa următoare am găsit-o deja divorţată. Incompatibilitate cu fericirea.

- Ei? am întrebat-o arogant pe bia.

- Ea cel puţin a încercat... 

Am râs până ne-au dat lacrimile, după care m-a trimis să cumpăr nişte bere. Ne-am aşezat pe bănci, în parc, laolaltă cu prietenele ei, toate deja văduve, şi am discutat despre şansele la fericire, cele care nu au nicio legătură cu căsătoria, aceea fiind doar o formă de protecţie oferită de lege. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp