- Cum a fost la școală? e formula de salut în fiecare seară din cursul săptămânii.
- Bine, vine, robotic, răspunsul.
- Te-a ascultat la ceva?
- Da, am luat un 10 la română, zice plictisită, nepăsătoare, de parcă ar povesti pe scurt ce-a mâncat de dimineață.
- Bravo, spune maică-sa, deloc surprinsă, fără vreo inflexiune în glas.
Probabil ar trebui să primească o scrisoare de la Harvard ca să se lase impresionată.
- Masa e gata.
De când a început școala, așa se derulează discuțiile mamă - copil într-o casă mică de pe-o stradă cu nume de culoare dintr-un orășel de provincie. Masa e sfântă și acolo ce se mai vorbește despre ce s-a întâmplat peste zi, însă totul se rezumă la note și ce-au mai făcut colegii. Deși niciodată nu contează ce note au luat ceilalți dacă ea a luat 10 - ție nu trebuie să-ți pese ce fac alții, mamă, vezi-ți de cartea ta - întotdeauna e relevant cine a luat note mai mari, dacă ea nu a reușit punctajul maxim. Între dă-mi și mie castraveții murați și hai să-ți mai pun o porție, tăcere strangulată de aburi invizibili de alcool. E doar bere.
Ana are 11 ani și doi dinți strâmbi în față, pe arcada de jos. Are ochi de copil inteligent și o demonstrează, cel puțin tradițional, cu note bune la materii importante, cum ar fi româna și matematica. Deși e la o clasă specială de artă și face mai multe ore de desen și grafică decât ceilalți, când nu desenează icoane pe sticlă, pe pietre sau pe cartoanele de la dresuri, bunica ei nu e mulțumită.
Ea e cea care o îngrijește în majoritatea timpului. Până în clasa a II-a, a dus-o în fiecare zi la școală și pe la diverse cercuri de engleză și pictură la Palatul Copiilor. Pentru că fiica-sa n-a avut altă grijă decât să se căsătorească cu un bețiv înainte să-și dea măcar BAC-ul, vrea să facă din nepoată un contra exemplu magistral.
Deși nici ea nu are mai mult de 4 clase, bunicul vreo 8, iar tatăl copilului, și el fără BAC, are un atestat de tractorist și experiență la păzit oile pe câmp, fetița va demonstra că se poate și nu va ajunge nici ca mă-sa, nici ca ta-su.
Ana știe placa pe de rost, noroc că îi place să asculte în clasă și să învețe lucruri noi. Oricum nu are cine s-o ajute acasă. Nu are o bibliotecă din care să-și ia cărți și singurele lucruri pe care le face e să deseneze și să învețe pentru școală. Știe că e unul dintre cei mai buni copii din clasă și se simte apreciată - unul dintre puținii copii care ar sta la școală toată ziua, chiar dacă nu învață în sistem step by step. Deși, când s-a transferat în clasa a II-a - într-o școală mult mai bună față de cea din cartier - era mai degrabă prima de la coadă, iar asta o deruta foarte tare. Primise coroniță în clasa întâi și nu își dădea seama ce s-a schimbat într-o vacanță de vară.
Despre taică-su zicea lumea că e băiat bun, păcat că bea. Nimeni nu știa de ce: familie avea, acoperiș deasupra capului avea, ce mânca avea, ce-i mai trebuia? Nu se făcea psihanaliză în anii 2000 în casele din chirpici din orașele de provincie. Poate nici în București.
- Ce faci, tati? era încercarea lui de a se apropia de copilul cam speriat, care niciodată nu știa dacă e complet treaz sau puțin beat. Îi aducea McDonalds cu jucărie în ziua de salariu, după ce bea trei sferturi din el și se întorcea pe trei cărări, la câteva ore de la încheierea programului de muncă.
Avea doar 11 ani și poate nu știa exact ce-nseamnă mita, dar înțelegea că e o compensație pentru țipete și lumini ținute toată noaptea aprinse.
Într-o seară de vară, el nu s-a mai întors de la serviciu. Mama plângea pe ascuns și încerca să fie puternică.
- Nu știu unde e tati, Ana mamă, îi spunea copilului care încerca, la rândul lui, să înțeleagă ce se întâmplă. Pleca și-l căuta toată ziua în cârciumi și pe la spitale, suna la morgă din oră în oră și i se umflaseră ochii ca după o operație de rinoplastie. Fetița nu știa ce să îi spună și nici cum s-o consoleze. Nu primise dragoste, astfel că nu știa cum s-o transmită. Se așeza lângă ea pe canapea și-i punea mâna pe umăr sau pe genunchi, așa cum văzuse, probabil, în filme. Plângea pentru că o vedea pe maică-sa plângând, dar tot ce își spunea în gând era dă, Doamne, să divorțeze. Avea siguranța că taică-su nu zace într-o canalizare și voia doar să se termine. Se ruga ca ai ei să divorțeze.
