Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Iertarea care ucide România

Liviu Dragnea și C.Popescu Tăriceanu

Foto: George Călin/ Inquam Photos

O stafie periculoasă bântuie societatea românească: este stafia amnistiei. De o vreme încoace, niște indivizi cu trecut sulfuros, din care lipsesc studiile și cinstea, încearcă să ne convingă de faptul că a venit și pentru România momentul unei iertări generale, astfel încât să o putem lua de la zero, ca o societate în sfârșit pacificată, împăcată cu ea însăși. Ni se repetă că trebuie să fim animați de umanism și să facem gesturi de clemență față de aceia care au greșit și care au conștientizat greșeala. Aceasta ar fi dovada mărinimiei noastre sufletești și a capacității de a demonstra înțelegere, opunându-ne astfel barbariei însetate de sânge. Un alt mare mistificator al politicii actuale, abil cocoțat în fruntea statului, dar incapabil de minima înțelegere a mecanismelor democratice, spune că ar fi timpul și în România pentru o strategie de tip „Adevăr și reconciliere”, după modelul comisiei sud-africane din anii 90.

Voi demonstra în rândurile de mai jos că astfel de poziții sunt mincinoase, periculoase, imorale și ilegale. Că apelul la iertare e unul ipocrit și că amnistia propovăduită nu este de fapt un act de clemență, ci unul de situare în afara legii, un act de impunitate. 

Comisia „Adevăr și reconciliere” creată în 1995 de Nelson Mandela în Africa de Sud răspundea unei situații tragice în această țară: vreme de decenii, puterea albă a ucis, torturat și întemnițat, prin politicile de apartheid, zeci de mii de sud-africani negri. Răsturnarea apartheidului și venirea la putere a ANC (Congresul Național African, partidul lui Mandela) risca să conducă la declanșarea unei vânători de vrăjitoare fără sfârșit și deci la perpetuarea unui ciclu de violențe incontrolabile. De aceea, soluția găsită de Mandela a fost să stabilească o Comisie care să identifice crimele comise începând cu anii 60 de puterea albă minoritară, dar și, atenție, de către majoritatea neagră lipsită de putere, sub forma răzbunărilor personale. Pentru a pacifica o societate sfâșiată, intenția Comisiei era să acorde o amnistie deplină celor care au comis crime, cu condiția ca aceștia să le mărturisească în mod public. Dacă refuzau să o facă sau dacă fugeau de responsabilitate, erau urmăriți de instanțele judiciare și condamnați la pedepse grele cu închisoare. Principiul lui Mandela era unul cât se poate de umanist: cei morți nu puteau fi readuși la viață, dar familiile, comunitățile și societatea întreagă aveau tot dreptul să cunoască adevărul despre felul în care au murit cei dragi. Adevărul îi putea face liberi nu doar pe cei care, supunându-se ordinelor, din ură sau din răzbunare, au comis crime, ci și pe aceia care erau sfâșiați de durerea de a nu ști în ce condiții le-au murit părinții, copii sau prietenii. Abia adevărul permite iertarea în sens moral și clemența în sens juridic. Le permite, dar nu în mod automat sau magic. Adevărul este condiția necesară, dar nu și suficientă, a iertării.

De ce nu poate să funcționeze o asemenea comisie în România? Din mai multe motive.

Primul este că nu ne aflăm în situația unei schimbări de regim politic sau de putere care să-i pună în pericol pe cei care de cel puțin treizeci de ani comit crime economice și financiar-bancare (și, indirect, crime pur și simplu). De trei decenii, resursele României au fost capturate de o rețea cu accente mafiote care a aruncat în sărăcie o parte a populației și a alungat în exil milioane de oameni. Această rețea a fost și continuă să fie la putere. Ea este aceea care solicită azi amnistie și clemență pentru ea însași, într-un mod cât se poate de abuziv și netransparent. Ca să existe o comisie „Adevăr și reconciliere”, e nevoie să existe în primul rând „adevăr”. Ori noi nu știm aproape nimic despre felul în care funcționează aceste rețele de delapidare a averii publice. Din când în când, atunci când un membru al rețelei este arestat, de spaima pedepsei sau din „ciudă pe dujmani”, dă de înțeles public că ar ști ceva, dar preferă să nu o facă, pentru a păstra un avantaj în schemele viitoare de șantaj reciproc. Noi nu știm nimic despre felul în care au dispărut zeci de miliarde din avuția națională, nu știm care sunt schemele financiare, alianțele cu instituțiile statului, cumpărarea judecătorilor, mituirea băncilor, șantajarea polițiștilor, devalizarea întreprinderilor, primăriilor, spitalelor etc. Pe ce bază s-ar putea produce atunci o reconciliere?

Un alt aspect foarte important în această schemă este iertarea. Ni se îndeasă pe gât ideea că trebuie să știm să iertăm, altfel suntem niște sălbatici fără suflet. Dar haideți să ne înțelegem în privința iertării. Atunci când comit o greșeală sau o nedreptate, eu îmi pot CERE iertare de la cel vătămat sau neîndreptățit, dar numai el este cel care poate să ACORDE iertarea. Agresorul nu se iartă pe sine, doar victima îl poate ierta pe agresor. Apoi: acordarea iertării poate să fie un semn de forță interioară, de mărinimie, dar dacă ea este forțată, dacă cel vătămat este abuzat din nou (șantajat, violentat, forțat) să ierte, atunci iertarea este un simulacru. Iartă doar cel care poarte ierta liber și în cunoștință de cauză. O femeie bătută zilnic de bărbatul ei nu se cheamă că își iartă zilnic bărbatul. Mai mult, iertarea e posibilă dacă nu sub certitudinea, atunci măcar sub speranța îndreptării greșelii sau a celui care a greșit. 

Ce anume din această logică a iertării funcționează în România de azi? Puterea a ajuns în situația în care e pe cale să se ierte pe sine, impunând cu forța unei societăți o iertare pe care aceasta nu este dispusă să o acorde și pe bună dreptate. Cât anume știm din toate evaziunile, deturnările, hoțiile, devalizările, îmbogățirile care au transformat această rețea cu vocație criminală într-o oligarhie politico-financiaro-securisto-mediatică?

Ce ar trebui să iertăm, de fapt? Nici asta nu știm. Cât de mult ar trebui să iertăm? Nu știm. În ce ar trebui să constea iertarea noastră? Habar nu avem. Nici măcar nu e sigur că NOI suntem cei care trebuie să iertăm. Şi, mai ales, ce garanții avem că există măcar umbra unui regret din partea membrilor acestei rețele pentru toate ilegalitățile comise? Evident, nici una. Există vreo speranță că, odată iertarea-amnistia acordată, această oligarhie putred de bogată și de imorală se va îndrepta? Ați ghicit, nu avem nicio speranță de acest fel. Dimpotrivă.

Comisia „Adevăr și reconciliere” i-a lăsat pe cei care și-au confesat crimele liberi, dar lipsiți de putere, ei au redevenit simpli cetățeni (nemaiavând dreptul de a fi polițiști, militari sau agenți de servicii secrete). Comisia Iordache dorește să-i lase pe cei vinovați de toate crimele economice produse în această țară de trei decenii încoace nu doar liberi, ci și la fel de putrezi de bogați. Dacă adevăr nu e, cum poate să fie reconciliere? Cum am putea noi să ne împăcăm cu Dragnea, Vîlcov și alții asemenea lor când împăcarea înseamnă că ei rămân nu doar cu tot ce au furat, ci și cu avantajul uriaș pe care l-au câștigat cumpărând și mituind, corupând și destructurând statul? Noi, toți ceilalți, toată societatea, cu ce ne alegem din această reconciliere? Aflăm noi ceva ce n-am știut? Nu. Vor reveni la bugetul țării, pentru spitale, școli și drumuri miliardele furate? Nu. Va pleca măcar unul singur dintre acești mafioți din funcție? Nu.

Şi atunci de unde și de ce iertare?

În tot acest joc ipocrit și obscen nu despre iertare este vorba. „Iertarea”, „clemența” și „umanismul” sunt lubrifiantul cu ajutorul căruia i se impune societății IMPUNITATEA. Nici măcar despre amnistie și grațiere nu poate fi vorba. Încă o dată, acestea pot fi acordate doar de o instanță exterioară (dacă nu și superioară) celor vizați de ele. Dar acum hoții ajunși la putere se amnistiază și se grațiază între ei. Şi aceasta se cheamă impunitate.

Impunitatea este privilegiul pe care și-l oferă un grup infracțional foarte bine organizat, ajuns la putere, de a nu se supune Legii, niciunei legi. Dacă amnistia și grațierea trec la un moment dat, ele vor semna condamnarea la moarte a statului de drept în România și sfârșitul oricărei egalități posibile în fața legii. Ele deschid calea haosului și anarhiei, pentru că, pe urmele acestor infractori, oricine are dreptul să revendice privilegiul, devenit drept, de a nu fi condamnat pentru furt, viol sau crimă.

Momentul zero în justiție este momentul zero al dreptății. A trage linie și a o lua de la capăt înseamnă a semna certificatul de deces al unei țări care spera în dreptate, adevăr și libertate și nașterea unui paradis infracțional căruia, din motive de comoditate, îi vom spune tot România.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Ceva asemănător a făcut și iliescu, in 1990, imediat ce s-a văzut la putere. A comis reconcilierea cu securitatea, cu torționarii și călâii. Și se vede ce a ieșit. Un monstru numit in mai multe feluri, in final psd și o șleahtă de sateliți formate din securiști ticăloși, activiști pcr analfabeți, hoți și trădători trântori. "Progeniturile" lor sunt azi la butoane și vor să jefuiască și să batjocorească in continuare, fără să dea socoteală în fata legii, a societății. Cu riscul de a genera crime, violuri, tâlhării, de a deschide "cutia Pandorei", vor să scape ei. Asta este o samavolnice la adresa acestui popor. Trebuie împiedicată, prin orice mijloace. Trebuie oprită, odată pentru totdeauna, distrugerea a ceea ce a mai rămas bun din țara asta. Treziti-va!
    • Like 0
  • Cred că principala cauză a situației actuale o reprezintă lupta pentru capital în procesul de tranziție de la socialism la capitalism și lipsa unei reglementări în acest domeniu.
    Nu cred că a refuza orice discuție despre amnistie va duce la vreun rezultat bun. În primul rând pentru că o astfel de măsură va fi dată prin OUG și va avea un conținut care va avea ca rezultat menținerea la putere a celor care sunt vizați. După ce va fi dată se va aplica imediat și chiar dacă vor fi proteste masive, efectele se vor fi produs.
    Trebuie să fie dezbătută public această amnistie, să se înființeze o comisie pluripartidă ( parlament, președinție, guvern, justiție și societate civilă ) care să elaboreze o lege clară prin care să se specifice cauzele care au dus la necesitatea elaborării acestei legi, categoriile de infracțiuni care pot face obiectul acestei legi ( de exemplu numai cei care au folosit capitalul pentru a crea societăți comerciale cu peste un număr minim de locuri de muncă ), abuzurile comise în procesul de acaparare a capitalului, inclusiv din partea justiției, scoaterea în afara vieții publice a celor vinovați, care și-au declarat public vinovăția, pe o perioadă de timp rezonabilă ( 2-3 cicluri electorale ).
    Cred că refuzul categoric de a dezbate public acestă problemă nu va rezolva nimic din situația actuală, iar de câștigat vor câștiga numai cei care au fost și sunt în fruntea bucatelor.
    • Like 1


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult