Dacă ar fi să definim Oscar 2019 cu niște cuvinte cheie, ca pe net, acestea sunt: storcătoare de lacrimi, istoriseli, blaxploitation (rețete de succes cu negri), gaysbian, adică, homosexualul, prietenul nostru. Fiecare dintre cele 8 nominalizate pentru Cel mai bun film, precum și cele din categoria Cel mai bun regizor poartă cel puțin una dintre etichetele de mai sus.
1. Black Panther – este primul blockbuster cu supereroi din istorie nominalizat la Best Picture. De ce? Pentru că, dincolo de cascadele de efecte speciale, CGI și performanțele de sunet și imagine, vorbește despre Wakanda, forța Africii profunde în raport cu Statele Unite – Roots, Black Power, Black Revenge – și cu lumea întreagă, pe care negrii ar putea s-o cucerească sau s-o distrugă, dar n-o fac, pentru că îi împiedică niște african-americani corecți politic. Nu va câștiga, dar orișicât: Wakanda for Ever!
2. Blackkklansman. Cum zice și titlul, e vorba de un polițist negru care se dă suprematist alb, om al KKK. Klaniștii autentici sunt prezentați ca niște incurabil tâmpiți și amuzanți, în vreme ce polițistul negru și marele său prieten alb, alt polițist, put de deștepți. O comedioară antirasistă marca Spike Lee, care nu cred că va contribui la împiedicarea lui Trump să obțină al doilea mandat.
3. Bohemian Rhapsody. Am ratat de la bun început contactul cu istoriseala vieții în artă a lui Freddie Mercury pentru că, parafrazând celebra replică „Ăsta nu e tata!”, m-am trezit exclamând „Ăsta nu e Freddie!”.
Domnule, Freddie era mai înalt, mai puternic, impunător, un monstru sacru care dădea pe dinafară din ecran, ceea ce Rami Malek n-avea cum să fie, oricât s-a chinuit să imite ticurile faciale și verbale ale originalului. Sforțarea mimetică nu cred că e metoda potrivită când joci un personaj de notorietate mondială.
O idee mai creativă mi s-a părut cea a regizorului Armando Iannucci, în The Death of Stalin, un film remarcabil, care l-a enervat pe Putin – poate de aceea n-o fi fost nominalizat la nimic?
În loc să canonească o engleză cu accent rusesc, soluția hollywoodiană clasică (de pildă Doctor Jivago sau The Brothers Karamazov), Hrusciov vorbește cu accent New York, Jukov-Yorkshire, iar Stalin își mormăie ordinele de lichidare în cockney! Efectul de real produs de „englezele” diferite este uimitor...
Însă ultimul sfert de oră din BoRap, reenactment al marelui concert Live Aid din 1985, face toți banii. Montajul de imagine și sunet, filmările aeriene, imaginile create pe computer se încheagă într-o undă electrizantă care te zguduie, poate mai tare decât spectacolul Queen așa cum a fost.
4. The Favourite. O istoriseală regală din Anglia începutului de secol XVIII. Dezmăț costisitor de costume și decoruri opulente, imagini curbate „artistic” cu wide angle de operator, ca să arate că poate. Totul pentru a spune o poveste cu lesbiene în triunghi, regina Anne și două favorite, Sarah și Abigail. Istoria nu consemnează o astfel de orientare sexuală a reginei Anne of Stuart și nici că ar fi fost nebună, menționează doar că suferea de gută, o boală invalidantă. Ceea ce nu-i împiedică pe realizatori s-o înfățișeze ca pe o lesbiană isterică până la demență, căci asta face audiență. O varză colorată.
5. Green Book. Avem și aici un homosexual, pe deasupra și negru, rol cu care Mahershala Ali este obișnuit din Moonlight. Numai că spre deosebire de acea dramoletă insipidă Oscarizată fraudulos, Green Book este o dramedie excelentă despre America segregației rasiale a începutului anilor `60, povestită antrenant, cu umor de calitate. Pe lângă Ali, surprinzătorul Viggo Mortensen întruchipează absolut memorabil un găman caftitor de night club, dar cu inimă mare.
Schimburile „culturale” dintre italianul newyorkez din topor și rafinatul pianist clasic de culoare, educat la Leningrad, m-au cocoșat de râs. Nu veți ghici niciodată cine este compozitorul Joe Pan!...
Green Book n-o să ia Best Picture sau Best Director, cum ar merita, dar, poate, măcar Oscarul pentru scenariu original și Mortensen să câștige la Actor în rol principal.
6. Roma. Dumnezeu să mă ierte, probabil că au dreptate cei care zic că sunt o bestie, căci n-am înțeles de ce e așa de bun acest Roma. Alfonso Cuarón este un regizor extraordinar, a dovedit-o în Children of Men sau Gravity. Roma însă, nu e decât o melodramă latino-adormitoare, pe tema fetei sărace, sedusă și abandonată, în care totul e pus cu mâna ca să stoarcă emoțiuni și lăcrămioare. Foarte bine fotografiată alb-negru, dar performanța rămâne tehnică, nu sublimează artistic.
Nu știu de ce Cuarón face greșeala să creadă că ceea ce-l mișcă pe el, pentru că sunt amintirile sale din copilărie, musai să mă atingă și pe mine.
Roma are șanse să grebleze Oscarul mare și altele, regie, scenariu original, interpretare feminină, Yalitza Aparicio, dar subsemnatul, fiind lipsit de suflet, deja l-am uitat...
7. A Star is Born. Altă storcătoare de lacrimi, în genul „În sufletul ei se dă o luptă”. Remake după clasicul cu același nume din 1937, al lui William Wellman, cu Janet Gaynor și Fredric March, care a obținut atunci Oscarul pentru cea mai bună poveste originală.
În pană de idei, Hollywoodul respune povestea fetei care răsare și a bărbatului care apune, cu Lady Gaga și Bradley Cooper, actori mult mai slabi decât Gaynor și March. Prin urmare, compensează cântând, au voci bune amândoi. Bradley barem, cu ochii lui albaștri expresivi ca două eleștee și zâmbetul „american” stupid și sistematic, ar putea să redevină un cântăreț de succes și să lase în pace actoria și regia. O inovație cutremurătoare față de 1937 constă în faptul că el, Maine, nu se mai aruncă în mare, se spânzură în garaj.
8. The Vice. Istoriseala obositoare a vicepreședinției lui Dick Cheney în mandatele Bush mi-a adus în minte o singură întrebare: de ce nu s-a făcut un documentar cinstit în legătură cu asta? Că există destule înregistrări, nu e vorba despre viața lui Tutankhamon.
De ce trebuia să se îngrașe peste 20 de kile Christian Bale și să maimuțească probabil perfect felul de a vorbi sau, mai degrabă, de a mârâi, al cinicului Cheney? Păi, ca să ia Oscarul pentru cel mai bun actor, cum l-a luat și Leo DiCaprio, în The Revenant, mâncând ficat de bizon autentic și chiar înotând îmblănit în râu printre ghețuri.
Rețin montajele de băgat degetul în ochi, la modă pe vremea lui Eisenstein: Cheney lăsându-se rugat de Bush să fie vice alternează cu imagini ale unei undițe care începe să tresară că mușcă peștele. Sau evoluții politice montate paralel și insistent cu cordul scos din peptul lui Cheney în operație. Shocking, ce să zic...
Și dacă tot au reconstituit discursul penibil al lui Colin Powell la ONU, încercând să justifice invadarea Irakului în urma „dibuirii” unor arme de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein, de ce au omis momentul colosal cinematografic al prezentării, de către altfel seriosul Secretar de Stat, unei țevuști găsite prin deșert drept dovadă?
În selecția pentru Cel mai bun film într-o limbă străină, apare o perlă: Capernaum, al libanezei Nadine Labaki. Ca subiect, existența groaznică a unor copii ai străzii, ar putea trece drept tot melodramă, ceea ce nu e. Regia excepțională a lui Labaki face ca pe ecran să curgă viață, nu întâmplări plasate de autor ca să stoarcă lacrimi. Capernaum propune, probabil, cel mai bun baby actor – de fapt e fetiță, o cheamă Boluwatife Treasure Bankole și este etiopiană – din istoria cinematografului!
Și un alt film care are șanse să nu ia nimic, deși e minunat: The Ballad of Buster Scruggs al fraților Coen.
După toate story-urile rupătoare de inimi de mai sus, puteți vedea și auzi în Buster Scruggs cât de emoționante devin cuvintele istorice ale lui Abraham Lincoln din discursul de la Gettysburg: „Government of the people, by the people, for the people, shall not perish from the earth” când sunt rostite de un actor care moare, după ce n-a apucat să trăiască...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
