Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, îl durea acut în capul pieptului. De acolo voia să iasă o întrebare, dar nu avea loc. În cap era plin cu liste de cumpărături, forwarduri necitite și dobânzile unor credite restante. Pe tavan se plimba, nestingherit, un gândac mare de bucătărie. Gregor se simțea ne-la-locul-lui, ca și cum o amnezie anxioasă îl copleșise în timpul somnului. Știa că aia era casa lui, ca și viața în care trăia. Dar gândacul ăla fioros parcă făcea mișto de el. Dacă ar fi putut să râdă, ar fi scos un scârțâit ca de poartă stricată. Gângania, însă, nici măcar atâta nu îi adresa, un hăhăit imaginar, ci își continua netulburată drumul spre fereastră.
Gregor s-a uitat în oglindă și și-a dat seama că jos, în interior, este un hău pe care nu l-a văzut niciodată. Așa că s-a despărțit de prietena cu care împărțise sentimente vreo 7 ani, și-a dat demisia, dar nu înainte de a face o chestie la care a visat dintotdeauna: Select All, Delete, Muhahaha, și-a cumpărat un teren într-un sat de munte și a început să cultive castraveți pitici. Golul din josul sufletului era mulțumit. Începuseră să devină prieteni. Gregor voia să îl cunoască în adâncime și să îi afle secretul universal.
Cele mai vizibile sunt așa: renunți la job, divorțezi, pleci pe Camino sau în India, îți lași barbă și îți arunci pantofii cu toc, te muți la țară, te detoxifiezi, începi să crești crocodili sau să cultivi nuci de cocos. Înveți să gătești, să faci yoga sau fotografii cu cerul la asfințit, să îți crești roșiile în balcon. Și tot așa. Altele sunt mai puțin evidente, dar se blochează în același loc. E o întrebare. Te naști cu ea, o vezi peste tot, dar te dezorientează pe la 30 de ani: Ce fac cu viața mea?
Întrebarea asta apărea pe la 50 de ani. Cei care puteau, își schimbau amanții sau se căsătoreau cu ei, își cumpărau mașini decapotabile, săreau cu parașuta, făceau înconjurul lumii și, la un moment dat, uitau de anxietațile existențiale, în brațele senilității. Alții beau. Sau se apucau de grădinărit și scris romane. Bătrânețea îi aștepta pe toți, ca o prietenă care tace și înțelege.
Acum, noua criză existențială începe la 30 de ani, iar senilitatea e departe. Nu poți să ajungi la ea, fără să găsești niște răspunsuri înainte. Te-ai aștepta ca, cu cât exemplarele speciei trăiesc mai mult, cu atât criza vârstei de mijloc să apară mai târziu. Este invers. Unii vorbesc de criza vârstei de sfert, dar nu e același lucru: acolo, adulții timpurii se tem să înceapă să trăiască.
Și atunci amână căsătoria, copiii, domesticul, normele sociale, nu au nevoie de casă sau mașină, trotineta le este suficienta, dar se trezesc precoce și la fel de goi în fața întrebărilor filosofice. De ce sunt aici? Unde mă îndrept? Asta e tot?
Începe fin și subversiv. Te oprești mai mult de câteva secunde în fața citatelor motivaționale care îți amintesc că viața trebuie trăită ACUM. (Oare ce vând astea? Serios. Par o conspirație globală a agențiilor de turism). Oamenii de pe stradă încep să aibă aceeași față și te sperie. Și apoi, altă întrebare: Ești fericit? Ești fericit? Ești?
Derek Thompson scria în The Atlantic, încă de prin 2012, că generațiile sunt niște construcții sociale. Nu ne diferențiaza nimic chimic sau biologic de părinții noștri și totuși părem două specii diferite.
De ce au amânat cei de 30 de ani atât de mult minunile maturității (job, casă, copii)? Una din explicații (și el se referea la SUA, dar se potrivește și în alte geografii) e că mai educați ca părinții lor, se simt îndreptățiți la mai bine. Și atunci așteaptă oportunitățile. Le așteaptă șomeri, în camera de adolescenți întârziați.
”Se căsătoresc mai târziu. Fac copii mai târziu. Le este frică de maturitate? Probabil”, spune Thompson și, oricare ar fi motivele, o chestie este sigură: maturitatea a fost amânată permanent.
Într-un univers paralel, însă, se pregătea altceva. Criza existențială nu mai avea răbdare. Nici măcar nu e nevoie să te întâlnești cu gândaci serioși de bucătărie sau să îți pui întrebari când mergi pe stradă, dacă e direcția bună, pentru a o detecta. Oriunde ai privi, te așteaptă. 10 semne că ești aproape de o criză existențială, Fă-ți aici testul crizei existențiale, Cum să gestionezi criza existențială.
Psihoterapeuta Katharine King spune că noile generații simt cel mai mult presiunea propriei responsabilități asupra vieții, presiunea de a fi, ceea ce numește ea, un self-starter: “Cei tineri sunt într-o continuă schimbare a carierei, a identității, cultivând mai multe euri online, iar aceste alegeri, paradoxal, creeaza stresul, un sentiment continuu de presiune”. Concluzia ei este aceasta: “În ciuda eforturilor noastre cele mai bune, viața nu este ceea ce ne așteptăm să fie”.
Criza asta existențială precoce, în ciuda faptului că ne spune încă o dată, chiar și nouă, generației de unici și speciali, că suntem la fel până la urmă, aduce și ceva bun. Așa spun experții în suflet (sau ce o fi el): chiar dacă ne paralizează o perioadă, chiar dacă schimbările la care aderăm, într-o primă fază, cad în clișeu, căutarea sensului vieții e un lucru bun la orice vârstă. E bine, atâta timp cât nu uităm să trăim.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
scoala este o tehnica de inregimentare a idiotilor instabili, acesti bipezi aproape ca nici nu stiu ca traiesc, ce este viata si cum sa se descurce singuri. si de aici incolo incepe povestea societatilor umane bipede, gradinita - scoala - casatoria - clubul - locul de munca - azilul.
cerebralii nu au nevoie de aceste elemente de inregimentare mentala si fizica, dacat ca divertisment si experiment :)
in final asta face deosebirea intre societatea capitalista, unde cetateanul este educat sa se descurce singur si sociatatea "socialista" unde cetateanul este educat sa urmeze organizatia, turma :)
nu spun ca este ceva rau in a fi biped sau cerebral.
cerebralul nu se plictiseste, el gaseste ceva mai interesant si incet, incet, se retrage in turnul de fildes al mintii lui catre finalul existentei lui, bipezii traiesc :)
Nu îmi pare, din câte văd și citesc cum că anxietatea își ia tălpășița vreodată din sufletul celor, să le zicem.. copți, ori foarte copți („uitau de anxietățile existențiale în brațele senilității”).
A avea criza existentiala este ceea ce inseamna sa fii un eu constient, perpetuu in nevoie de a se cunoaste in diverse ipostaze, prin ceea ce alege sa faca. Prin caracterul reflexiv al constiintei, o manifestare a sinelui, ne identificam cu realitatea inconjuratoare si ne asumam diverse roluri pe care le jucam de-a lungul vietii.
Un pictor se cunoaste prin picturile sale. O mama se cunoaste prin devotiunea sau neglijenta aratata copiilor. De aceea cand ne intra in cap o aspiratie, pana nu o punem in practica, sub forma de actiune, nu putem sta linistiti, pentru ca nu reusim sa ne cunoastem in acea forma pe care o dorim. Avem nevoie sa dam o concretete ideilor noastre despre cine suntem, prin actiune. Un scriitor nu se cunoaste ca scriitor pana nu scrie.
