Generaţii crescute în sărăcie, frustrare, ură şi violenţă de-abia aşteaptă să ucidă. Răspunzându-le cu aroganţă şi brutalitate, Israelul nu face decât să mai crească o generaţie de terorişti

Foto: Mohammed Abed / AFP / Profimedia

De-a lungul secolelor, evreii din imperiile islamice care au stăpânit vreme de peste un mileniu nordul Africii şi Orientul Mijlociu, au fost mult mai rar victime crimelor, exproprierilor şi pogromurilor decât cei care au ales Europa creştină. Istoricii pun această toleranţă arătată evreilor şi, în acelaşi timp, creştinilor, pe seama Surei 9.29 din Coran: „Luptaţi împotriva acelora care nu cred în Allah şi nici în Ziua de Apoi şi nu opresc ceea ce Allah şi Trimisul Său au oprit şi nu împărtăşesc religia Adevărului, dintre aceia cărora li s-a dat Cartea, până ce ei nu vor plăti tributul cu mâna lor, fiind ei supuşi legilor!”

După Holocaust şi crearea Statului Israel, situaţia s-a inversat: lumea islamică a devenit în câteva decenii, la fel de „prietenoasă” cu evreii precum erau odinioară autorităţile naziste, cu doar câteva excepţii. Dacă musulmanii erau toleranţi faţă de celelalte „religii ale Cărţii” atât timp cât aceştia trăiau în state conduse de musulmani, odată ce evreii au constituit Eretz Israel în Palestina din care britanicii se retrăseseră, cele două religii, cele două seminţii au devenit duşmani de moarte.

Furia palestinienilor care, până atunci nu îşi avuseseră propriul stat, faţă de victoria sionistă, dar şi faţă de cucerirea unor pământuri care, până atunci, apartinuseră comunităţilor musulmane au reverberat adânc în sânul comunităţilor musulmane de la Atlantic şi până în Munţii Hindukuş. Imediat, ideea de eliberare a membrilor ummei (comunitatea credincioşilor) ajunşi sub stăpânirea evreiască a devenit principalul ţel al mulţimilor care se adunau în pieţele metropolelor musulmane şi, implicit, a fost preluat şi expandat de politicienii oportunişti şi predicatorii fundamentalişti în căutare de prozeliţi.

În lumea arabă de după al Doilea Război Mondial au existat două tendinţe politice ale luptei pentru independenţă: revoluţiile de inspiraţie marxistă şi resurecţia islamismului fundamentalist. Aceste două curente au avut o evoluṭie paralelă. Împărṭirea Palestinei în 1947 ṣi constituirea Statului Israel au fost văzute de lumea musulmană drept o trădare din partea Occidentului, însă nu au determinat imediat o recrudescenṭă a fundamentalismului religios. Regimurile de orientare socialistă, conduse de lideri carismatici, promotori ai panarabismului, ca Gamal Abdel Nasser sau Hafez al-Assad, retorica naṭionalistă a acestora, dezvoltarea economică din deceniile VI – VII ale veacului anterior au adus o oarecare modernitate ṭărilor magrebiene ṣi ale Orientului Mijlociu, concomitent cu o estompare a curentelor salafiste scoase în afara legii în multe state. Am explicat pe larg evoluţia acelei epoci în două capitole din cartea De la Şeherezada la Osama bin Laden. Istoria fascinantă a Orientului Mijlociu.

Egiptul a fost ţara ȋn care tragedia palestinienilor a reverberat cel mai tare. Odată ce preşedintele Nasser a ajuns la putere, una dintre ţintele pe care acesta şi le-a propus a fost să distrugă Israelul. Motivele pentru care şi-a stabilit acest scop au fost două: „fura” principalul argument pentru care Frăţia Musulmană avea o bună reputaţie şi cucerea inimile egiptenilor credincioşi, şi îi permitea să devină liderul neîncoronat al lumii musulmane fiindcă singurul argument care îi unea pe musulmani în acel moment şi asupra cărora nu existau divergenţe era cucerirea Palestinei din mâinile evreilor.

Curentul progresist a început să piardă din avânt odată cu Războiul de ṣase zile din 1967, când Israelul a atacat Egiptul, a distrus o bună parte a mȃndrei sale armate şi a pus stăpȃnire pe Peninsula Sinai. Steaua preşedintelui Nasser a ȋnceput să pălească, iar speranţa musulmanilor de rȃnd că vreunul dintre statele ridicate pe locul fostelor colonii europene va putea să readucă gloria Califatului Abbasid a miticului Harun al-Rashid, a luat sfȃrşit. Fatalismul tipic credinţei islamice, ȋmpăcarea cu ideea morţii, sub a cărei ameninţare perpetuă trăiau oamenii deşertului, i-a determinat pe tinerii debusolaţi ai oraşelor dezorganizate de la marginea deşerturilor să se ȋndrepte către organizaţii fundamentaliste care propovăduiesc intoleranţa şi speranţa martiriului din războiul sfȃnt. Inadaptarea multor emigranţi la viaţa metropolelor europene ȋn care sperau să descopere paradisul terestru i-a transformat ȋn victimele prozelitismului wahhabit.

Dacă cel dintȃi teoretician al islamului militant, Sayyid Qutb va muri spȃnzurat ȋntr-o ȋnchisoare egipteană pentru cărţile şi articolele sale, discipolii săi vor abandona arma scrisului şi vor folosi muniţia ȋn lupta ȋmpotriva occidentalilor şi a guvernelor laice. Hassan al-Banna, teoreticianul islamului politic modern şi conducătorul Frăţiei Musulmane va sfârşi, la rândul său, ucis într-o închisoare. Vremea când crimele din lumea musulmană erau săvârşite de autoritarişti apusese începând cu anii ’80.