- Dar îl iubesc, mamă, nu înțelegi? Îl iubesc, ce să fac... Bunica încerca s-o convingă pe mamă să nu-l mai primească acasă - indiferent ce se întâmplă, să divorțeze. Cu prețul rușinii în cartier, cu prețul orgoliului călcat, cu prețul cortinei căzute în fața sălii pline de vecini.
În a șaptea zi de la dispariție, după ce s-a aflat că a fugit cu o țigancă, femeia s-a dus să depună actele de divorț, invocând părăsirea domiciliului. La câteva ore de la întoarcerea ei, a ajuns și el acasă. Zdrențuit, nebărbierit de-o săptămână, a intrat în curte cu capul în jos, pregătit să-și primească pedeapsa.
- Unde-ai fost, nenorocitule? Te-am căutat prin spital, pe la morgă, la poliție, prin șanțurile de pe stradă.. Ai auzit că bag divorț și de-aia te-ai întors, mă, jigodie? Cine ți-a spus? Unde-ai stat mă în tot timpul ăsta?
Anei i se năruise visul încă din fașă. Știa că divorțul nu va mai avea loc și toate rugăciunile ei fuseseră în van. Nu se bucura că s-a întors tatăl ei acasă. Chiar dacă plângea, vorbea pe glas stins, se jura că nu mai bea și cerea îndurare cu mâinile lungite spre cer, în 11 ani de scandal și sticle goale ascunse după canapea, fata înțelesese că rugămințile de după nu vor funcționa. Și-au mai trecut vreo 11 până s-a schimbat câte ceva, cum ar fi dinții ei strâmbi - care au reușit să treacă neobservați ani de mici discuții despre ce-a mâncat și cât de gros s-a îmbrăcat.
- Hai la masă că ți-am făcut cartofi prăjiți.
- Da' tata unde e?"
- E, unde să fie, de parcă n-ai ști. A zis că se duce pân' la nea Nelu și uite cât e ceasu. Sigur îl găsesc la cârciumă duhnind.
(...)
Foto: Inquam Photos /Liviu Chirica
De dimineață, într-un metrou aglomerat ca la ora 9:00 într-o stație-nod de conexiuni, trec de la nivelul 7 la 8 pe Duolingo și îmi repet în gând manzana, manzanilla. Sunt la capitolul despre familie și în jurul meu se vorbește pe același ton. Pare că s-au întâlnit niște prieteni mai vechi care au devenit între timp vecini.
Ea e o tipă simplă, are ochii cam goi și cârlionții pieptănați, ceea ce îi netezește și mai tare trăsăturile. El e un tip slab cu mărul lui Adam bine evidențiat și flirtează subtil pe o voce subțire, deși vorbește în numele pronumelui personal „noi", care „doar ce ne-am mutat aici și e foarte bine". Mai bifez niște perechi de sinonime și sar niște ocheade, dar revin pe baricade când el se oferă să-i dea numărul de telefon, că „doar stăm așa aproape acum, putem să ne ajutăm". Ea se caută în geantă cu emoțiile unei adolescente ferite de era smartphone – noroc că e el mai rapid în mișcări, dar totuși din aceeași perioadă, și scoate un carnețel cu mini post-it-uri galbene de birou, pe care îi notează numărul lui de telefon.
- Ai nevoie să-ți scriu și numele? testează el apele, dar rămâne sigur pe retoricitatea întrebării. Ea îi spune că nu și așează cu grijă hârtiuța în geantă, ca să-l întrebe apoi, pe glas scăzut, dacă nu vine la marșul pentru viață de duminică.
- Da, merg la slujbă de dimineață și apoi cred că vin. Da, aș vrea.
- Da, și eu mă gândesc, aș vrea să merg. Și zâmbește cu ochii ei goi și totuși mândri, de parcă s-au coborât îngeri și bat din palme fericiți.
P.S: Mă uit la fotografia Anei de la 11 ani. Zâmbesc. Azi Ana e fericită. Deși n-au divorțat niciodată, de gura lumii care judecă-n tandem, taică-su nu s-a întors nici azi de la cârciuma din colț. Pentru ea, familie e mama și bunica. Destul de tradițional, nu-i așa?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
A venit şi articolul pe tema heterosexualului bețiv iar mâina va apărea un articol despre familiile monoparentale. Tactică ridicolă şi previzibilă . Impresionați-ne ,scrieți o poveste care să ne atingă ,ceva original nu stereotipii progresiste despre lumea conservatoare Inchei cu un citat dintr-un film celebru ,,Mâna intinsă care nu spune o poveste nu primeşte de pomană !" ,in cazul ăsta nu-şi atinge scopul , ,,Fi original ,ce dracu !" - Filantropica ( Nicolae Caramfil ) ,recomand .filmul.
UNII bărbați se îmbată. Nu TOȚI bărbații se îmbată.
UNII bărbați au o viziune patriarhală asupra relațiilor în care sunt implicați. Nu TOȚI bărbații au o viziune patriarhală asupra relațiilor.
UNII bărbați încearcă marea cu degetul, poate pică ceva. Nu TOȚI bărbații încearcă marea cu degetul, poate pică ceva.
UNII copii trăiesc în familii dezorganizate. ALȚII în familii organizate. ALȚII nu au deloc familii și sunt ”ai străzii”.
Care e SUBIECTUL articolului?
UNII bărbați se îmbată. În România MULTI bărbați se îmbată.
UNII bărbați au o viziune patriarhală asupra relațiilor în care sunt implicați. În România MULTI bărbații au o viziune patriarhală asupra relațiilor. S-ar putea chiar generaliza si spune ca sînt majoritari.
UNII bărbați încearcă marea cu degetul, poate pică ceva. Multa lume - copii, bărbați, femei - încearcă marea cu degetul, poate pică ceva.
UNII copii trăiesc în familii dezorganizate. MULTI copii români trăiesc în familii dezorganizate. ALȚII în familii organizate. ALȚII au familii atît de disfuncționale că ajung sa fie ”ai străzii”. UNII dintre copii străzii ajung la centre de recuperare înființate de societați româno-straine, că statul român e prea ocupat cu modificarea codului penal în favoarea corupților ca sa mai aibă timp să se ocupe de ei.
Care e SUBIECTUL articolului?
Una dintre problemele reale ale României din zilele noastre, care afecteaza tot soiul de inocenți, viitori frustrați sau delicvenți ai României și/sau Europei viitorului.
Problema generatiei voastre e ca nu aveti toate raspunsurile, desi pretindeti ca le stiti pe toate. Va inselati singuri, va bateti singuri cu palma pe umar dupa care aratati cu degetul spre generatia care va va plati pensia
Priviti la "familiile" in care se procreaza ca sa mai vina un ban de la stat, sau ca sa scurteze pedeapsa, sau ca sa fie inca unul "la produs" - exemple din categoria extremelor dar foarte graitoare pentru ceea ce se obtine pe termen lung.
Ce trebuie creat in acest caz este FONDUL necesar - de la lingura pana la suflet - si MEDIUL propice. Doar de acolo oamenii se inmultesc si evolueaza natural. Altfel batem pasul pe loc cautand solutii facile la rani vechi supurate si ne miram de ce nu ne inmultim.
Firma la care lucrez are 8 persoane, care trăiesc în mediul urban. Există 2 cupluri (hetero), 2 persoane necăsătorite (hetero) și 2 persoane (hetero) care au soții. Deci în total sunt 4 familii hetero.
Toate persoanele au mai mult de 33 de ani.
Împreună cu persoanele "libere de contract" sunt 10 în total (5 bărbați și 5 femei), care ar putea avea copii. Din cele 10 persoane, 9 au studii superioare.
Din cele 4 cupluri (hetero), numai două au copii. Un cuplu peste 35 ani - 2 copii, un cuplu de 49 de ani - 1 copil.
Deci în momentul de față, la 10 persoane - români și românce verzi, heterosexuali, peste 33 de ani (9 cu studii superioare) există numai 3 copii (vârste între 4 și 12 ani).
Până a bate apa-n piuă cu familia tradițională, familia modernă, homosexuali, bla bla., nu vedem catastrofa demografică în care ne aflăm la momentul actual.
Pentru că România nu va fi a voastră sau a noastră, va fi a copiilor care s-au născut, se vor naște ȘI vor rămâne în România. Și poate a celor care vor veni în viitor (sau au venit în trecut) din Orient. Ei vor fi care trebuie să ne plătească nouă pensia (dacă o mai apucăm).
Uitați-vă încă o dată la cifrele (reale) menționate mai sus. Momentan sunt 3 copii la 10 adulți.
Viitorul României va fi al familiilor care nasc mulți copii. Nu contează ce carieră ai făcut, câți bani ai făcut, ce ai vizitat și cum ai trăit. Ai mierlit-o, ai dispărut de pe fața pământului și nu vei mai conta.
La nivel statistic vor conta copiii pe care îi vei lăsa (în viață) în urmă. Dacă nu-i lași tu, îi vor lăsa alții care puiesc.
De aia copiii sunt extrem de importanți pentru o societate. Statele care se ridică economic știu asta. Alea dezvoltate investesc în educație și o grijă extremă pentru copii (pentru că fac puțini), iar alea în curs de dezvoltare încurajează natalitatea. Nu-i de mirare că statele cu ambiții mari au încurajat natalitatea (politicile lui Ceaușescu și mai nou Erdogan).
Până și China care a avut o politică strictă de control a natalității și-a relaxat politica, pentru că le îmbătrânește societatea și nu va mai fi sustenabilă pe termen lung.
Asta trebuie să fie grija cea mai mare a României și subiectul prim de discuție.
Catastrofa demografică a României prin scăderea natalității și emigrare.
Nu familia tradițională și cu atât mai puțin imbecilități de genul căsătoria homosexualilor.
Un "stat cu ambitii" de dimensiunile noastre si nu de cele ale Chinei sau Turciei stie ca nu are sanse sa castige in nici o cursa cu vreun colos de genul respectivelor prin cantitate, ci doar prin calitate. Mai mult, are nevoie de o nisa specifica, plus sa adere la ceva mai mare (cum e de exemplu UE). Daca vrei sa nu fii talpas pe doi bani la vecinii de alianta, deasemenea singura ta sansa e calitatea.
In orice domeniu obligatia de a face cat mai mult, fara sa te preocupe cum, garanteaza scaderea abrupta a calitatii.
Ce e acceptabil e sa investim in a "antrena" familiile crestine si necrestine, traditionale si netraditionale, in a avea o relatie echilibrata cu sine si cu ceilalti - copii, sot, parinti, etc. Sa oferim conditiile necesare, vindecarea necesara, respectul necesar. Atat timp cat nu avem noi asta, copiii nostri vor cauta in alta parte, si noi vom tot trasa reguli din ce in ce mai radicale ca niste babe isterice - cu rezultanta certa singuratatea.
- ăia de se ”revoltă/trezesc” sunt ”adormiți/ignoranți”
- ”tradiționalul” împiedică ”evoluția”
Parcă am mai auzit mantra asta puristă când filmulețul ”Smerenie/Lemnul și spațiile mici” a fost urmat de o sumedenie de Pilați din Pont care s-au dezis de mesajul plin de substanță. Pe același principiu ”că nu e războiul lor”.
Hai să le luăm la pilă. Nici unul dintre NOI nu deține vreun adevăr absolut. Prin urmare, a eticheta este pe lângă o abatere de la normele de politețe, una de la cele de logică. Nu aveți suficiente date pentru a califica. Pentru că, surpriză, nu ați mers în mocasinii persoanelor respective, nu ați trăit dramele celorlalți.
Familia Tradițională e un ideal. Atât. La care, fiecare din noi marșează, după putință.
Tradiționalul, ca întoarcere și referențiere la bunul simț al bătrânilor e nu doar de dorit, e singura cale de a împiedica disoluția cognitivă a societății. Modernismul, ca opus al tradiționalului, ca deschidere fără restricții și filtre la nou este copilul erei post-truth. Unul la fel de psihotic ca mumă-sa ...
Ciudat mod de exprimare ... dar, hai să închidem ochii de data asta!
Exercițiul de mai sus discută un caz particular, o nefericire, spunându-ne că asta este situația generală și nu particulară: sincer să fiu, mă îndoiesc!
Sunt convins că asemenea contra exemple se găsesc peste tot în lume, dar nu reprezintă norma, standardul, ci excepția, iar a încerca să transformi în realitate comună asemenea întâmplări, înseamnă să încerci să transpui literatura în viață.
Păcat, sunt convins că se putea mai bine!
Trăim într-o lume care se trezește buimacă, după ce lucrurile normale și firești au fost reconfigurate și "restilizate".
E absurd ca normalul și firescul să fie explicat, justificat și evidențiat prin acțiuni publice. Nu credeam că după 50 de ani de comunism să avem astfel de probleme. Credeam că libertatea se va însoți cu responsabilitatea și discernământul.