Mergand totusi la sensul de "criza existentiala" pe care l-am priceput eu din articol, s-ar putea sa fie legat de perioadele de tranzitie dintre diversele roluri/identitati pe care vrem sa le traim si s-ar putea ca societatea actuala sa ofere prea multe alegeri astfel incat sa fim coplesiti de roluri aspiratii.
In diferite perioade exista mai multe sau mai putine alegeri si idealuri. Fiecare epoca isi are particularitatile sale, de pilda poate fi ceva de genul asta: "copil ascultator" la varsta X, "student eminent" la varsta Y ,"sot" pana-n varsta de Z,"tata dedicat" a T copii ,"cetatean civilizat","pensionar","bunic grijuliu" etc.
Normal, cand se face tranzitia de la o secventa la alta apar conflicte intre diversele identitati si intre persoanele care si le asuma. Astfel un "parinte grijului" intra in conflict cu un "adolescent rebel" pentru ca dorinta parintelui de a-si trai grijulimea fata de copil este incompatibila cu riscul pe care vrea sa si-l asume adolescentul care deja a renuntat la identificarea drept "copil", insa parintele orbit de propria lui placere de a-si trai rolul de parinte nu realizeaza ca odrasla lui nu isi mai joaca rolul cu care parintele s-a obisnuit.
In concluzie, in cautarea fericirii de a stii cine este prin ceea ce reuseste sa faca omul este intr-o continua criza existentiala, jongland cu alegeri si identitati. Indiferent de cultura, rasa sau varsta.
Acum, stabilitatea a cam dispărut, dar asta-i mai mult problema noastră, pentru că cei tineri ştiu să facă faţă situaţiei. Problema este că-i cocoloşim – să termine liceul, să termine masterul, să prindă cheag la firmă – şi-i cam ţinem pe lângă casă, în loc să le dăm drumu să zboare. Şi uite aşa ajung să stea cu părinţii, în camera de adolescent la 30 de ani. Cred că aici este vina noastră. Îi vedem tot timpul ca pe copii mici încât şi ei încep să creadă că mai au mult până la maturizare.
L-am auzit pe Iustin Capră spunând odată: "Omul este 70% genetică, 20% context și 10% liber arbitru. Deci noi nu putem să facem chiar ce vrem".
Iluzia asta a controlului total este o problemă care necesită uneori o etapă de "pas înapoi" pentru a o rezolva.
E un proverb zen: "Înainte să studiezi zen, munții sunt munți și râurile sunt râuri. După ce începi să studiezi zen, munții nu mai sunt munți și râurile nu mai sunt râuri. Când ai terminat de studiat zen, munții sunt iarăși munți și râurile sunt iarăși râuri."
Poate că genul ăsta de experiență este începutul maturizării.
Mai este un concept interesant, care s-ar putea să aibă legătură cu subiectul, acela de "neotenie", definit ca predispoziția indivizilor dintr-o specie, ajunși la maturitate fiziologică, de a păstra caracteristicile juvenile ale strămoșilor. Există teorii care susțin ideea că omul matur păstrează caracteristici ale puilor de primate. (https://en.wikipedia.org/wiki/Neoteny)
Ideea este explorată și de Aldous Huxely, în cartea "Cântec de lebădă".
În plus, fenomenul se poate manifesta diferit la diverși indivizi dintr-o generație. Unii se maturizează mai repede alții mai încet. S-ar putea să fie și asta o caracteristică selectată de evoluție, pentru a crește gradul de diversitate al populației la un anumit moment în timp și prin urmare a crește șansele de supraviețuire a speciei.
Omul se confruntă în ziua de azi cu fenomene pe care nu le-a mai întâlnit în trecut, la care trebuie să se adapteze. Toate aceste "reacții", uneori brutale, s-ar putea să fie încercările evoluției de adaptare la un nou tip de mediu. Nu este exclus ca o partea a omenirii să refuze să meargă pe drumul construit de tehnologia avansată.