Afganistanul va deveni „laboratorul” în care se vor naşte unele dintre organizaţiile teroriste ale căror atentate brutale au zguduit întreaga lume în ultimele decenii. Cu bani saudiţi şi sprijin CIA, musulmanii au cristalizat şi pus în practică ideile lui Qutb şi al-Banna. Dacă organizaţiile fundamentaliste sunnite păreau că preiau stindardul luptei împotriva Israelului şi a lumii occidentale, curând, şiiţii vor începe şi ei lupta pentru afirmare. Iar cum în Liban exista o minoritate musulmană, au deschis frontul nordic al luptei împotriva Israelului. După două decenii de acalmie, conflictele dintre palestinieni şi israelieni se reaprinseseră iarăşi la sfârşitul anilor ’80. Gaza şi Cisiordania vor atrage iarăşi atenţia întregii comunităţi musulmane.

Armele primei Intifade palestiniene din 1987 au fost, cu precădere, pietrele şi cocktailurile Molotov. Din partea israeliană li s-a răspuns cu gloanţe. Pieţele metropolelor musulmane ale Orientului au reînceput iarăşi să dea în clocot. Acum petrodolarii erau din belşug, ulamele care propovăduiau războiul sfânt împotriva necredincioşilor aveau mai mulţi adepţi decât în urmă cu trei decenii, iar politicienii din statele arabe nu mai aveau carisma şi nici nu mai beneficiau de încrederea cetăţenilor să îi poată combate. Frustrarea maselor de credincioşi, convingerea că Occidentul întreg le era duşman fiindcă sprijinea existenţa Israelului, primirea ca eroi în ţările de baştină a celor care luptaseră alături de mujahedini şi învinseseră URSS-ul în Afganistan, sărăcia şi inadaptarea au aruncat în braţele organizaţiilor jihadiste nemulţumiţii lumii musulmane. Iar toate acestea aveau un singur debuşeu: războiul. Iar cel mai la îndemână era Israelul.

Fâşia Gaza, Cisiordania şi Libanul au devenit fronturile unui război al terorii în care atacurile asupra soldaţilor israelieni se combinau cu atacurile sinucigaşe ale căror victime erau cetăţenii evrei. Din partea Tel Avivului li s-a răspuns cu violenţă sporită. Simptomatic este războiul din 2006 din Liban, ocazie cu care va fi pusă la punct „doctrina Dahiya”, botezată după numele unei suburbii din Beirut distrusă în timpul războiului şi pe care şeful Statului Major General, Gadi Eizenkot, o va defini astfel:

„Ceea ce s-a întâmplat în cartierul Dahiya din Beirut în 2006 se va întâmpla în fiecare oraş din care se trage în Israel. Vom aplica o forţă disproporţionată aupra lor şi vom cauza mari pagube şi distrugeri acolo. Din punctul nostru de vedere, acestea nu sunt aşezări civile, sunt baze militare. Aceasta nu este o recomandare. Acesta este un plan aprobat.”

Generaţii de palestinieni au crescut cu un singur scop măreţ: eliberarea Palestinei. Sărăcia, impotenţa politicienilor, marasmul religios în care s-au format, brutalitatea forţelor israeliene au creat o masă de manevră pentru grupările fundamentaliste şi statele care şi-au propus, din raţiuni religioase sau populiste, distrugerea Israelului. De cealaltă parte regăsim necesitatea de a avea un stat propriu, de a-l extinde cât mai mult, în dauna arabilor de aici, concepţia că adversarul te respectă numai când îţi ştie de frică, dar şi presiunea evreilor ultraortodocşi, care, datorită natalităţii ridicate, încep să aibă un cuvânt tot mai puternic în politica Israelului democrat şi secular. Putem spune că monstruozităţile săvârşite în acest octombrie de teroriştii Hamas sunt consecinţa provocărilor actualilor ultraortodocşi din guvernul Netanyahu, cum este Itamar Ben-Gvir care se plimba arogant prin complexul al-Aqsa, al treilea loc sfânt al islamului? Da, doar că trebui să fim sinceri: violenţa palestinienilor ar fi izbucnit oricum, mai devreme sau mai târziu. Acesta nu a fost un plan pregătit în două-trei luni.

Actualul război din Fâşia Gaza are cauze profunde şi aproape istorice pe care le-am expus. Dincolo de gardurile construite de Israel trăieşte o populaţie care visează momentul în care se va revărsa dincolo de ele pentru a şterge de pe faţa pământului „ocupantul sionist”. Generaţii crescute în sărăcie, frustrare, ură şi violenţă de-abia aşteaptă să ucidă. Răspunzându-le cu aroganţă şi brutalitate, Israelul nu face decât să mai crească o generaţie de terorişti.

Noi, crescuţi în pozitivismul şi raţionalismul european (de care ne îndepărtăm încet, apropiindu-ne de mentalitatea cospiraţionistă şi fatalistă arabă), sperăm că ele vor învinge şi în Orientul Mijlociu. Însă acum, acolo, liderii de azi sunt cei mai incompetenţi din ultimul secol, iar furia populară a atins un climax. Devreme nu va fi pace, e anotimpul războiului şi al violenţei. Cum a fost dintotdeauna acolo şi cum a fost şi la noi până ce am fost pe punctul de a dispărea cu totul ca civilizaţie în urma a două războaie mondiale.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp