Gura stadionului adevăr grăiește: momentul de neimaginat când suporterii steliști și dinamoviști, care se urăsc „până la moarte”, s-au unit într-o scandare împotriva Partidului. Acea scandare

Foto: George Călin/ Inquam Photos

Într-o postare pe Facebook, ștearsă între timp, scriitorul Mircea Cărtărescu le spunea celor care îi urmăresc pagina să nu mai conteze pe domnia sa dacă agită infamantul mesaj care a circulat prin țară pe plăcuțele unei mașini înregistrate în Suedia. Domnul Cărtărescu înțelege că preluarea mesajului cu pricina de vocile anti-PSD este dovada unei regresii în retorica proferată de partidul de guvernământ însuși și a ralierii unei opoziții politice decente la limbajul sărac, pe doar două corzi, al unor lumi din adâncuri, adică al galeriilor de fotbal. În sprijinul afirmațiilor domniei sale, scriitorul aduce argumente privind sexismul, rasismul, limbajul urii practicat de galerii, argumente care articulau o demonstrație de acum douăzeci de ani. De atunci, socotește autorul, nu s-a schimbat nimic în peisajul stadioanelor, locuri cu totul nefrecventabile.

Probabil că lecția cea mai profundă pe care au învățat-o mediile umaniste după pârjolul pe care l-a adus în cultura occidentală schematismul structuralist a fost atenția la context. E surprinzător că unui hermeneut atât de sensibil al scenei politice românești și unui profesor de literatură de o asemenea anvergură îi scapă astăzi contextul relevant. 

Cine s-a uitat duminică la eternul derby FCSB – Dinamo a surprins cu siguranță scene fără precedent în tribune: două galerii care se detestă „până la moarte”, vorba ceea, au scandat minute în șir la unison două vorbe care nu aveau nici o legătură cu meciul de pe teren. Galeria Stelei și cea a lui Dinamo au strigau, într-un glas, cele două cuvinte de pe plăcuțele mașinii din Suedia, lăsându-și în offside favoriții care și-au continuau buimăciți eternul agon. Un stadion întreg fierbea de altă patimă decât cea de pe gazon, firul ierbii se ridicase deasupra lui însuși și levita în clocot.

Pentru cine e obișnuit cu marșurile lungi pe străzile din București, cu protestele în lanț pe ger și pe arșiță, cu orele nesfârșite în ploile din fața clădirii guvernului și mai ales cu explozia de creativitate a celui mai dinamic segment al populației din România, câteva zeci de secunde scandare a două cuvinte, dintre care unul obscen și altul infam, pe un stadion de fotbal pot trece cu totul neobservate.

Dacă însă ești pe cealaltă parte a baricadei, adică în zona infamă, înțelegi cu mare ușurință că urletul galeriilor a făcut să tremure nu numai stâlpii stadionului, ci temeliile înseși ale lumii în care locuiești. Ani de-a rândul, galeriile în cauză au fost, așa cum știe toată lumea, o masă de manevră violentă la dispoziția unora care aveau mijloacele specifice ca să le capaciteze în diverse scopuri de deconstrucție, ca să zic așa. Exemplele sunt multiple, unul, relativ recent, foarte relevant. Miercuri 1 februarie 2017, la o zi după adoptarea OUG 13, protestul masiv și pașnic al societății civile din Piața Victoriei a fost torpilat, în mod organizat, de o diversiune în care membrii unor galerii de fotbal, destul de puțini la număr, s-au luat la bătaie cu jandarmii. 

N-o să uit niciodată cum, plecând pe jos din Piață, am auzit până la Piața Gemeni bubuiturile armelor forțelor polițienești care „restabileau ordinea” la locul protestului. La fel, n-o să uit niciodată postarea disperată a unei colege de serviciu care înțelegea că protestul nostru pașnic a fost înghițit de profesioniști ai diversiunii și că, odată cu asta, țara însăși cădea pradă anarhiei induse.

Cine își amintește de momentele acelea, nu poate să nu-și arate surprinderea față de scenele de alaltăieri de pe Stadionul Național, când două galerii rivale au scandat in corpore măscări furibunde la adresa celor care se foloseau în mod evident până mai ieri de energia lor de masă. Două plăcuțe de înregistrare au incendiat un stadion întreg, care a găsit astfel cu cale să se elibereze. Furia oamenilor de pe stadion este furia amplificată a fiecăruia dintre cetățenii conștienți ai acestei țări. Spectacolul teribil pe care l-a oferit ieri Stadionul Național este că nivelul de înțelegere a dezastrului politic în care ne găsim a coborât până la cei pe care oamenii puterii îi socoteau, în mod mizerabil, utilă masă de manevră. Vocea galeriilor a sunat foarte limpede în urechile celor care se socotesc stăpâni de sclavi. E vocea libertății regăsite.

Dar ca să auzi asta nu e suficient să scrii o dată „Levantul”, ci să-l citești de mai multe ori.      

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp