Foto: Guliver/Getty Images
Aflăm ca ministrul sănătății dorește ca programul de formare a medicilor specialiști, rezidențiatul, să acopere deficitul de medici din țară și să înceteze să fie o gaură în buget prin care pleacă din România medici intens pregătiți împreună cu banii investiți în educația lor. Dorința este frumoasă, dar ignoră agenda personală a tinerilor medici : odată cu noile salarii (care nu mai sunt mizerabile, dar sunt în continuare cele mai mici din UE) medicii au răspuns că sunt dispuși să dea guvernanților un respiro pentru a începe să dovedească că vor să rezolve întregul pachet de probleme care a făcut din România principalul exportator de specialiști din Europa. Și asta în condițiile în care în toată Uniunea tinerii nu mai doresc să devină medici (e greu, trebuie să înveți mult și să te pregătești un timp îndelungat, salariile – vestice !!! – nu sunt atractive și responsabilitatea este prea mare). Iar spitalele vestice oferă de mult timp condiții de muncă (și nu numai salarii) incomparabile cu cele din țară. Nu medicii (ale căror cereri au fost în mod constant ignorate și ironizate în ultimii treizeci de ani), ci primarii rămași fără medici au creat această presiune asupra ministerului dovedită prin introducerea mai rapidă a creșterilor salariale aici comparativ cu restul bugetarilor. Dar după o perioadă atât de lungă în care medicii români au simțit că sunt lipsiți de importanță în ochii guvernanților, dar sunt doriți și apreciați ”afară” cum să schimbi trendul?
Să recunoaștem cinstit: să fii ministru în România este greu, iar să fii ministru al Sănătății este și mai greu. Pentru că așteptările cetățeanului sunt mari, nevoile așijderea, iar bugetul niciodată suficient. Câtă vreme cetățeanul se știe corect față de stat (și-a plătit toate taxele și impozitele, nu lucrează la negru, colectează deșeurile separat, nu ia și nu dă mită) el dorește să primească de la stat același tratament. Adică drumuri bune, justiție corectă și servicii medicale de calitate. Sarcina ingrată a ministrului sănătății este să spună zilnic cetățeanului român că ceea ce-și dorește de fapt... nu se poate. Deocamdată (un deocamdată de aproape 30 de ani!).
Motivul scurt ar fi sărăcia. Motivul lung ar fi un amalgam de probleme legate de subfinanțarea cronică, dezvoltarea haotică, desconsiderarea resursei umane, politizarea excesivă și corupția care și-a căutat (și deseori a și găsit) parteneri la toate nivelurile sistemului sanitar. Ce vede omul obișnui sunt serviciile proaste, lipsa medicilor, timpii lungi de așteptare și ”superficialitatea” – a se citi timpul scurt acordat de către medic pacientului din fața sa. Ce se vede dinăuntrul sistemului este minciuna serviciilor medicale ieftine și bune.
Auzim adesea că ”românii au dreptul la aceleași tratamente și servicii medicale ca orice european” (și ne umplem pieptul de mândrie!) uitând că România este departe de a avea bani pentru serviciile medicale la fel cu celelalte țări europene. Și nu se întreabă mai nimeni de ce o consultație medicală este plătită de casa de asigurări la același nivel cu un tuns la frizeria populară din Videle. E de înțeles de ce după 23 de ani de învățat continuu, tânărul medic specialist (până ieri rezident), dorește să trăiască altfel, să înțeleagă de ce a consumat atâția ani din viață învățând. Mai simplu: dorește să-și facă meseria onest și să fie plătit corect pentru munca sa.
Dacă în ceea ce privește salariile medicilor specialiști s-au făcut pași serioși pentru corectarea lor (veniturile celor din spital devenind mulțumitoare pentru mulți dintre aceștia, chiar dacă au rămas tot între cele mai mici din Europa și la distanță de cele ale colegilor vestici) problemele celelalte au rămas: dotarea insuficientă, fragmentarea serviciilor și suprasolicitarea personalului. Să le luăm pe rând.
Pentru dotare sunt necesari bani. Dar și o ierarhizare a priorităților sociale: vrem tratarea cancerelor rare (la costuri de zeci de mii de euro pentru câteva luni de viață câștigate la un bolnav) sau să oferim cuplurilor cu probleme de fertilitate șansa unei sarcini prin inseminare artificială? (căci bani pentru ambele deocamdată nu sunt). Iar deocamdată nu știu să fi avut vreun guvern curajul să afle ce își dorește societatea, să realizeze un studiu de ierarhizare socială a priorităților în domeniu. Și să trimită banii către acele priorități. Nu de alta, dar ceea ce își dorește societatea s-ar putea să nu fie în concordanță cu ceea ce își doresc ”lobbiștii” din industria de profil; iar medicii știu că până acum guvernanții au fost foarte sensibili la aceștia.
Fragmentarea serviciilor înseamnă că pacientul trebuie să alerge între diverse spitale, policlinici și laboratoare pentru a-și rezolva problemele complexe de sănătate. Uneori acest lucru devine imposibil: ce faci cu un pacient aflat în comă care necesită un consult la o specialitate medicală indisponibilă în spitalul său? Îl pui pe targă și îl trimiți în consult la alt spital? Pe ce străzi? Pe cele îngustate de gardurile primăriei care protejează un transport în comun în moarte clinică sau pistele de bicicliști pustii în majoritatea timpului? Problema se rezolvă prin deschiderea unor spitale noi, care să integreze optim specialitățile medicale astfel încât pacientul să nu fie nevoit să meargă pentru consult în patru locuri pentru că ”noi n-avem aici specialitatea asta”.
Din nou este nevoie de bani (de foarte mulți bani pentru că un pat de spital necesită investiții în jur de un milion de euro altfel nu vorbim de spital, ci de hotel cu medici), de timp, dar mai ales de viziunea ministerului pentru a aduce în noile spitale un pachet optim de specialități medicale care să se sprijine reciproc. Și nu o împărțire a teritoriilor între oamenii cu cea mai mare influență în minister, fără corelare cu necesarul actual și de perspectivă al cetățeanului plătitor de taxe. Deocamdată, semnalele nu sunt bune nici în ceea ce privește construcția de spitale dotate și nici în ce privește alocarea justificată a paturilor în aceste noi spitale: chiar și pentru spitalele nou proiectate alocarea paturilor pentru diverse specialități reflectă cunoscutele raporturi de putere între diverse personaje din administrație (”cine-mparte – parte-și face”) și nu o viziune obiectiv argumentată de optimizare a serviciilor. Ajunge să privim datele Eurostat pentru a vedea ce fel de specialități medicale primesc paturi și cabinete în vest pentru a devoala minciuna care se continuă la noi.
Deși aparent cea mai simplă problemă (epuizarea prin supraîncărcarea personalului din spitale) este în fapt și cea mai arzătoare. Pentru că la acest moment spitalele primesc bani în funcție de câți pacienți internează (și eventual câți consultă în serviciul ambulator – sau ”policlinică”). Nu în funcție de costurile reale, ci la bunul plac al guvernanților. Pentru un pacient consultat, casa de asigurări de sănătate plătește spitalului o sumă de bani. Din aceasta trebuie să se plătească personalul, analizele, medicamentele, serviciile hoteliere și restul îngrijirilor primite de acest pacient. Dacă se descurcă cu acești bani spitalele supraviețuiesc. Dacă nu ajung banii - devin falimentare. Iar falimentar înseamnă că furnizorii (de medicamente, servicii, dezinfectanți sau hrană) nu mai dau nimic pe datorie. Ne aducem aminte de medicul care a închis secția de ginecologie de la un mare spital bucureștean pentru că nu avea un banal anestezic în gardă: acel spital era în situația de a nu mai putea să plătească. Medicul avea de ales între a opera pacienta pe viu (inuman), a o pune sa-și cumpere anestezicul (ilegal) sau a închide serviciul (ceea ce a și făcut).
Rezultatul este dezastruos pentru medic și pacient deopotrivă: un medic angajat în România, la un spital plătit de casa de asigurări, TREBUIE să consulte de trei, patru sau chiar de cinci ori mai mulți pacienți comparativ cu medicul din vest. Luați-o cum vreți: sarcină de serviciu, plan de internări, sarcină de la partidul de guvernământ etc. Deci TREBUIE să petreacă de trei, patru sau cinci ori mai puțin timp cu pacientul său comparativ cu medicul din vest.
Deci ecuația este simpla: vrei mai mulți bani pentru a evita astfel de situații falimentare atunci trebuie să internezi mai mulți pacienți care să aducă acești bani de la casa de asigurări. Problema este că aceste sume alocate de casa de asigurări fiecărui pacient sunt atât de mici încât, pentru a supraviețui și a face față costurilor din ce în ce mai mari, spitalele trebuie să interneze din ce în ce mai mulți pacienți de la an la an. Iar rezultatul este dezastruos pentru medic și pacient deopotrivă: un medic angajat în România, la un spital plătit de casa de asigurări, TREBUIE să consulte de trei, patru sau chiar de cinci ori mai mulți pacienți comparativ cu medicul din vest. Luați-o cum vreți: sarcină de serviciu, plan de internări, sarcină de la partidul de guvernământ etc. Deci TREBUIE să petreacă de trei, patru sau cinci ori mai puțin timp cu pacientul său comparativ cu medicul din vest. Este ușor de înțeles care este calitatea serviciilor medicale ce pot fi oferite în aceste condiții. Care este nivelul de stres și ce răspundere aduce aceasta. Și câte erori se pot face. Pentru ca o tăietură greșită este aceeași la Cluj ca și la Viena. Dar la Viena ai de cinci ori mai mult timp să te concentrezi și să alegi cea mai bună cale de a evita o astfel de eroare. Din păcate odată cu noile salarii, ministerul sănătății a evitat să anunțe și care sunt cerințele sale pentru aceste salarii: cât trebuie să muncească un medic pentru aceste salarii. Pentru că, întorcându-ne la frizeria populară de la Videle, chiar dacă este pontat 8 ore, niciun angajat nu rezistă să tundă un client la fiecare cinci minute numai pentru că altfel frizeria intră în faliment. Din păcate, deocamdată, ministerul păstrează tăcerea asupra felului cum va rezolva munca la supra-turație a celor din sistem, închizând ochii la plata derizorie a serviciilor către spitale. Un nou dialog al surzilor între medici și guvernanți.
Deci deocamdată nu sunt dotări, deocamdată serviciile sunt fragmentate și deocamdată personalului medical i se cere în continuare să facă minuni și să muncească de trei – patru ori mai mult și mai repede față de vest pentru că deocamdată spitalele sunt plătite la cantitate și nu la calitate. Acesta este tabloul sistemului sanitar în care ministrul sănătății vrea să atragă tinerii medici. Este de neînțeles de ce aceștia deocamdată decid să plece? Este de neînțeles de ce deocamdată și pacienții continuă să fie nemulțumiți?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Acest monopol, abject si imoral in esenta sa, are cateva consecinte care merita a fi subliniate:
1. CNAS a preluat de la Ministerul Sanatatii sarcina de a finanta sistemul si nimic altceva, insa cu costuri inmiite: o retea de 44 de cladiri care adapostesc cele 44 de sedii judetene ale CNAS, care gazduiesc mii de functionari al caror unic rol este de a prelua ceea ce facea Ministerul Sanatatii ( MS ) pana in urma cu cativa ani, adica sa gestioneze si sa distribuie banii publici alocati Sanatatii; mai concret, banii din sanatate sunt gestionati astazi cu costuri inmiite fatza de vremea cand erau controlati de MS, pentru ca cele 44 sedii judetene ale CNAS plus miile de functionari inseamna sume exorbitante rupte din banii Sanatatii.
2. Un procent important din banii publici alocati Sanatatii sunt distribuiti catre prestatorii se servicii medicale particulari; astfel, spitalele publice au o singurasursa de finantare, adica CNAS, in timp ce spitalele particulare beneficiaza de o dubla finantare: banii alocati de CNAS plus taxele platite suplimentar de catre pacienti; consecinta directa este, de exemplu, ca tomograful spitalului public are dese opriri pentru ca banii de mentenanta s-au terminat, in timp ce tomografulparticular, avand dubla finantare ( CNAS plus co-plata pacientilor ) functioneaza non-stop; iar ironia sortii face ca deseori serviciile particulare de imagistica ( radiologie, ecografie sau tomografie ) sa aiba sediul chiar in curtea spitalului public, desigur ca pentru o mai buna servire a pacientilor internati in respectivul spital public.
3. Din pozitia ei de monopol absolut, CNAS dicteaza ""ce si cum"" atat pentru medici cat si pentru ""asigurati"", hotarand in mod discretionar si fara a da socoteala nimanui cati bani aloca fiecarei unitati sanitare publice sau fiecarui medic de cabinet.
4. Deseori CNAS aloca per serviciu medical o suma mai mare particularului decat unitatii sanitare publice, sub pretextul ca privatul acorda conditii hoteliere mai bune decat spitalul public. Si astfel ca din nou privatii din Sanatate primesc per pacient mai multi bani decat serviciile publice.
5. Monopolul CNAS nu ofera nicio alternativa pentru medici si pentru pacienti: toti, vrand-nevrand, sunt obligati sa ""beneficieze"" de ""serviciile"" CNAS.
Daca e vorba de cineva cu urgenta medicala - acesta va gasi intotdeauna un medic de garda. Garda este asigurata 24 de ore din 24. Deci nu este aici problema.
Daca este vorba de cineva care doreste un consult in ambulator ("policlinica") atunci va gasi in spital acei medici care sunt de serviciu in ambulator. Acest serviciu este strict reglementat prin contract cu casa de asigurari si medicul nu poate pleca inainte de a incheia orele de serviciu ambulator dar nici nu il poate incepe mai devreme. Si trebuie sa retinem - medicul nu poate consulta oricati pacienti in cazul acestui serviciu astfel incit de regula, pacientul trebuie sa se programeze. Dar in ambulator nu vei gasi niciodata TOTI medicii din spital ci numai cei de serviciu. Deci nici aici nu cred ca este problema la care va referiti.
Daca ne referim la medicii care lucreaza pe sectie si presupunem ca doriti sa discutati pe la 12-13 cu unul dintre acestia referitor la cineva internat atunci cel mai corect este sa va programati o discutie, ca doi oameni care au fiecare programul lor, si sa va tineti de programare.
Nici in Romania si nicaieri in lume medicul nu este la dispozitia oricui intra pe usa spitalului, la orice ora. Din pacate atat in Romania cat si in toate tarile civilizate medicul are de completat un numar crescand de documente, de accesat sisteme informatice (care la noi sunt deseori in pana) sau de trimis rapoarte. Cineva trebuie sa le faca si pe acestea. Si oricat as dori sa stau mai mult cu pacientii mei (sau chiar cu cei ce vin sa ma caute la 12-13) sa intimpla nepermis de des sa nu pot pentru ca, dupa ce am muncit o ora la un raport sau am lucrat cu celebrul sistem al casei de asigurari, computerul sau sistemul sau amindoua sa cedeze si sa trebuiasca sa o iau de la inceput.
Iata de ce permiteti-mi sa nu cred ca in Romania, exista cazuri in care cineva sa fi avut o urgenta in spital la ora 12-13 si sa nu fi gasit picior de medic pentru ca acestia bateau mingea in curtea scolii.
Si mai este ceva. Cind ai o problema de sanatate trebuie sa vorbesti in primul rand cu medicul de familie. 80% dintre problemele considerate de pacienti ca fiind urgente pot fi rezolvate cu succes de medicul de familie (exista o bogata literatura de specialitate care afirma acest lucru). De aceea, in foarte multe tari eruropene, prezentarea se face in prima instanta obligatoriu la medicul de famile. Care poate decide ca este vorba de o problema complicata si sa programeze o intilnire cu un medic de spital chiar si la ora 12-13.
Asa incit imi este greu sa inteleg la ce va referiti cand spuneti ca la aceste ore nu mai gasesti medic in spital.
Ambulatorul are reguli diferite. In primul rand este interzis datorita cerintelor casei de asigurari sa prestezi ore si in spital si in ambulator simultan (absolut corect). Asta inseamna ca in timpul programului tau in ambulator salariul tau orar nu se schimba dar nu ai voie sa efectuezi activitati in spital. Si invers. Poti decide cate ore de ambulator vrei sa faci: unii medici fac o zi intreaga in ambulator altii doua sau trei jumatati... eu de exemplu fac doua ore pe saptamina.
In concluzie ceea ce se plateste este ora de munca. Problema legala este ca norma de incadrare se calculeaza la numarul de paturi pe care le ingrijesti. Si aici este discreptanta - nimeni nu spune cate ore de munca sunt aferente unui pat si invers. Pentru informarea corecta, in Romania un medic ingrijeste in medie 8 paturi (scuzati jargonul dar asa apare in lege). La AKH, celebrul spital din Viena exista in medie 1 medic la 1 pat. Si de aici diferentele.
Cine se mai gandeste la Romania dupa ce a plecat, e un idiot !
In tara, la venituri mici, nu prea ai parte nici de procese de malpraxis. Si in strainatate si in tara, este foarte greu sa-ti creezi o reputatie. Caile spre a ajunge la a avea un nume difera inspaimatator. Venituri suplimentare se obtin prin legea cererii si ofertei interpretata romaneste. Dai bani spre a beneficia de atentie sporita, unii medici iau sau cer la greu, altii refuza. Este foarte greu sa lupti impotriva unei normalitati prost intelese fie ca pacient, fie ca medic. Conditiile in care se desfasoara actul medical in tara, sant cu specific romanesc.
Fiecare are dreptul de a alege.
Gardurile alea sunt printre puținele chestii utile (dacă nu singura) pe care le-a făcut Firea și ajută salvările să ajungă mult mai repede la destinație. E o măsură care ar trebui aplicată în toată capitala.
În condițiile unui trafic cu șoferi fără urmă de bun simț, exact asta e soluția potrivită. Românii au arătat că o dungă pe asfalt nu le spune nimic, ci numai un gard.
Iar a vă lua de pistele de biciclete e pur și simplu o afirmație răutăcioasă și gratuită fiindcă 99% din ele sunt pe trotuar. Singura pe care o știu că "mușcă" din stradă (și singura civilizată alături de cea de pe Aviatorilor) e pe Calea Victoriei).